OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alexandru CAlinescu
Interstitii
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza scurta“, Iasi, 1999, 178 p., f.p.

Val Gheorghiu
Pretentiile barcagiului Caron
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza scurta“, Iasi, 2000, 27 p., f.p.


Care este asemanarea dintre un critic si un prozator? Amindoi scriu despre sine. Banalitate sau nu, gluma ori declaratie de maxima seriozitate, cert ramine faptul ca aici se ascunde una dintre realitatile cele mai complexe ale psihologiei scrisului: aceea de a nu putea fi impersonal.

Obstacolul „personalitatii“ supravietuieste in literatura de la inceputuri, in pofida tuturor confesiunilor particulare si a programelor estetice generale – de la transcendentalismul american la formalism si structuralism –, fiindu-mi recent reconfirmat de lectura a doua volume, diferite in planul reprezentarii formale – eseuri (Interstitii) vs. proza scurta (Pretentiile barcagiului Caron) –, similare totusi in cel al comunicarii intelectuale si ilustrative pentru axioma de mai sus. Ambele carti se articuleaza pe tema auctorialitatii subiective, intrind prin urmare intr-o zona fara restrictii metodologice, supracategoriala, a ceea ce am putea numi – vag normativ – „jurnal de idei“.
De altfel, tind sa descifrez in aceasta „inrudire“ artistica neasteptata intre un critic (Al. Calinescu) si un prozator (Val Gheorghiu) o intentie subtila a Colectiei „Ego“ in care volumele celor doi au aparut. De mult timp sint tiparite aici texte din diverse genuri, unite de dimensiunea lor introspectiva. As afirma chiar ca natura eterogena (ca specificitate literara) si, totodata, organica (prin acest caracter autoscopic) a seriei Polirom-ului iesean sugereaza „mitemele“ lui Lévi-Strauss, in mod analog, contrastive (tematicile opuse) si unitare (latura lor homologica). Cartile din colectie – ca si structurile celebrului antropolog – alcatuiesc imaginea spectrala a unui sistem de forme, partial autonome, partial dependente, organizate cultural in jurul subiectivitatii. „Eroul“ intregii serii (sustinute de autori importanti) este identitatea celui care scrie, iar mesajul indirect reabilitarea literaturii egocentrice, in plina epoca deconstructiva, a „descentralizarilor“ in lant. Plan ambitios si, probabil, nelipsit de fundament, luind in calcul amintitul impuls traditional al scriitorului de a vorbi la persoana intii. Chiar impersonale prin conotatii, operele de arta sint create de persoane, singurul discurs autentic apartinind, invariabil, eului individualizat.

Astfel, „interstitiile“ lui Alexandru Calinescu pot fi citite ca o radiograma exacta – avind in vedere faptul ca au fost elaborate intr-o perioada de zece ani (inainte si dupa nouazeci, cum ne-am obisnuit sa spunem) – a intimitatii intelectuale a cititorului profesionist de literatura. Presupunerea mea se sprijina pe o trasatura esentiala a volumului. Eseurile de fata – fragmentare, sclipitoare, ironice, variate – denota o bucurie a scrisului rar intilnita la un critic literar, acest zoon kimenon al lumii literare, aflat sub presiuni de tot felul, care construieste mereu de nevoie si nu mai ajunge sa scrie si de placere. Textele profesorului iesean par scrise in momente de ragaz, relaxat, fara constringeri culturale sau psihologice. Exista in interiorul lor un epicureism autentic, savuros uneori ca un pasaj rablaisian, alteori sarcastic voltairian, dar cel mai des contemplativ si detasat. Afinitatile metodologice romanesti sint poate cu celalalt Calinescu (canonicul), in Gilceava inteleptului cu lumea, sau Nicolae Manolescu in proiectul Cititul si scrisul. Eseistul nu urmareste finalitati obsesionale, ca impunerea de ideologii, trasarea liniilor de demarcatie intre „bine“ si „rau“, disolutia prejudecatilor (desi se razboieste cu ele), si nici nu-si aroga veleitati de teoretician (al culturii, al politicii ori, cel putin, al literaturii). Il intereseaza doar dialogul segmential pe aceste teme. Numai atit cit nu strica placerea scrisului, care ramine primordiala, sau, mai precis, placerea celui care scrie despre problemele mentionate.

