OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine nu si-o aminteste pe Tora Vasilescu din Cursa, Proba de microfon, Glissando? Sint doar trei titluri din cele peste 30 de filme in care a jucat. Desi se considera si astazi dependenta de teatru, filmul este acela care a lansat-o si a consacrat-o cu adevarat, construindu-i imaginea unei tinere femei care avea cind un aer fatal, cind unul ingenuu. Revazind-o in Occident al lui Cristi Mungiu, intr-un rol spumos, desi oarecum prea evident etichetat si in consecinta previzibil, m-am gindit ca ar fi interesant sa aflam cum isi reinnoieste Tora Vasilescu resursele actoricesti acum, cind au trecut ceva ani de la debutul sau. Am mizat pe spontaneitatea, pe umorul si pe sinceritatea sa deja binecunoscute. Am avut nesansa de a o intilni intr-un moment de mare neincredere in tagma jurnalistilor. A refuzat un interviu inregistrat si a preferat sa raspunda in scris la intrebarile mele. Prin urmare, acea intilnire live pe care mi-o imaginam deja, nu a avut loc. Ne-am vazut totusi atunci cind a trebuit sa iau foile cu raspunsurile caligrafiate frumos. Am vorbit asa, pur si simplu, timp de o jumatate de ora, in absenta reportofonului. Nu am putut sa nu regret ca Tora Vasilescu a simtit nevoia sa se puna la adapost de propria sa spontaneitate, de felul sau deschis si spectaculos de a vorbi si de a relationa cu ceilalti.


Mai intii a fost bunica...

Cine se poate lauda ca v-a descoperit?

Mi-aduc aminte de bunica mea, care in copilarie mi-a spus, de mai multe ori, ca n-am lasat-o sa doarma toata noaptea pentru ca recitam prin somn poezii! Aveam o matusa educatoare, Mariana, care imi citea adeseori poezii. O data mi-a citit Trei, Doamne, si toti trei de George Cosbuc si s-a emotionat pina la lacrimi. Am inceput sa pling si eu. Am invatat poezia si, de cite ori ajungeam la final, reuseam sa scot citeva lacrimi, spre admiratia tuturor. Aveam vreo cinci ani. Cam de pe atunci, n-a fost o serbare scolara la care sa nu fiu pe scena. Prin clasa a II-a primara chiar am luat premiul intii la recitari, la faza pe oras a unui concurs din Tulcea. Din clasa a V-a pina in a XII-a am avut o profesoara extraordinara de limba si literatura romana, pe doamna Coca Mihaileanu. Venise in Tulcea ca tinara absolventa – era asa de frumoasa si de pasionata de poezie si teatru... Pot spune ca a fost primul meu regizor. Am jucat in acea perioada in mai multe piese de teatru, pe care am reusit sa le reprezentam pe scena foarte mare a Casei de cultura a sindicatelor. Dupa un spectacol, a venit la mine si mi-a spus, emotionata, ca a uitat ca sint eleva, ca am jucat ca o adevarata actrita. O iubesc si acum din tot sufletul si imi pare rau ca nu mai pot sa i-o spun. Nu mai este printre noi.

Am citit de curind o carte a sa de poezii, aparuta postmortem, si am redescoperit, mi-am confirmat cita sensibilitate si cita frumusete sufleteasca ascundea aceasta persoana. Se intimpla adesea ca, atunci cind incepem sa ii intelegem pe cei care au fost profesorii nostri, sa se dovedeasca a fi prea tirziu. Ma intorc la inceputurile carierei mele. Succesele mele artistice nu l-au lasat indiferent nici pe directorul Casei de cultura, domnul Cuculis, care era de multi ani sufletul miscarii artistice de amatori din Tulcea. Eram in ultimul an de liceu cind am participat la concursul de recitari pe tara, reprezentam Casa de cultura a sindicatelor din Tulcea; am luat medalia de aur, pe care nu am vazut-o niciodata. Trupa de teatru a Casei de cultura primise o medalie de bronz, asa ca la spectacolul de premiere mi-au imprumutat-o si mie, domnul Cuculis sugerindu-mi ca nimeni nu se va „prinde“ ca e de bronz si nu de aur!


„De fiecare data am incercat sa construiesc rolul de la zero“

V-ati consacrat in roluri de femeie pe jumatate fatala, pe jumatate sincera, deschisa, adesea chiar naiva. Credeti ca aceasta tipologie v-a avantajat?

Am debutat in cinematografie in filmul Cursa de Mircea Daneliuc, pe care l-am facut in perioada de studentie la IATC. Personajul interpretat de mine, Maria, era o fata de provincie, putin naiva, care facea autostopul pentru a ajunge la logodnicul ei, mutat cu serviciul in alt oras, pe care in final il gaseste casatorit cu alta femeie. Rolul era scris bine si nu mi-a fost prea greu sa descopar „modelul de viata“. Atunci, la debut, am primit premiul de interpretare al Asociatiei Cineastilor. Rolurile de fata tinara care facea trecerea de la sat la oras erau emblematice pentru acea perioada, asa ca am avut ce juca. Sigur ca am simtit ca pe o frustrare faptul ca, daca iti iese bine un rol, regizorii sint tentati sa te distribuie in ceea ce, de obicei, e considerat „rolul manusa“. Nu stiu cite filme in care am jucat ati vazut. Au fost peste 30. De fiecare data am incercat sa construiesc rolul de la zero, ca si cind as fi preluat o noua viata – cea a personajului. Pot glumi spunind ca sufletul meu s-a reincarnat in mai multe personaje, ca sint „personaje ale sufletului meu cumulatio“.

V-ati dorit sa aveti si roluri complet diferite?

Am dat, de citeva ori, probe. Imi aduc aminte de Fany – regizat de Elisabeta Bostan. Mi se spusese ca voi face rolul, dar in final l-a jucat altcineva. Am suferit atunci si am hotarit sa ma impac cu ideea ca „ce e al meu e pus deoparte“, in sensul ca fiecare are lectia lui de parcurs. Chiar daca am mai avut si in alte cazuri motive de frustrare, aceasta (auto)sugestie mai mult sau mai putin glumeata m-a ajutat sa-mi echilibrez eventualele emotii negative. Sint mai multi ani de cind am inteles ca se retine mai usor un adevar dur daca e spus la modul comic. Mai mult, majoritatea oamenilor nu au incredere in ceea ce nu inteleg sau nu-i avantajeaza sa inteleaga. Daca exista vreo urma de elitism in ceea ce spui, neincrederea se transforma in lipsa de simpatie si uneori chiar in ura. Umorul e un mijloc de adaptare la societatea in care traim, la mediul inconjurator.

Multe actrite au perioada de glorie in tinerete. Dupa aceasta perioada, apar sporadic sau dispar definitiv. Dumneavoastra existati ca atare, si nu prin amintirea de altadata. V-ati asumat de fiecare data virsta.

La IATC, am fost studenta profesoarei Eugenia Popovici, o actrita dotata cu o intuitie artistica exceptionala. Tinara generatie o confunda adesea cu Silvia Popovici. Eugenia Popovici avea darul firescului, pe scena dadea senzatia de om adevarat, nu de personaj de teatru. Am invatat multe lucruri de la ea – cind am vazut-o jucind pe scena mi-am zis, fascinata, in sinea mea: „Asta trebuie sa fie teatrul!“. Acesta era modelul! O alta lectie pe care mi-a bagat-o bine in cap a fost urmatoarea: nu se face cariera la batrinete cu mijloacele de la tinerete. In alta ordine de idei, a-ti asuma virsta nu e o rusine, ci un prilej de bucurie, chiar de mindrie. Depinde din ce unghi privesti lucrurile. Se poate spune: 1) „Iar a trecut o zi, ma apropii de batrinete, de destinatia finala...“ sau 2) „Iar a trecut o zi in care am fost sanatoasa, in care m-am bucurat, in care am avut ce minca, nu mi-a fost frig si... am putut plati si impozitele!“ – situatia e aceeasi, dar perceptia e diferita. La urma urmelor, nu experienta conteaza, ci concluziile. Si emotia e importanta. Emotiile ne guverneaza viata. Inteleptul imparat Solomon spunea ca inima vesela intareste trupul, pe cind cea trista „vestejeste osul“.


Dependenta de teatru

S-a spus, la un moment dat, ca v-ati despartit de teatru. Acum se stie ca a fost doar o despartire de Teatrul Bulandra, asa cum era acesta la timpul respectiv. Care au fost motivele plecarii de la Bulandra?

Am spus de mai multe ori ca m-am despartit de o institutie, nu de teatru in general. A fost o modalitate eleganta de a protesta impotriva salariului derizoriu pe care il primeam, care nu depasea cu mult ajutorul de somaj. Au mai fost si alte probleme. In timpul directiei de atunci, simteam ca bat pasul pe loc: de aproape trei ani, nu mai fusesem distribuita in nici un rol nou. Ma gindeam ca ar fi de bun simt sa ma consider in somaj. Aveam spectacole din ce in ce mai rare cu o piesa mai veche, Tacimuri de pui. Apoi, in sfirsit, am fost distribuita intr-un proiect nou, de catre o tinara regizoare. Ii admiram forta si curajul, lucram cu entuziasm si intre noi se instalase o mare simpatie. Nu am copii si am investit, probabil, in ea o mare parte din sentimentele mele materne refulate. Dupa o perioada de munca asidua, repetitiile s-au oprit. Proiectul a cazut. Intuiam aceleasi dedesubturi meschine prin care trecusem si eu de atitea ori. Ma trezeam ca vin acasa plina de revolta si, cum de ani de zile lupt cu mine pentru a-mi echilibra emotiile, stiind ca stressul de depasit poate duce la boala, am hotarit sa ma retrag dintr-un asemenea mediu, cum era cel al institutiei cu pricina.

Dovada faptului ca nu v-ati despartit de teatru este spectacolul pe care il sustineti acum la Teatrul Evreiesc, spectacol in care v-ati implicat mai mult decit ca actrita.

Aceasta profesie a mea e, intr-un fel, ca si obiceiul fumatului. O data ce te-ai apucat, e greu sa te lasi. Unii reusesc, altii nu. Eu stiu despre mine, cel putin in momentul de fata, ca sint dependenta. Intr-o zi, m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi dea un vis, din care sa inteleg vreun mesaj pentru viata mea. Trei nopti la rind, am visat ca eram pe scena sau la filmare. Am discutat cu un psiholog, care mi-a sugerat ca sint inca „destul de verde“ si ca trebuie sa lucrez neaparat in profesia mea, pentru ca altfel as putea face o depresie. Cum reteta a fost data, m-am apucat sa-mi prepar medicamentul. Au fost mai multe incercari. Am repetat vreo citeva luni intr-o piesa cu doi actori. La un moment dat, am realizat ca personajul pe care il intruchipam era extrem de vulgar si ca, oricit m-as fi straduit sa il „scuz“, as fi fost etichetata intr-un anumit fel. Daca un personaj e foarte bine interpretat, poate exista banuiala ca rolul e „manusa“, adica se confunda realitatea interpretului cu fictiunea personajului interpretat.

In primavara anului trecut, am luat cunostinta de textul piesei Saruta-ma, Dibuk, de Ion Atlas, prin intermediul regizorului Horia Popescu. Am intuit un anume potential in acest scenariu si m-am hotarit sa-i dau viata (piesa are un singur personaj, este in genul one woman show), renuntind la o alta propunere – o piesa americana, tot cu un singur personaj, tradusa de regizorul Moshe Yassur. Impreuna cu Horia Popescu, am convenit sa-i propunem piesa directorului Teatrului Evreiesc de Stat, domnul Harry Eliad, care s-a aratat deosebit de deschis proiectului. In acest context, m-am angajat sa caut un sponsor. Teatrul Evreiesc mi-a acordat tot sprijinul. Au inaintat la Romtelecom un proiect de teatru-film, care necesita, pe de o parte, achizitionarea unui video proiector si a unui ecran, iar pe de alta parte, ajutor material pentru realizarea citorva scene filmate. Personal, am gindit in acest fel piesa, dorind ca cele doua arte, teatrul si filmul (pe care le-am servit cu tot entuziasmul meu) sa-si dea mina pe scena. Romtelecom a aprobat sponsorizarea. Din acel moment, proiectul a inceput sa para viabil. Am adaptat piesa dupa ideea comunicarii prin Internet cu „lumea de dincolo“, idee la care am simtit o anume rezistenta din partea domnului Horia Popescu. Admir opera acestui regizor, mi-as fi dorit enorm sa joc in regia dumnealui si pe scena (am jucat in filmul sau de mare succes Cuibul de viespi, ecranizare dupa Gaitele). Intelegind insa ca nu vibram pe aceeasi lungime de unda, pe o portiune de drum pe care urma sa o parcurgem impreuna, mi-am gasit alti aliati: tinara regizoare de film Clara Budeanu si scenografa Mariana Pachis. Nu a fost usor. Lupta cu tehnica a fost o provocare. Joc cu un ecran care imi da replica. Si nu ma asteapta. Trebuie sa imi reglez replica si trairea ei intr-un ritm mecanic.

Ce v-a oferit nou acest rol?

Personajul Edna din aceasta piesa (interesant e ca am mai jucat intr-o piesa pusa de Maniutiu la Bulandra un personaj numit Edna – era un spirit; a fost un personaj datorita caruia am vazut Brazilia, in turneu) este o vaduva care comunica la un moment dat cu spiritul sotului sau decedat. Acesta, gelos, in viata, pina la obsesie, vine sa regleze anumite conturi sentimentale. Subiectul m-a interesat. Cum oare sa nu ma intereseze cind traim o perioada in care toata lumea isi pune intrebari de genul „de unde venim si unde plecam“? Rolul Edna mai inseamna si o testare a propriilor mele posibilitati. Nu vreau ca peste ani sa dau vina pe societate, pe altii in general, pentru ca nu mi-am indeplinit o nevoie, o dorinta. O necesitate a momentului.

Sinteti printre putinii actori ai anilor ’80, care au jucat in noile filme romanesti, cele ale regizorilor tineri. Ce a insemnat pentru dumneavoastra experienta filmului Occident?

Despre Cristi Mungiu si filmul sau, am numai cuvinte de lauda. Totul a decurs profesionist, (desi) a fost greu cu banii. Cred in talentul regizorului Cristi Mungiu. Daca m-ar mai dori intr-un film viitor, nu as negocia contractul! As merge pe mina lui.