OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

În locul unei sancţiuni ferme şi tăioase, oameni apropiaţi şi îngăduitori cu preşedintele s-au arătat deranjaţi de acel „tsunami de articole“ care s-a creat, au început s-o facă pe proştii (ne îndoim că Dragoş Paul Aligică, de pildă, chiar nu pricepe atacul ignobil al lui Traian Băsescu asupra regelui Mihai, iar în locul unei delimitări, mimează naivitatea…) sau ne-au servit ideea „regretelor“ faţă de „stilistica exprimării“ (Vladimir Tismăneanu). Alţii au tăcut. Şi s-a mai produs o mutare de accent extrem de interesantă. S-au luat „de bune“ declaraţiile preşedintelui Băsescu, s-au curăţat de cangrena insultătoare şi a început o discuţie despre perioada în care regele Mihai s-a aflat la conducerea Statului român (din 1940 pînă în 1947, an cînd a fost forţat să abdice, cu Palatul Regal înconjurat de trupe fidele lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza). Altfel spus: o măgărie a fost sublimată într-o dezbatere istorică (în această formă de deturnare a atenţiei cu privire la conţinutul declaraţiilor, „campion“ s-a dovedit Adrian Cioflâncă, expert în lansat fumigene – să te consideri istoric, cum crede că este Adrian Cioflâncă, şi să acţionezi ideologic, spre „salvarea“ preşedintelui, este dezonorant).

 

Ce s-a întîmplat miercuri, 22 iunie, n-a fost începutul unei dezbateri istorice, Traian Băsescu nu este noul staroste al istoriografiei româneşti, care, scotocind în arhive, ţine comunicări ştiinţifice despre regele Mihai şi rolul său în istorie. Dacă Adrian Cioflâncă sau Traian Ungureanu doreau o dezbatere despre rolul regelui Mihai n-ar fi trebuit să aştepte semnalul preşedintelui Băsescu pentru a coordona transformarea mirosurilor pestilenţiale în parfum de trandafiri. Istoricii care ţin la blazon au scris despre rolului regelui în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi în primii ani ai instaurării comunismului, infirmînd alegaţiile preşedintelui Băsescu. Nici un istoric onest nu va scrie despre „sluga ruşilor“ şi despre „trădarea intereselor naţionale“, nu-l va face pe rege părtaş la Holocaust şi nici nu se va interesa de „proprietăţile“ acestuia. Problema nu este că preşedintele Băsescu şi-a descoperit virtuţi de istoric şi comunică naţiunii descoperirile sale. Problema este că anumiţi istorici şi politologi îşi trădează menirea şi încearcă să justifice un comportament nedemn al Şefului Statului.

 

Şi ajungem la o întrebare atît de obişnuită: de ce? De ce e nevoie să renunţăm la caracter pentru a sluji un trecător Şef de Stat? De ce, cînd preşedintele dă prin gropi, nu-l sancţionăm, nu-l punem la punct, nu-i atragem atenţia asupra gafelor în care se scaldă? De unde această pornire vicioasă de a nu te atinge de Traian Băsescu şi de a căuta vinovaţi printre cei care au curajul, demnitatea, puterea şi cutezanţa de a vorbi? Dincolo de răspunsuri, stau şi mă întreb dacă preşedintele Băsescu mai are vreun „sfătuitor de taină“, unul care să fi sesizat că e nevoie de scuze grabnice faţă de regele Mihai? Sau curtenii nu mai îndrăznesc să ridice capul şi să-i spună „asta nu se poate!“?

 

În aceste zile, acei intelectuali care încă îl mai cauţionau pe Traian Băsescu că a „condamnat comunismul“ au rămas fără obiectul adoraţiei şi fără subterfugiului prin care încercau să se autoamăgească (a, uitasem, aţi văzut că pentru Mircea Mihăieş nu există acest subiect; Mircea Mihăieş, care combate în continuare în Evenimentul zilei, n-a aflat că preşedintele s-a infuriat grobian pe rege!). Cum nu se poate să condamni comunismul şi să ai şi un rege „trădător“, cred că e vremea unei despărţiri tranşante de Traian Băsescu. „Trezirea“ e vizibilă, în varii forme, la Sorin Ilieşiu, la Mircea Cărtărescu, la Cristian Preda, la Radu F. Alexandru (ultimii doi sînt şi reprezentanţi PDL, ceea ce le oferă un plus de apreciere), la intelectualii care au semnat „Protestul trădătorilor“ (Zoe Petre, Adrian Cioroianu, Victor Rebengiuc, Şerban Foarţă, Liviu Antonesei etc.)