„Nu poţi scrie cu palma la gură“

Dialog cu Veronica D. NICULESCU

Autor: Mihail VAKULOVSKI | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ai cîştigat recent, la TIFF, Premiul HBO de scenariu pentru scurtmetraj. Cum a trecut prozatoarea VDN la scenarii? Cum se simte un scriitor în lumea cinematografică?

Oho, dar nu sînt în lumea cinematografiei nici cu degetul mic de la piciorul stîng! E tot scris, de fapt. Am scris astă iarnă, anume pentru concurs. De fapt, eu cochetam cu gîndul de-a scrie teatru. Sibiul te incită la aşa ceva. Şi a ieşit pînă la urmă un scenariu de film, o poveste zglobie. A fost, de fapt, un exerciţiu de-a scrie vesel şi săltăreţ despre moarte, cu accent pe nepăsarea şi graba celor din jur.

Cea mai recentă carte tradusă de tine, Originalul Laurei de Nabokov, trezeşte foarte multe controverse, deşi abia a apărut. Cum vezi tu, ca traducător, discuţiile din jurul cărţii?

Sigur că şi eu am traversat o întreagă gamă de emoţii. Eram, ca mulţi alţii, o victimă a tornadei de ipoteze care înconjuraseră cartea, cu mult înainte de apariţia ei. M-am debarasat urgent de prejudecăţi: e suficient să citeşti introducerea, un text emoţionant, ca să vezi cîte zvonuri false au circulat. E incredibilă apetenţa oamenilor pentru scotocit şi pus diagnostice, chiar în lipsa „pacientului“. Şi la noi, chiar după ce cartea apăruse în engleză, au continuat să circule veşti distorsionate. Oameni care pretindeau că ştiu despre ce e vorba scriau, de exemplu, despre accidentul lui Vladimir Nabokov din cadă, cînd, de fapt, accidentul s-a produs pe un deal... Distanţa dintre zvonuri şi realitate e asta, dintre o cadă şi panta unui deal cu fluturi.

Apoi, Nabokov n-a vrut ca manuscrisul să fie ars, orice ar fi, ci ar fi vrut să trăiască, să-l poată termina. Să nu uităm că şi Lolita a fost salvat, de Vera Nabokov, de la foc.

Cartea, de fapt, este un document. Cărţile acestea neterminate şi, în general, însemnările unui autor, rupte din trecutul, din carnea, din fiinţa unui scriitor, sînt foarte importante şi trebuie luate ca atare, ca documente. Trebuie să le fim recunoscători celor care ni le aduc – şi mă refer, în cazul acesta, la rude –, după zeci de ani în care au stat ferite de orice ochi. Dar tot se vor găsi destui să acuze, să atace, să presupună, să aducă în discuţie chiar şi chestiuni ridicole, precum îmbogăţirea... E dreptul fiecăruia. Cînd se va stinge acest foc de paie, voi aştepta cu interes o interpretare a textului în sine, a firelor de poveste care pe mine m-au cucerit, chiar aşa, nefinisate (şi chiar de aceea mai greu de tradus) şi întreţesute cu însemnări ale „proiectantului“ aflat la masa de lucru (şi tocmai de aceea mai interesante). Am spus şi o repet: o carte neterminată îţi poate spune mai multe despre un autor decît o carte terminată.

Cum ai început să scrii? Cînd ai simţit că nu mai scapi de „microbul“ scrisului?

Am urmat un liceu de matematică-fizică şi o facultate tehnică în Bucureşti, deşi altele îmi erau pasiunile. Am renunţat la inginerie la scurt timp după terminarea şcolii, fiindcă prea eram nefericită – îmi doream doar să citesc, poate să traduc, poate să scriu. Primul pas a fost spre ziare – pe atunci, nu existau nici editurile de acum, nici toate aceste reviste culturale. În patru ani de condus o redacţie locală, am înţeles însă că jurnalistica e chiar opusul literaturii, duşmanul ei cel mai feroce. Nu implică nici imaginaţie, nici stil; ba chiar le ucide. Apoi, într-o seară, mutată în noul oraş unde nu-mi găseam locul, purtînd şi eu un nou nume, totul s-a schimbat cînd am înţeles că, pentru a scrie ficţiune, nu trebuie decît să te aşezi şi să scrii. Să ai camera ta. Să te plimbi. Să trăieşti tu cu tine. Încă mai fac jurnalistică, dar numai în colaborări alese cu grijă. Scriu doar despre lucruri care îmi fac plăcere – teatru, film, muzică. Nu fac parte din nici un regiment. Şi, în sfîrşit, simt că apele curg mai aproape de cursul lor firesc. Mi-am adunat braţele risipite în alte direcţii. Drumul e mult mai nesigur, dar ce mult îmi place peisajul!