Subiectivitatea devine, prin urmare, axa in jurul careia graviteaza intregul volum. Identitatea (intelectuala) a autorului domina sofisticatul excurs cultural, fiind ultimativ si adevaratul „subiect“ al cartii. Nu intimplator, banuiesc, Alexandru Calinescu aduce frecvent in discutie problema eului auctorial, de la „bovarismul“ flaubertian la subiectivismul camilpetrescian din Noua structura si opera lui Marcel Proust. „Vorbitul la persoana intii“, suprapunerea fenomenologica dintre scriitor si textul sau motiveaza incursiunile „interstitiale“ ale criticului, investindu-le cu sens psihologic si cultural. Scrisul, ca si cititul, reprezinta un univers de senzatii (stimuli si reactii), unde individul-scriptor (lector) este demiurg, indiferent de reticentele barthienilor. O foarte frumoasa exemplificare a personalizarii scriiturii (cu varianta ei nedisociabila, lectura) o gasim in aceasta experienta formativa a scriitorului pe care o voi cita aproape integral, nu atit pentru voluptatea ei rafinata, cit pentru substratul discret ideologic. La intrebarea „cartea care v-a fascinat copilaria?“, criticul raspunde, fara sa ezite, Insula misterioasa, adaugind: „Operasem o selectie in Jules Verne, dupa criterii care-mi ramin in parte obscure – incercam un sentiment de adoratie neconditionata pentru Ocolul pamintului... si pentru Capitan la 15 ani, apreciam cu moderatie Doi ani de vacanta si ramineam indiferent la peripetiile Copiilor Capitanului Grant. [...] Insula misterioasa [...] ma fascina nu atit prin aventurile eroilor sai, cit imi dadea [...] un sentiment de confort existential, de liniste sufleteasca, de incredere in propria-mi persoana, si imi intarea convingerea ca universul in care traim este astfel facut incit toate trebuie sa se sfirseasca cu bine (de unde oroarea mea, prelungita pina tirziu, fata de romanele sau filmele care «se terminau rau»). [...] Cartea, cartea ca obiect, o am si acum extraordinar de prezenta in minte – o editie cartonata [...], agreabila la contactul cu mina, discret colorata [...], pe care se imprimasera urme de cesti de ceai si de magiun.

Aici – o paranteza, pentru mine esentiala – evocarea Insulei misterioase este indisociabila, in memoria mea, de gustul magiunului care actiona, infailibil, ca un catalizator al placerii mele de cititor. [...] Intors de la scoala, incepeam sa citesc Insula misterioasa si sa maninc feliile de piine cu magiun pregatite (aveam deci micile mele tabieturi inocent-tiranice) de bunica mea. Nu incape indoiala ca asocierea celor doua placeri era la originea sentimentului de siguranta, de tihna, a bucuriei instalarii intr-un univers pe care nu-l puteam concepe decit armonios si protector. [...] Amintirea legaturii indestructibile dintre magiun si Insula... m-a facut sa privesc cu superioara ingaduinta aceasta dispersare necontrolata a placerii, aceasta depravare alexandrina. Intrarea in adolescenta a fost marcata de trei pierderi irecuperabile – am pierdut exemplarul din Insula misterioasa (si n-am mai cumparat-o niciodata in alta editie – experientele fundamentale sint irepetabile), am pierdut obiceiul de a minca magiun si am pierdut acel confort interior, acel sentiment ca existenta mea ca individ este expresia insasi a finalitatii superioare a vietii“ (pp. 39-40). Universul cartilor (scrise sau citite) ramine o dimensiune a personalitatii celui care – numai tehnic vorbind – patrunde in el. In realitate, lumea cartilor patrunde intr-un spatiu al intimitatii intelectuale – gigantic, dincolo de aparente – egocentric si egolatric pina la extaz sau masochism, in functie de extrema dominanta.

