OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă întrebaţi un francez cît de cît cinefil ce părere are despre cinematografia românească, e probabil să amintească de filmul acela despre avort care a cîştigat Palme d’Or la Cannes, anul trecut. În urmă cu nu mai mult de doi ani, acelaşi francez ar fi zîmbit politicos, ridicînd din umeri în semn de scuză.

Nu oftaţi, e deja un mare progres! Acum cinci ani, un cinefil din patria lui Renoir v-ar fi răspuns fără să ezite Lucian Pintilie, eventual Nae Caranfil (gîndindu-se mai mult la Asfalt tango, în care joacă Charlotte Rampling), şi cam atît.

Acum lăsînd gluma, cinematografia românească, cel puţin aşa cum se vede ea de aici, de la Caen, din Normandia, Franţa, o duce bine. Mai ales cînd aceasta beneficiază de spaţiul pe care i-l oferă un festival dedicat României, ceea ce dă posibilitatea publicului din regiune să descopere sau să revadă filme româneşti pe marele ecran.

Să presupunem că nu aş fi fost niciodată în Romania, ceea ce nu e cazul, şi că nu aş cunoaşte nici un român, ceea ce iarăşi nu e adevărat, atunci oare viziunea mea despre filmele româneşti ar diferi de cea a unui român? E foarte probabil ca răspunsul să fie pozitiv. Ce vede românul şi eu, ca francez, nu reuşesc să înţeleg în aceste filme?

Fără doar şi poate, referinţele istorice, culturale, geopolitice, lingvistice ş.a. induc diferenţele de receptare. Limba şi istoria proprii filmului vehiculează semnificaţii culturale pe care spectatorul străin nu le poate sesiza. Această aserţiune presupune însă acceptarea unui alt postulat şi anume, acela conform căruia creaţia cinematografică poartă implicit amprenta ţării şi a societăţii din care pare să provină. Oshima, cineast japonez prin excelenţă, nu era de acord cu ideea că filmele pe care le realiza erau japoneze. Pur şi simplu nu vedea sensul unui asemenea concept.

Chiar zilele acestea, un prieten francez toarnă în Normandia un film cu actori chinezi care vorbesc exclusiv în chineză. Un film fără subtitrări, a cărui acţiune se derulează într-un cadru nedefinit, pe care spectatorul nu-l poate localiza (bretele de autostradă, terenuri de golf etc.). Ideea subiacentă este tocmai aceea de a provoca spectatorul, de a-l face să-şi pună întrebări despre originea filmului. Nu e ceea ce se întîmplă cu peliculele lui Radu Mihăileanu de după Trahir? Trenul vieţii este un film românesc? Şi ce să mai spunem atunci de Va, vis et deviens (Trăieşte!), în regia aceluiaşi Mihăileanu?

Îmi amintesc de o proiecţie a filmului Filantropica, în prezenţa realizatorului, unde un spectator român şi-a exprimat nemulţumirea faţă de imaginea României aşa cum apărea ea în filmul lui Nae Caranfil. Regizorul nu s-a lăsat impresionat de obiecţie, replicînd că rolul filmului său nu este de a promova România precum ar face-o o agenţie de turism. Acest exemplu nu e nici pe departe singular, eu însumi asistînd de nenumărate ori la discuţii aprinse între români după vizionarea unor asemenea pelicule. O astfel de reacţie a avut-o un român din Franţa, după vizionarea filmului Legături bolnăvicioase, sau un altul, care, după ce a văzut Moartea domnului Lăzărescu, pretindea că realizatorul exagera gravitatea situaţiei sistemului medical românesc. Am intervenit atunci pentru a spune că situaţia serviciilor de urgenţă din Hexagon e departe de a fi satisfăcătoare şi că – după părerea mea – filmul lui Cristi Puiu ilustra, mai degrabă, degradarea unei instituţii în general şi nu neapărat cazul spitalelor româneşti. Discuţia s-a potolit şi am putut gusta ţuica liniştiţi. Mai tîrziu, am aflat că filmul fusese inspirat de un caz real, ceea ce nu mi-a schimbat viziunea, dar m-a făcut să reflectez mai profund asupra opţiunilor narative ale realizatorului, pure întrebări de cinefil, în fond.

Rolul artistului autentic nu este de a răspunde aşteptărilor publicului, nici acela de a propune o viziune „realistă“ – sintagmă fără noimă, indiferent dacă e vorba de ficţiune sau de film documentar – asupra României. El ar trebui să transpună pe ecran viziunea proprie despre lume, cît mai fidel cu putinţă faţă de ceea ce este în mintea şi în sufletul său.

Să tragem de aici concluzia că nu ar exista filme româneşti ? Cum că nu ar exista nici filme franţuzeşti, nici japoneze, pentru simplul fapt că asemenea categorii nu au sens?

Recent, cu ocazia unei întîlniri literare în Franţa, scriitorul Dan Lungu a lămurit aceste concepte, iar analiza lui e valabilă pentru cinematografie în aceeaşi măsură ca pentru literatură. Dan Lungu spunea că scriitorii generaţiei sale sunt o punte de legătură. Cei de dinaintea sa au cunoscut din plin dictatura comunistă, pe cînd cei care îi urmează nu au cunoscut-o dinăuntru, au prins cel mult ruinele sale. Între aceste două lumi s-ar fi putut instala un zid de neînţelegere. Scriitorul ieşean mărturisea că jumătate din viaţa sa se derulase sub comunism, iar cealaltă jumătate după dispariţia lui Ceauşescu. El şi colegii săi de generaţie sînt ca un pod între aceste două lumi.

Iată o specificitate românească uşor de identificat. Ceea ce presupune că există cu siguranţă şi altele, invizibile acum, care aşteaptă să fie numite pentru a fi cunoscute.

Cred că cinematografia românească trăieşte astăzi exact acelaşi fenomen.

Dintre cineaştii care au cunoscut comunismul şi care au realizat filme în timpul său şi imediat după căderea acestuia – purtînd, vizibilă, amprenta dictaturii proaspăt dispărute –, străinul care sînt nu cunoaşte decît un nume, Lucian Pintilie.

Totuşi, este de remarcat că una din temele recurente care traversează, după opinia mea, creaţiile acestor generaţii de cineaşti este fuga către Occident.

Cînd este vorba despre opera cinematografică în sine, autorul ei şi chiar cei care au participat la realizarea ei îşi doresc din tot sufletul recunoaşterea în străinătate. Unul dintre actorii care joacă în California Dreamin’ al regretatului Nemescu susţine răspicat că preferă un rol într-un film românesc care să se bucure de succes în străinătate decît să joace într-o superproducţie hollywoodiană.

––––––––––––

Hugues Fléchard are domiciliul în Franţa, dar se simte bine oriunde în afara unei închisori. Cum nu-i lipseşte deloc imaginaţia, evită să se spetească muncind pentru a putea trăi cît mai mult. A ales prin urmare profesia de scenarist de benzi desenate, televiziune, film, internet şi, uneori, pe cea de dramaturg pentru nevăzători.

Traducere de Dragoş Ioan