În conferinţele sale de psihanaliză, Freud enumera trei mari
răni narcisice care au fost administrate omenirii de către cunoaşterea
ştiinţifică asupra realităţii naturii. Prima a fost revoluţia heliocentrică a
lui Copernic, prin care omul nu mai era plasat în centrul Universului, astfel
avînd loc o detronare de pe o poziţie privilegiată a fiinţei umane, care şi-ar
fi dorit să fie în centrul atenţiei. A doua lovitură încasată de orgoliul uman
a fost descoperirea lui Darwin, care a explicat într-un mod simplu şi suficient
că omul nu mai este creaţia divinităţii şi că a evoluat din forme de viaţă mai
simple. În fine, a treia şi cea mai recentă lezare a fost cauzată de explorarea
de tip psihanalitic a minţii umane. S-a dovedit astfel că postulatele
psihologiei academice erau profund eronate. Personalitatea umană nu este
guvernată de forţe psihice legate de procesele psihice superioare, vizînd
controlul comportamentului, voinţa, stăpînirea afectivă etc. Freud ne-a dovedit
că nu sîntem „stăpîni în propria casă“. Pînă şi cele mai nobile, idealiste,
bine intenţionate acţiuni şi sentimente umane pot avea la bază motive
iraţionale/inconştiente, de cele mai multe ori nepermise de către cenzurile
psihice interioare, provenite din modelele de educaţie şi civilizaţie.
Dintre cele trei mari revoluţii ştiinţifice şi intelectuale,
se pare că ideea lui Darwin are parte azi de controversa cea mai aprinsă. În
ciuda convergenţei domeniilor diferite de studiu şi a munţilor de dovezi aduse
de numeroasele discipline ştiinţifice în favoarea ei, polemica, şi mai ales
respingerea vehementă pe care această teorie o stîrneşte arată că, în sufletul
omenesc, ceva foarte sensibil este atins.
Exemplele sînt edificatoare în acest sens: procese
răsunătoare („Procesul maimuţelor“ Scopes din Tenessee, în 1925, sau cel din
Dover, în 2005), rezoluţii ale Consiliului Europei necesare pentru a menţine
sau a favoriza predarea evoluţionismului în şcoli şi respingerea
creaţionismului ca fiind neştiinţific, manifestaţii de stradă (Serbia,
România), demisii ale unor miniştri ai Învăţămîntului care au propus eliminarea
evoluţionismului din programa de biologie (Serbia), eliminarea din curricula de
învăţămînt a teoriei evoluţiei (România), dezvoltarea unei întregi ideologii
care să infirme evoluţionismul (Intelligent Design/Proiectul inteligent),
imensa cantitate de literatură pseudoştiinţifică de combatere a darwinismului,
dezbateri în mass-media etc. Cuvintele lui Marshall McLuhan sînt sugestive
pentru refuzul ideilor evoluţioniste: „Veriga lipsă a creat de departe un
interes mult mai mare decît toate lanţurile de explicaţii asupra fiinţei“.
Totuşi, de ce evoluţionismul răneşte atît de adînc
sentimentele multor oameni? De unde sentimentul de a fi atît de ofensat de
filiaţia comună cu maimuţele?
Poate pentru că perspectiva asupra evoluţiei vieţii eludează
intervenţia unui Creator care să fi „făcut omul după chipul şi asemănarea lui“.
Răspunsul ar putea fi totodată legat de modul infantil prin care mintea rezolvă
cauzalitatea fenomenelor percepute în mediul exterior. Este vorba despre faptul
că noi toţi am traversat în copilărie un anume stadiu al gîndirii, cînd credeam
că tot ceea ce se întîmplă în jurul nostru ni se datorează. Această viziune
egocentrică asupra lumii s-a pliat perfect pe relaţia cu părintele iubit,
pentru care ne-am dorit şi imaginat că reprezentăm totul.
Sîntem profund marcaţi de originea biologică a fiinţei noastre
Un alt motiv de a crede că omul este o fiinţă creată de o
entitate superioară este acela că el chiar arată ca şi cum ar fi perfect creat.
Noi sîntem descendenţii speciei de vieţuitoare capabile în cea mai mare măsură
să identifice un pattern. Cu alte cuvinte, sîntem proiectaţi de evoluţie să
percepem un „design“ care ar avea legătură directă cu un „creator“. O gîndire
aparent de bun-simţ ne spune că aşa cum o potcoavă are nevoie de un fierar, la
fel cum un ceas are nevoie de un ceasornicar, tot astfel o maşinărie complexă,
cum este organismul uman, cere inevitabil un Creator. În aceste cazuri, eroarea
de logică este frapantă pentru că face uz de false analogii care nu se referă
la organismele vii.
O altă sursă psihologică importantă a refuzului teoriei
evoluţioniste vine din faptul că, atunci cînd omul îşi priveşte verişorii
primari reprezentaţi de ordinul primatelor, e pus faţă în faţă cu un fel de
alter ego animalic, ce aminteşte de instinctele brute. E ca o oglindire
caricaturală a propriei imagini, care forţează conştientizarea faptului că
sîntem profund marcaţi în ceea ce simţim, gîndim şi facem de originea biologică
a fiinţei noastre. Aşadar, zicala potrivit căreia „ce face omul face şi
maimuţa“ este foarte adevărată, chiar şi în forma ei inversată: „ce face
maimuţa face şi omul“. Psihismul uman nu este întotdeauna capabil să înfrunte
realitatea dură, el poate nega orice dovadă şi se poate mobiliza masiv în a
contesta evidenţa prin diferite mecanisme defensive, cum ar fi, în acest caz,
raţionalizarea, negarea şi folosirea unei forme de umor cinic. Prin astfel de
eschive salvatoare, Eul narcisic reuşeste să scape neşifonat.
„Vestea proastă“ pentru acest tip de vanitate umană este că
numeroasele dovezi provenite din domenii diverse, cum ar fi paleontologia,
anatomia comparată sau genetica, ne arată nu numai că sîntem înrudiţi cu
maimuţele actuale, ci, mai mult, că strămoşii noştri şi mai îndepărtaţi au fost
nişte peşti (vezi Tiktaalik, fosilă descoperită în 2006), iar la origini
provenim din aceeaşi sursă cu bacteriile.
Se pare că este nevoie de un anumit tip de efort intelectual
şi imaginaţie pentru a accepta evoluţia vieţii. Există o barieră formidabilă în
capacitatea minţii umane de a o înţelege, care vine din faptul că nu sîntem
modelaţi să ne reprezentăm magnitudinea erelor geologice necesare transformării
organismelor extrem de simple într-unele foarte complexe. Teoria evoluţionistă
este contra-intuitivă şi păcăleşte funcţionarea obişnuită a gîndirii. Din
această cauză, o soluţie comodă este furnizată de argumentul creaţiei, care
găseşte un sol fertil în intuiţia noastră. „Creaţia“ are nevoie de un simplu
postulat al unui creator pe care imaginarul omului îl acceptă uşor, în timp ce
evoluţia presupune o examinare critică a faptelor şi a probelor şi un
raţionament contraintuitiv.
Totodată, sîntem inclinaţi să credem că
extravaganta complexitate din natură are nevoie, inevitabil, de complexitatea
unei explicaţii extravagante. Teoria lui Darwin ne arată însă, într-un mod
simplu, cum este posibil ca viaţa să se autoorganizeze şi să evolueze.
Darwin a lovit aşadar, fără să-şi propună neapărat asta,
într-o iluzie adînc înrădăcinată în psihicul uman. Moştenirea pe care ne-o
transmite extraordinara idee darwiniană este conştientizarea puterii pe care
ştiinţa o are pentru a explica generalul şi complexul în termeni simpli şi
clari. Tabloul fascinant înfăţişat de abordarea evoluţionistă prezintă odiseea
uimitoare prin care a trecut materia vie. A fost nevoie ca aceasta să se
dezvolte în oceanele primordiale, să se tîrască pe uscat, să se caţere în
arbori, să se avînte în văzduh, culminînd cu capacitatea de a se contempla pe
sine însăşi în dorinţa de a înţelege, poate, cel mai mare „miracol“ dintre
toate: originea omului. O epopee dramatică despre vîrsta noastră şi întrebări
despre ceea ce sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm…
Autor: 
RSS Feed
Newsletters