OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gheorghe Iova face parte din teoreticienii generatiei ’80. Ultimul sau volum, Actiunea Textuala, a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu si avanseaza teza conform careia tot ce inseamna creare si miscare de semne are valoare strict practica. Gheorghe Iova vorbeste de o preeminenta a limbajului, care isi pastreaza propriile figuri si, in toate punctele lui, auto-referentialitatea. Limbajul matematic, considerat pina nu demult limbajul universal prin excelenta, a ajuns la regimuri inflationare, dovedindu-se a fi doar surogat de limbaj: „Limbajele puternice sint cele fara autor, limbile. Un limbaj cu autor nu-si poate aplica in orice punct auto-referentialitatea. Se ajunge astfel la regimuri inflationare flagrante. Un limbaj merge cit vrea el“.

Ultimul dumneavoastra volum de eseuri a primit premiul Uniunii Scriitorilor. Ce implica Actiunea textuala?

In cartea aceasta vorbesc de faptul ca tot ce inseamna creare si miscare de semne are valoare strict practica. Sigur ca eu scriam cind lumea se trezea in doua sensuri. In primul rind, incercarea de rezolvare definitiva a semnificatiilor in societatile totalitare – comunismul ca si national socialismul au avut idealul unor societati definitive intrucit erau gindite ca societati nonconflictuale, o utopie care duce la dezastru. De ce? pentru ca la un moment dat, o proasta administrare a lumii semnelor duce la un fel de Babilon. De aceea, din cind in cind, in chipul cel mai firesc, lumile simplifica. Noi traim ceva asemanator acum, dar pe cale tehnologica, in momentul cind scapam de hirtie si gasim niste suporti care suporta mult mai multe semne, care misca pe unitatea de timp mult mai multa informatie, aceasta devenind mai usor de minuit. Numai ca angajamentul uman in asa ceva ramine foarte costisitor si foarte spectaculos. Asadar, momentul cind, dupa preeminenta literara – o prima putere a textului – post Guttenberg, incepe jocul dintre ezoteric si exoteric, ajungem la problema: citi oameni sint angajati in semnificatie, intr-o societate. Au existat societati echilibrate chiar din punct de vedere legislativ. De pilda, ca sa limiteze puterea militara, imparatul (oricare, e demult) chinez a dispus sa existe o putere scripturala, si a organizat sistemul de invatamint incluzind scolarizare si examene care dadeau autoritate.

Redistribuirea putere militara–putere intelectuala, scripturala (cea din urma apartinea preotilor, orice nobil stia unde isi da progenitura pentru cariera de inceput, militara sau ecleziastica) lasa insa nerezolvata, pentru a-l aduce in discutie pe Fustel de Coulanges, problema pamintului. Nu poti sa ramii vesnic aristocrat, pentru ca prin mostenire pamintul se redistribuie si proprietatea se spulbera. Cam asa s-a intimplat de la Revolutia Franceza si pina astazi, cind ne chinuim sa reintroducem proprietatea pe cale intelectuala. In zilele noastre razboaiele proprietatii sint ale copyright-urilor si, de pe bucatica de teritoriu semnificant, daca facem legi, vom reintroduce proprietatea pe teritorii reale, adica pe pamint.

Notiunea de actiune textuala este foarte activa astazi, pentru ca, dupa cum se poate observa in Parlamentul Romaniei, la jurnalisti sau la scriitorii romani, asistam la o napirlire a limbajului, cuvintele devin simple instrumente de lucru pe alte teritorii lingvistice care pe noi ne zapacesc sau ne sperie. Cum se intimpla de pilda cu cuvintul „versatil“, initial un negativ etic, folosit acum in toate reclamele pentru tehnologie de virf, unde se adauga cu sensul de „ai incredere in asta“. Sau cum faceau comunistii cu societatea multilateral dezvoltata.
Am sustinut intotdeauna ca exista un mic invers in conceperea materialista a lumii, in mitologia stiintifica si intotdeauna am crezut ca stiinta este un avorton al crestinismului.

De ce este stiinta un avorton al crestinismului?