„Interstitiile“ lui Alexandru Calinescu devin asfel partituri pline de rafinament, dintr-o arie (neterminata aici si, probabil, inepuizabila de facto) pe tema subiectivitatii. Fie ca se ocupa de „teoria textelor comunicante“ (notez o legatura interesanta, stabilita de catre critic intre poemul lui Gellu Naum, Zenobia, si romanul lui Hawthorne, The Blithedale Romance, amindoua texte ale incifrarii/incriptarii, dupa modelul descris de Derrida in Fors), arta copierii („memorabila“ mai ales „functia mnemotehnica“ a transcrierii – „o provocare, o stimulare a memoriei, nu ca la Proust, prin asocieri involuntare, ci printr-o deliberata si lucida cautare a relatiei dintre pagina (re)scrisa si starea sufleteasca in care fusese receptat prima oara respectivul text“, p. 11), televiziune (si aici de amintit o interesanta povestioara franceza, legata de profesionalismul indirjit al unor reporteri parizieni care il urmaresc pe Chirac, dupa alegerea sa ca presedinte, intr-un circuit misterios si palpitant ca un adevarat thriller american), mentalitati (savuroasa imaginea burlesca a fostilor activisti de partid, cazuti subit in pasiunea misticismului si a ocultismului, deveniti mari postitori religiosi) ori aspecte culturale (interesanta analiza semiotica a constructului socio-istoric, pe care se intemeiaza memoria culturala – biblioteca: „ca sa ne invingem spaimele, am inventat diferite mijloace de domesticire a universului cartilor – selectia, clasificarea si, acum biblioteca electronica, pe care ne place s-o situam sub semnul perenitatii, dar care ne arunca in alt virtej, acela al hipertextului, al conexiunilor infinite, al bibliotecii virtuale“, (pp. 101-102), eseurile profesorului configureaza profilul (intelectual) al unui singur personaj, Alexandru Calinescu insusi. Un Alexandru Calinescu autentic, nemediat, par lui-même, semnificativ diferit de cel cunoscut pina azi.

Desi in alt registru structural, psihologic vorbind, volumul de proza scurta al lui Val Gheorghiu realizeaza un excurs introspectiv, „inrudit“ cultural cu cel al autorului Interstitiilor. Nu este vorba, desigur, despre o asemanare estetica. Ar fi exagerat sa impingem subtilitatea colectiei de la Polirom pina la astfel de performante. Ma refer la un anumit filon comun, de extractie saint-beuviana (in „paginile despre sine“). O nevoie – fara indoiala irepresibila – de autoinvestigare, de autocontemplare mai precis, cu ochi maturi si prin intermediul unei grile (nu rareori severe) a experientei culturale. Miniprozele cunoscutului artist iesean pot fi privite astfel ca oglinzi (lacaniene) dintr-un urias labirint al propriei identitati. Cind diafane, cind grotesti, cind melancolice, cind sarcastice, ele alcatuiesc indirect un „portret“ al universului in care artistul se misca la maturitate, un pat procustian pe care scriitorul (si, de ce nu, pictorul) isi ajusteaza continuu personalitatea creatoare, devenind volens-nolens autoscopic.

Trebuie sa fac aici o mica digresiune. Am pornit la lectura acestei carti semnate de Val Gheorghiu hotarit sa stabilesc o granita insurmontabila intre scriitor si pictor. Motivul este legat de o reticenta mai veche pe care o manifest fata de experimentul pre-rafaelit. Nu m-au convins niciodata in intregime articolele teoretice ale lui Dante Gabriel Rossetti din The Germ, a caror intentie declarata de a suprapune poezia cu arta picturala (si cu muzica) pina la indistinct pare, chiar si in plan enuntiativ, neverosimila. Totusi, in procesul citirii Pretentiilor barcagiului Caron, prejudecata s-a topit treptat. Idealul pre-rafaelit poate functiona macar in proza (in schite, probabil, cel mai evident), daca nu in poezie. Val Gheorghiu ramine un mare maestru al contururilor rapide si pline de simbolism, al momentelor de sublim expresiv (ori grotesc expresiv) pe care le imortalizeaza printr-o miscare de pensula (sau de penita). Intre textele scriitorului si pinzele pictorului nu se pot opera disocieri de esenta, datorita unei ratiuni oarecum paradoxale. In ambele ipostaze, artistul se ocupa chiar de ele (esentele), fiind un observator al nuantelor profunde (si imuabile) ale umanului in general. Prin aceasta lume de fragmente imagistice, pline de culoare, el, Auctorele, vorba lui Mircea Cartarescu, se plimba ca un imparat. Nimic nu poate capata viata, daca nu a trecut mai intii prin filtrul subiectivitatii. O lume, altfel spus, a aceluiasi sine mecrantropic si demiurgic.