Lăsînd deoparte bîjbîielile literare de început – din fericire, ţinute mereu la sertar –, există un moment clar, în 2002, cînd, într-o dimineaţă, m-am aşezat la birou şi am început să scriu o poveste. Făceam şi schiţe, inginereşte, în caiete. Şi am ştiut de la început cum vreau să arate primul volum, dacă aveam să pot duce treaba la capăt. Cu întîmplări care, deodată, stau în mîini, cu povestiri în care autorul nu îşi spune niciodată propria şi plicticoasa istorie – încă nu apăruse seria de autori pasionaţi de autoficţiune de la noi, dar simţeam cu precizie că exact asta nu vreau să fac. Primul volum, Adeb, este o carte cu nouă povestiri, în care, cînd şi dacă am scris la persoana întîi, „am fost“ bătrîn, motan, transsexual...

Cred că scriu cam ce mi-ar plăcea mie să citesc

Cînd ai văzut prima ta carte ce ai simţit? A fost o stare plăcută sau din contră?

Plăcută, normal, dar ireală şi urmată de o mică depresie. Cam atunci se întîmplă să înţelegi că, de-acum înainte, asta e viaţa, de cînd te trezeşti şi pui piciorul în papuc, cînd deschizi fereastra, cînd te plimbi pe străzile tale înguste, asta e tot ce ai de făcut. Şi nu merge mereu. Vine o ruptură după alta, vine un şir de renunţări.

Proza ta e foarte feminină, altfel decît se scrie acum, dar foarte îndrăzneaţă. Cum ai ajuns la stilul din Orchestra portocalie?

Au trecut patru ani între primul şi al doilea volum; Orchestra portocalie este o selecţie a ceea ce am scris între timp. Abia după Adeb m-am putut avînta în universul feminin. Înţelegeam că e riscant, de aceea hoinărisem, mai întîi, printre subiecte cu distanţă impusă. Mă supărau eventualele confuzii între personajul narator şi autor; credeam, în naivitatea mea, că demonstrasem ceva cu cartea de debut. Dar tot se mai creează confuzii, doar nu e nimeni dator să citească şi o carte, şi alta... Acum mă amuză: dacă toate nebuniile din carte par reale, chiar că merit să mă răsfăţ cu ceva bun. O cafea, poate!

În Orchestra portocalie, personajele principale feminine seamănă, de multe ori, în mintea cititorului, cu tine. Ai avut discuţii în familie în acest sens? Care e relaţia familiei cu scriitura ta?

Sigur că apropiaţii sînt cei mai dificili cititori. Sigur că ei caută să vadă şi în cîinele din poveste un cîine pe care ei îl cunosc. Greu. Dar mi-am propus să nu îmi pese de asta. Nu poţi scrie cu palma la gură, cu spaime. Spaimele, spaimele reale sînt altele. Lor le trebuie plătite datorii, ele sînt cele care trebuie tratate cu grijă. Despre genul acesta de confuzii am încercat să scriu în romanul pe care l-am terminat recent şi nu ştiu unde şi cînd o să-l public...

Personajele tale feminine povestesc, de multe ori, acţiunea, nu acţionează chiar în momentul naraţiunii. Femeile au nevoie de o distanţă faţă de acţiune, ca să se simtă mai în siguranţă, sau e doar o tehnică narativă?

Femeile au darul de a analiza, de a căuta în trecut. Iubesc o teorie care spune că femeile au suflet concentric, un sigur lucru se află la un moment dat în mijloc. Ele focalizează acolo şi acolo caută răspunsuri, în timp ce bărbaţii sînt capabili de o separare în sertare şi sertăraşe, se pot detaşa de o problemă ca să se ocupe de alta... Ca nişte bibliotecari conştiincioşi.

Nu ştiu dacă am dat un răspuns. Cred că scriu cam ce mi-ar plăcea mie să citesc. Iar eu cam în astfel de cercuri mă rotesc, nu mă omor după multă acţiune. De altfel, în anii ’90, vreme de cîţiva ani buni, nu m-am atins de romane, de povestiri, mă scăldam doar în filozofie şi psihologie. Cam haotic, cam fără program, dar cu poftă. Natural. Şi-apoi l-am descoperit pe Kundera...

Basmul Prinţesei Repede-Repede, apărut la Polirom, a fost scris înainte de rubrica ta şi a lui Emil Brumaru în Suplimentul de cultură sau în timp ce lucraţi deja la acea rubrică? Cît de greu e să scrii la patru mîini?

Basmul a fost scris înainte de rubrică, în primăvara lui 2008. Abia apoi, la sfîrşitul lunii mai, Emil Brumaru a propus să facem şi rubrica „Diabloguri“ împreună. Se adunaseră deja foarte multe discuţii. Am fi putut face un nesfîrşit interviu, însă ideea dînsului a fost a unei discuţii continue, între două generaţii. Şi am observat şi eu că întrebările riscau să rămînă suspendate în aer, fără răspuns, în timp ce, dacă şi tu ai ceva de spus, celălalt va pofti să îţi ia vorba din gură, povestea se va ţese mai uşor...