Pentru ca in crestinism lumea este data in ingrijirea omului nu pentru sine, iar asa zisa laicizare a lumii n-a dus decit la a baga lumea in diverse magazii: de plante, de boli, de astri. Si acum se intimpla lucruri din astea stupide: un vierme poarta numele unui om, un astru la fel. Numele oamenilor pe toate lucrurile lumii. S-a trecut de la notiunea de specializare, „fiecare cu magazia lui“, la schimb: „mai da-mi tu papuci ca-ti dau eu cizme“. Asta este interdisciplinaritatea. Pina cind s-a dovedit ca aceasta mitologie stiintifica a fost cea mai trufasa si cea in mod absolut neonorata in istoria noastra. A spune ca asta ne va rezolva toate problemele noastre a putut sa-i mine pe oameni o vreme, dar a costat imens, incalcindu-se un principiu care se intoarce acum prin ecologism si prin revenirea bisericii. „Nu atinge ce nu faci tu“: ecologismul si religia vor acelasi lucru. Toate religiile s-au intemeiat pe respectul a ceea ce omul nu poate sa faca. Ne intoarcem la concurenta dintre cele doua, unde vreau sa cistige bisericile pentru ca mie mi-e frica de ecologisti. Altfel se va crea un hibrid intre ecologism si biserica si mie mi-e frica de hibrizi, asa cum absurd mi se pare un partid democrat crestin. Ce are crestinismul cu democratia?

Se poate discuta foarte mult pe tema legaturilor dintre democratie si crestinism…

Daca se poate discuta, eu prefer sa tac. Asa cum am mai spus chiar in revista voastra. Tipografic sau nu, tac, dar stiu ca trebuie sa-mi aleg numarul de cuvinte cu care sa fac ce spun, adica sa tac. Asta nu e treaba mea. Scriitorii adevarati trebuie sa fie zgirciti. Pare foarte eficient sa acoperi cu vorbe nu stiu cite hectare, dar asta este de fapt numai pentru a inlocui vorbele care ar trebui spuse sau scrise. Trebuie sa existe foarte multi priceputi din astia, scriitori adevarati care sa anuleze muntii de scris-vorbit ce blocheaza orice comunicare si orice valoare practica a prezentei semnelor in lume…

Daca ne amintim ca limbajele apar intotdeauna o data cu religiile, daca ne amintim ca accesul la ele era apanajul unor foarte putini oameni – textele nu trebuiau atinse sau citite de cine nu trebuia si mai ales nimeni nu avea dreptul sa le pronunte – ne dam seama ca aceste interdictii au facut puterea unor corpusuri textuale puternice si astazi. Tovarasa stiinta, cum observa si Bachelard pe care mi-am facut diploma, da o proportie absolut spectaculoasa de deseuri. Bachelard era de formatie stiintifica, a trecut la epistemologie, dar a fost fascinat de aceasta constatare: marii savanti de-o seama cu el au optat pentru stiinta, au scris texte care sint maculatura, in timp ce un poem scris in vremea aceea sta bine mersi, ba chiar poeme scrise cu mii de ani in urma stau la fel de bine, ceea ce nu e cazul cu textul asa-zis stiintific.

Ceea ce duce la preeminenta limbajului poetic in fata limbajului stiintific?

Nu. E preeminenta limbajului care isi pastreaza propriile figuri, isi pastreaza, in toate punctele lui, auto-referentialitatea. Matematicile au incercat si n-au reusit: ele au ajuns la regimuri inflationare, pentru ca sint surogate de limbaj. Limbajele puternice sint cele fara autor, limbile. Un limbaj cu autor nu-si poate aplica in orice punct auto-referentialitatea. Se ajunge astfel la regimuri inflationare flagrante. Un limbaj merge cit vrea el. Lucrul asta l-am constat de mic, fiind de formatie matematician, la Hegel. M-a pasionat filozofia, dar cind am ajuns la Hegel, care era si la moda, fiind el parintele marxismului, am vazut ca el a lucrat in sistemul binar, pe doi; il cauta pe trei dar ca sa-l gaseasca ar fi trebuit sa se intoarca de unde pornise, adica la dogma crestina. De aceea eu il consider pe Hegel un fel de ziarist de lux, in nici un caz un filozof. Nu se poate ca un discurs cu o miza atit de mare sa fie atit de lung. In orice lucru uman, mai ales in artele vechi, apreciez concizia, de aceea imi place Chardin, care picta pe suprafete foarte mici. Marimea unui lucru este una din semnificatiile majore ale acelui lucru.