Observatorul – sagace, determinist (dar nu din familia lui Zola, ci mai curind a americanului Poe) – ne introduce in universul sau de secvente – uneori apocaliptice, alteori anodine – cu o naturalete demna de invidiat. Efortul stabilirii regulilor de comunicare cu „receptorul“ (cititorul) este la multi scriitori vizibil si, ca atare, nu rareori suparator. Val Gheorghiu stapineste insa o arta a firescului reprezentational, nepetrecind prea mult timp in crearea empatiei necesare dialogului estetic. Ajungem – fara sa ne dam seama – sa traim „normalitatea“ acestui spatiu populat cu „pinze“ narative. Hortensia, o batrina cocheta, se lasa antrenata intr-o aventura posibila cu un tinar atlet, dar moare subit, in telescaun, inainte de a ajunge la cota 2000 din Sinaia, unde, aparent, urma sa se consume legatura. Don Juan-ul hardyian (din The Well – Beloved) se intoarce, ulterior, la pensiune, ducind cadavrul in brate si avind parul albit de teroare (Ce mascul, tu, Eleonora).

La o pomenire de sapte ani, in timpul unui ospat pantagruelic („intii pateuri si salate orientale, apoi fripturi de pui si de porc, rumene, calde, vinuri dulci pentru doamne, aspre pentru domni“, p.28), Axinte, animator recunoscut de petreceri, este provocat – in ciuda atmosferei solemne – sa-si spuna irezistibilele glume. Povestirile lui transforma risul isteric al convivilor in „rinjet continuu“. El insusi ride terifiant, se congestioneaza, are grimase sardonice, ii sperie pe ascultatori. Cineva striga „apa, apa“, insa „prea tirziu, Axinte e mort“ (p. 29, Masa cu vinat). Un colectionar de exponate zoologice, veleitar, se impresioneaza peste masura de vizita neasteptata, in micul sau muzeu, a doua superbe aparitii feminine. Le explica amanuntit caracterul stiintific al locului, descoperind cu stupoare ca una dintre femei trebuia sa-si aranjeze... un elastic, departe de privirile trecatorilor. Dupa rezolvarea „micii defectiuni tehnice“, „trapasele“ fac „piruete, pe virfuri, ce virfuri!“ si „se indreapta spre iesire“ (p. 34). Desi usor deconcertat, Popescu, veleitarul, „ramas in linistea muzeului, [...] isi scoate de la piept oglinjoara si-si analizeaza atent fruntea, nasul, ce nas! gura, barbia...“ (p. 34, Exemplare superbe). Altcineva colectioneaza pinze care trateaza acelasi subiect – carnea cruda: „E o halucinanta desfasurare de tesaturi insingerate, aburinde inca, buturi enorme, agatate in cirlige macelaresti, halci sfisiate, din care viata nu s-a retras definitiv, oase ascunse, oase vizibile, fibre roz, frumos elongate, cartilagii albastrii“ (p. 67, Carnasiera). Descriptivul, detaliul infinitezimal, nemiscarea picturala sint doar citeva dintre elementele naturaletii acestor schite.

Normalitatea comunicarii insa vine, desigur, si din prezenta – discreta sau nu – a eului auctorial. Cel care (de)scrie personalizeaza, istoricizeaza chiar universul de secvente, si atunci cind desfasurarile sint de-a dreptul halucinante (cum se intimpla, de pilda, pe parcursul noptii bucurestene, petrecute de narator pe niste strazi cufundate intr-un fel de misticism-ocultism sordid, dupa ce iese de la Petru Comarnescu si isi pierde iubita pe un ring de dans). In aceasta privinta, prozele lui Val Gheorghiu seamana cu fictiunile lui Mircea Eliade. Aceeasi contextualizare precisa a unor evenimente imaginare, transcendente si, nu o data, ezoterice. Recunoastem locuri iesene (Rapa Galbena, Piata Unirii, strada Lapusneanu), bucurestene (Calea Victoriei, Piata Romana), zone transilvane ori dobrogene. Toate mediate de subiectivitatea omniprezenta a monitorului inflexibil, autorul insusi. In schita finala a volumului, el se imagineaza calator intr-un tren – simbolic si, totusi, concret – de la fereastra caruia un dezaxat striga: „la belle poque! la belle poque!“ (p. 245, Tren). Ironia implicita a enuntului nu trebuie sa ne deruteze. In procesul introspectiei, si grotescul poate deveni sublim. Cred, in fapt, ca de la acest paradox (asumat) pornesc toate proiectele narative ale lui Val Gheorghiu.