La a doua întrebare, sigur că nu pot da un răspuns la modul general. Dacă cele patru mîini s-au spălat în aceleaşi izvoare, ale căror rege e acelaşi Pitic Bun, atunci scrisul e înspăimîntător de uşor. E joacă. Basmul s-a scris iute şi cu o extraordinară plăcere. Probabil, fiindcă exista deja universul pe care aveam să îl rostogolim şi să îl îmbogăţim apoi în poveste. Nu mă refer la bine-cunoscutul univers brumarian, ci la cel al basmului, căci fiecare carte are propriul său univers. Cred că totul depinde de cele două minţi care se întîlnesc şi dacă ele reuşesc să împletească şnurul poveştii astfel încît firele să se asorteze, păstrîndu-şi totuşi culorile distincte.

Spui în basm: „plate şi plicticoase, ca zilele de luni“. Ce are ziua de luni? Nu e exact ca şi celelalte zile ale săptămînii? De ce luni e cea mai urîtă zi, doar pentru că vine după duminică? Marţi cu ce e mai brează (întrebare despre prejudecăţi)?

Lunea se înregistrează cele mai multe infarcte. La serviciu, după două zile de relaxare. Deci, nici măcar nu e atîta plictiseală, e stres. Însă merg personajele de basm la serviciu? Nu merg. Dar poate merg autorii şi le lasă vraişte, iar ele nu ştiu încotro să apuce. Zîmbet de ciupercuţ tremurînd din picioruş. Lunea e, poate, aşteptarea jocului.

Personajele sînt ele însele

Personajele basmului au fost descifrate în vreun fel de critici şi de cititori? Perechea Piticul Bun şi Prinţesa Repede-Repede poate trimite la Iri&Moni, de exemplu, iar O Elevă – la Eleva Porno ş.a.m.d. Personajele sînt inspirate din vreo biografie, persoană, poveste sau sînt livreşti sută la sută?

Am avut, din fericire, cronici inteligente. Paul Cernat, Marius Chivu sau Radu Vancu au descifrat cît trebuia şi cum trebuia. Basmele, de fapt, nici măcar nu-s cifrate, mai degrabă sînt încărcate de-o aură nedesluşită. Un basm e un basm, acolo totul şi orice e posibil. Dacă nici acolo n-ar avea voie un Căţeloi să iubească un Ciupercuţ, chiar că am îmbulina-o definitiv! De fapt, despre aceste libertăţi fireşti vorbeşte basmul în capitolul final. De ce ne-am fi aplecat spre te miri ce modele pămîntene? În tandreţea basmului nu e loc nici de ironii, nici de trimiteri forţate. Nu, din fericire, nu s-au făcut astfel de asocieri. Personajele poveştii s-au născut într-o căsuţă din copac, unde nu există televizor, presă mondenă, nici măcar cotidiene serioase! Doar cărţi, să zicem, de Michael Ende! Cine e balaurul lui sidefiu cu ochi rubinii? Cine e ţestoasa cu litere luminoase pe carapace? Cine e fetiţa cu păr încîlcit? Personajele sînt ele însele.

Deşi eşti foarte activă, scriind despre multe evenimente literare şi muzicale la mai multe reviste, eşti cumva singuratică în viaţa literară. Oare cum se explică singularitatea asta?

Dacă aş şti, n-aş mai povesti. Zău, habar nu am. Poate pentru că mi-am schimbat numele, oraşul, poate pentru că am început să scriu mai tîrziu, poate pentru că aşa am ales sau pentru că aşa sîntem, de fapt, fiecare?

Cred că scrisul ne reflectă mai bine atunci cînd nu vrem să scriem despre noi. Sau reflectă ceea ce nu ştim despre noi. Ăsta ar putea fi un răspuns? Eu, una, şi cînd mă uit în oglindă, nu figura mea aş vrea să o văd.

După atîta scris la reviste mai ai timp de scris? Poţi să ne spui la ce lucrezi acum sau ai superstiţii şi nu vorbeşti despre viitor?

Timpul! Furi de colo, furi de colo, se adună. Mai blestemi articolele, citînd din Eminescu citat de Cărtărescu... Am, pentru prima oară, mai multe proiecte paralele. Am terminat un roman – şi cu sertare, şi cu vîrtejuri concentrice – şi mă întreb unde o să-l public cu criza asta, şi am pus la punct o schiţă de basm, poate pentru zilele de iarnă, cînd o să am poftă să mă joc. Deocamdată, vara se duce cu traduceri.

Recomanda articolul prin: