OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am crezut o vreme ca scriitorii venind din Europa de Est detin, asupra colegilor lor din Vest, un fel de capital, de monopol al suferintei. O suferinta istorica mai intii – una mai veche, dat fiind ca tot felul de imperii si razboaie au fragmentat si reconfigurat la nesfirsit acest teritoriu instabil si nesigur, cu o geometrie flexibila si denumit in fel si chip, dupa logici geo-strategice opuse, contradictorii.

Apoi, monopolul unei suferinte politice, mai recente – caci nu au fost ei cobaii unui bizar experiment totalitar la scara continentala, pacientii unei inginerii sociale de mare anvergura care voia cu orice pret, si chiar a reusit, sa produca un „om (foarte) nou“? Omul recent si fara memorie, fara istorie, omul supus pina in adincul celulelor sale fricii si imperativelor de partid, omul lobotomizat de cenzura si autocenzura, hipnotizat de „viitorul luminos“ si de mizeria zilnica pina la uitarea de sine si pierderea de sine. in fine, monopolul unei suferinte morale – caci, expusi acestei presiuni, pe cit de mari, pe atit de brutale si de primitive, scriitorii din Est s-au simtit adesea tradati si uitati de colegii lor mai plini de sansa din Vest, fata de care au dezvoltat complexe ambigui de inferioritate si de superioritate, legate de sacrificiul lor presupus pentru o idee nobila si idealista despre Europa. Acum nu mai sint sigura de acest monopol.

E cumva ciudat sa pretinzi o superioritate a suferintei, fie ea cantitativa, de intensitate sau calitativa. Toti oamenii si toate societatile au parte de suferinta, in forme greu comparabile si in momente diverse, neasteptate, dar suma finala e probabil aproape egala pentru toti. Ea e zgura unor dureroase constringeri interioare dar in egala masura si exterioare, acidul coroziv al unor tensiuni intre determinatii contradictorii, individuale, dar si colective. Este suferinta recenta superioara suferintelor celor doua razboaie mondiale si altora mai vechi ale batrinului continent? Este suferinta colectiva superioara suferintei individuale, sau viceversa? Dar suferinta indurata pasiv, neputincios si las, fata de suferinta activa si reactiva, consecinta a unei impotriviri la injustitie, a unei actiuni de aparare, rezultat al unei reactii legitime? Si cum poate fi considerata suferinta inconstienta fata de cea trecuta prin filtrul ratiunii, prin nevoia recunoasterii, asumarii si responsabilitatii?

Daca exista o asteptare europeana fata de Est, atunci ea ar putea consta in constientizarea suferintei noastre specifice intr-un mod in fine lucid si matur, punerea ei intr-un limbaj adecvat si profund; ar fi transformarea acestei suferinte dintr-o obsesie culturala regresiva si adesea blocanta intr-un „subiect cultural“ bine structurat si rezonant pentru ziua de azi, intr-un „obiect al intelegerii“, al actiunii angajate si al vigilentei mentale si psihice de zi cu zi. Cam in felul in care experienta teribila a Holocaustului a fost transformata intr-o constanta de luciditate – dureroasa, dar necesara – a mentalului european, prin efortul de decenii al multor scriitori si intelectuali evrei si neevrei. Vor fi scriitorii din Estul Europei in stare sa convinga despre raul ontologic pe care experimentul „omului nou“ l-a produs realmente in umanismul utopic european, si sa fie in stare sa propuna o depasire a lui? Vor fi ei in stare sa-si convinga societatile din care fac parte ca e nevoie, mereu si mereu, de o anamneza pe cit de dificila, pe atit de salutara, pentru ca o clarificare importanta asupra naturii umane sa fie definitiv cistigata in mentalul european? Nu stiu, nu sint foarte sigura.

Am crezut o vreme ca scriitorii est-europeni detin un fel de monopol al sufletului si al spiritualului fata de colegii lor occidentali. Caci in lumea din care venim, a vorbi despre „suflet“ nu e inca rizibil, a invoca „spiritul“ nu e inca ridicol sau anacronic. Religiosul isi are inca locul lui in economia emotionala a oamenilor est-europeni. Ca si legatura empatica cu naturalul si cu universul, inca neevacuate din ritmurile ciclice ale vietii individuale si colective. „Grija pentru suflet“ – pentru sufletul ranit, umilit, distrus de forte politice si sociale prea mari, dar si grija pentru sufletul capabil sa se deschida spre stari de gratie exceptionala, spre niveluri superioare de functionare, spre vibratia cosmica –, grija aceasta pare sa ramina o constanta a scrisului est-european, mai mult decit in scriitura occidentala. Dar nu mai sint sigura nici de acest monopol.

E, intr-un fel, straniu si improbabil sa crezi ca marea literatura europeana nu s-ar lasa in continuare hranita, circulata, fertilizata de un comert profund cu emotionalul. Numai ca un avans temporal intr-o civilizatie care se vrea din ce in ce mai independenta de natura, ca si o exigenta mult mai afirmata a rationalizarii proceselor care ne constituie individual si a celor care ne leaga de semenii nostri pot sa dea impresia „uitarii sufletului“, a transformarii sau a pierderii lui. Atunci, poate ca e vorba la est-europeni de o desincronizare, momentana sau de lunga durata, datorata circumstantelor istorice, fata de o evolutie in mers, aparent inevitabila, a umanului european spre o forma mai rationala de existenta si de functionare: un defazaj estic fata de turnura actuala a evolutiei occidentale, cu pericolele evidente ale „pierderii de sine“ prin birocratizare sociala, hiper-stres, mecanicizare profesionala si prin producerea pe banda a „supraomului de massa“ intr-un sens nietzschean decazut si corupt.

Daca exista un defazaj in privinta „emotionalului“, „sufletului“ sau „sinelui“ intre partea estica si vestica a continentului, atunci misiunea culturala a scriitorilor est-europeni ar fi poate aceea de a-i convinge din nou pe semenii occidentali de nevoia spiritualului pentru implinirea fiintelor umane suferitoare care sintem si pentru un metabolism colectiv coerent si comuniant. Ar fi, poate, sa demonstreze prin scrisul lor despre posibilitatea unui emotional superior, decantat prin ratiune si, totusi, productiv la nivel psihic profund, inlocuind poate religiosul, dar satisfacind setea noastra de implinire spirituala. Ceva cam in felul in care filozoful ceh Jan Patocka vorbea despre nevoia „grijii pentru suflet“ si a resuscitarii „omului spiritual“ printr-o „uriasa metanoia filozofica fara precedent a elitei europene“; sau in felul in care filozoful roman Constantin Noica vorbea despre constructia unei „eschatologii culturale“, forma de „transcendenta fara transcendenta“, in care creativitatea culturala e vazuta ca un „esoterism secular“ si o versiune moderna a sacralitatii. Vor fi scriitorii est-europeni in stare sa reziste sirenelor pragmatice, sceptice, secularizate, mediatice si materialiste, cintind dinspre Oceanul Atlantic despre o umanitate eliberata de sclavia sentimentului, a reactivitatii emotionale, a proiectiei religioase, a cautarii spirituale? Nu stiu, nu sint foarte sigura.

Totul e o chestiune de nuanta, dar si de forta, de perspectiva, dar si de relativitate, de sinteza individuala si de irumptie creativa personala. Simplul fapt ca-mi pun asemenea intrebari arata probabil ca vin din Europa de Est. Daca exista o asteptare, aceasta e dubla: nu e doar asteptarea europeana fata de creativitatea est-europeana, este vorba mai ales de asteptarea noastra fata de noi insine, fata de ceea ce am putea si ar trebui sa extragem, sa distilam din propria noastra istorie individuala si colectiva, plina de suferinta si de cautare spirituala.

Si poate ca deja aceasta asteptare e tripla sau multipla, odata cu planetarizarea galopanta la care asistam si participam inevitabil, caci va trebui sa ne comparam traumele si izbinzile spirituale cu experiente istorice din ce in ce mai numeroase, cu traditii spirituale exotice, cu coduri culturale indepartate. Poate ca mai mult decit a ne conforma unei asteptari europene, va trebui in curind sa ne asumam curajul de a dezvolta o constiinta, o perspectiva, o viziune planetara asupra noastra si a lumii. Si, cine stie, poate o perspectiva chiar cosmica. Vom fi capabili, mental si psihic, scriptural si stilistic, de ea? Nu stiu, nu sint inca sigura.

–––––––––––––––––
* Text citit la Festivalul international Zile si nopti de literatura de la Neptun, 7-12 iunie 2007, a carui tema a fost „Asteptarile europene fata de literatura tarilor recent aderate la Uniunea Europeana“.