„Small is good“ sau „small is beautiful“?

Small is good. Sa luam de pilda inflatia de vorba si de scris din Romania de astazi – care nu duce nicaieri – inflatia monetara si defectiunea legilor proprietatii funciare. Se vede aici un izomorfism: daca nu stim sa ocupam o suprafata mica, destinata semnelor, nu vom ocupa bine nici un fel de pamint.

Tot pentru anul editorial 1999, in care a aparut Actiunea textuala, ASPRO v-a decernat premiul pentru roman. De ce v-ati intrebat De citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii? Si cum vedeti raporturile dintre limbajul teoretizant si eseistic, cel al prozei si cel al poeziei (folosit in volumele dumneavoastra de versuri)?

Punctual: pentru 1998 si 1999, Paul Vinicius, Mariana Marin, Gheorghe Iova au fost premiati simultan de ASPRO si Uniunea Scriitorilor. E de exploatat acest lucru, uniunile de creatie sa concure si sa se estompe, sa aiba tara autori.
De citi oameni e nevoie pentru sfirsitul lumii nu este o intrebare, e o notare. Cine gindeste la principiile de recrutare si observa ca minoritatile de recrutati se impauneaza cu administrarea minoritatilor de considerati si a majoritatilor de categorisiti isi noteaza (in supinatie) ca e de avut in vedere o limita a principiului de recrutare.
Partea a doua. Presiunea mitologiei stiintifice a dus, in litere, la limbaje „specializate“ (sic!): critic, prozastic, poetic. Literele insa sint beneficiare de geniul limbilor si cherela mea din 16 I 1971 cu domnul Matei Calinescu pe acest insa sta. Eu am initiat o desolidarizare a scrisului de autor de principiul segregatiei genurilor indeobste. Am practicat teoria textuarii (1970) pe ideea ca lucrul bun trebuie ca e si trebuie sa fie greu de localizat.

Revenind la Actiunea textuala…

Un alt fenomen care trebuie observat este revenirea literaturii din marginalizarea ei la nivel mondial, incepind cu strigatul de alarma al lui Verlaine. In mitologia stiintifica in care limbajele naturale insele – fara de care literatura nu poate fi conceputa – erau date la o parte pentru ca se parea ca exista un limbaj universal, matematicile, ne-am trezit cu tot felul de marginalizari, disidente. Tocmai datorita mitologiei stiintifice cu limbajul ei universal, matematica. A trebuit dusa o lupta foarte complicata si cu sacrificii umane – de la Rimbaud, Eminescu, Nietzsche pina la Paul Celan, in 1970, aruncat in Sena de catre propria lui forta propulsoare si, daca ma gindesc bine ce viata am dus si eu pina in clipa asta, ma includ si pe mine – pentru revenirea la firesc si spectaculos. Unchiul meu, Iancu Iova, e doctor in fizica, specialist in plasma si spectroscopie, este de foarte multi ani membru propunator in comitetul Nobel. De la el stiu tot felul de lucruri mici care nu se mai stiu. De pilda matematici superioare nu se mai fac azi folosind limbajele matematice care se auto-declara falimentare (pentru ca au trecut pe tehnologia computerizata), ci se fac cu cuvinte. Lupta asta trece prin modernitate, prin revenirea aritmeticii prin Frege, prin incercarile de axiomatizare a matematicii, care s-au dovedit falimentare si asta a aratat ca ceva nu functioneaza, ajungind la spaima provocata de Wittgenstein si la cea formalizata de Kurt Goedel prin teorema ca in nici un sistem nu se poate demonstra dinauntru ca este noncontradictoriu.

