OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De mai bine de o lună stau în Oneşti, orăşelul moldovenesc în care m-am născut. Şi urmăresc, de la distanţă, campania electorală disperată a celor 5-6 candidaţi pentru primărie. N-am văzut, în toată această risipă de hîrtie, de nervi şi de linişte, nici măcar un singur slogan inteligent. O uniformitate sinistră – în aspectul pliantelor, al „campaniilor“ stradale cu puşti echipaţi în culorile partidului pe care-l susţin, care te momesc jenant cu diverse prostioare. Gratis. Românul se buluceşte, îşi rupe picioarele să prindă şi el, dacă tot e gratis. Ăsta e cuvîntul magic al acestei tranziţii nesfîrşite, condimentate cu salamuri cu surprize, săpunuri cu perle şi pungi de pufuleţi cu hîrtii de un milion.

 

Avem un al doilea tur pe 15 iunie: primarul etern al Oneştilor, un PSD-ist pe care oamenii îl votează pe pilot automat de 19 ani încoace, se întrece cu un PNL-ist cu faţă de filfizon, care pozează pe afişele electorale cu un aer şmecher şi cu mîna în buzunarul pantalonilor. Cu haina de costum aruncată nonşalant pe umăr, ca la o prezentare de modă. Îţi întoarce stomacul pe dos. Cu cîteva zile înainte de primul tur, PSD-istul în funcţiune, ameninţat să-şi piardă matusalemica funcţie, cîrpeşte conştiincios străduţele prăpădite, montează garduri şi improvizează rapid nişte parcuri. Omul are, pesemne, reflexe bune de dinainte de ’89, cînd se spoia gardul pentru vizita tovarăşului. E o zumzăială şi un iureş incredibil în acest orăşel altfel liniştit: se toarnă asfalt, se vopsesc graduri, iar pe fundal – ingredientul cel mai îngrozitor posibil al acestei campanii – nişte maşini echipate cu portavoce fac o reclamă care-ţi sparge timpanele, cu o coloană sonoră patriotică naţionalistă (un şlagăr popular, gen „Noi sîntem români“!). Oribil.

 

Ies să cumpăr o pîine. Mai sînt două zile pînă la primul tur. Cutiile poştale sînt pline de maculatură: mă gîndesc cu tristeţe cîte cărţi ar fi ieşit din aceste pliante scoase în excelente condiţii grafice. Nişte domnişoare echipate în galben aleargă după mine să-mi dea o pungă cu nişte nimicuri (din categoria pixuri, brelocuri, calendare). Le fac semn că nu mă interesează. Vine şi ziua alegerilor. Pentru mine e, într-adevăr, „duminica orbului“, aşa cum scrie în calendarul ortodox. Lumea se duce la vot şi pune ştampila, teleghidată, tot în dreptul candidatului pe care-l ştiu ei: PSD-istul le-a făcut, în aproape două decenii, o bibliotecă, o primărie ochioasă şi s-a îngrijit de curăţenie. În rest, mai nimic: industria e moartă, investitorii – nici urmă de ei, RAFO, combinatul de cauciuc, termocentrala sînt nişte relicve. Oamenii sînt săraci lipiţi şi toţi tinerii migrează care pe unde pot, fugind de un salariu inuman de 5-6 milioane. Cu toate astea, la ieşirea din oraş, tronează cu nesimţire un cartier de vile. „Ale cui sînt?“ – întreb naiv. Ale primarului, consilierilor, ale afaceriştilor dubioşi – personajele-cheie ale oraşului ăstuia prăpădit.