De ce iubesc asadar modernitatea? Ceea ce incepe cu marea mitologie stiintifica, zdrobind orice, Hegel cu sfirsitul filozfiei, care a fost folosit de socialismul de stat al lui Bismarck si victoria acestuia asupra Frantei, in 1870, este momentul cel mai negru. (De aceea este Eminescu un european si trebuie recuperat la un nivel foarte mare, pentru ca el vorbeste limba lui Wittgenstein avant la lettre). Pornind asadar de la momentul 1870, pina la moartea lui Paul Celan si pina la taietura epistemica pe care eu am facut-o in literatura romana, tot in 1970, exista 100 de ani in care ceea ce se numeste modernitate, impreuna cu autoconstiinta din sinul stiintelor, din sinul matematicilor ca limbaj cu pretentii de universalitate si cu reconsiderarea democratiei triumfaliste (care a putut sa dea intr-adevar ideea unor societati nonconflictuale cum a facut comunismul sau national-socialismul) toate acestea au dat lumea de azi: noi stam ca niste puisori cu ciocurile deschise asteptind ca mamica sa ne dea de mincare. Traim intr-un orizont de asteptare nu numai pentru ca asa ne-a invatat partidul comunist, ci pentru ca acesta este un fenomen mondializat. Toti amaritii din lume nu sint ajutati sa-si faca recoltele, dar ne ducem cu tancul sa le dam de mincare. Asta se intimpla pe tot globul.

Un stat-providenta planetar?

Interesant este aici ca si notiunea de stat s-a dovedit a fi falimentara. Se revine, chiar si in documentele de constituire a Comunitatii Europene, la traditia reala, si anume aceea imperiala. Este limpede acum. Arnold Toynbee are de pilda aceasta viziune. Organizarea-model spre care ne indreptam este cea siriaca, zice el. Cel mai bun model este Imperiul Persan, cu satrapiile – regiuni cu autonomie care functionau foarte bine. Conform teoriei mele, exista un singur imperiu, aflat intr-o continua transformare. Ideea ca au cazut imperii si ca altele se ridica este un fals grosolan. Globalizarea a functionat dintotdeauna iar constiinta noastra, de la Babilon si pina astazi, este a civilizatiei euro-americane.

Ceea ce i-a scapat lui Toynbee si nu mai trebuie sa scape altora este exact ideea din Actiunea textuala – nu zic ca este extrem de originala, dar chiar daca un lucru s-a mai spus si nu a dus la eficienta practica scontata, el trebuie reluat pina este inteles – si anume ca nu trebuie sa confundam lumea intregistrata cu cea reala. In istoriografie de pilda exista multi scribi, istoria e o magazie imensa, care inregistreaza popoare. Daca ne luam dupa lumea inregistrata, sigur ca ungurii stau mai bine decit noi, dar nu stim de ce. Noi insa nu avem arhive, apartinem mai multor constiinte imperiale. Daca istoria este inca in slujba politicii, inseamna ca registratura si secretariatul conduc lumea si ca daca nu ai fisa, poti sa ai ce boala vrei – nu te baga nimeni in seama.

Sigur ca dintr-o perspectiva foarte inalta, asa si trebuie facut. De aceea au functionat religiile. Ele guvernau bine lumile. Se porneste de la un act bun de semnificare iar lumea, in chip firesc, traieste. Statele europene n-au parasit niciodata constiinta imperiala. Ele sint productii tirzii, o confuzie intre alonja unei economii, a unei politici sau ale unei armate si teritoriul de la care se revendica. Avem de-a face asadar cu un conflict intre notiunea de stat si cea de imperiu. Exista de asemenea o problema a gestiunilor care framinta foarte mult. Intr-adevar, incepind cu anii ‘60, dupa ce s-a insailat ideea de Comunitate Europeana, s-a ajuns la notiunea simpla de gestiune. Asta inseamna un fel de „glasnost“, a lucra in clar cu o notiune ca sa nu mai aiba pretentiile de transcendentalitate. Statul este o gestiune simpla, restrictiva, duce la un purism pagubos si nu sta bine cu drepturile omului si cu alonja civilizatorie.

Sinteti considerat de critica literara optzecist. Ce semnificatie atasati acestui cuvint, ca si termenului de generatie?

Sint etichetat optzecist. Am scris despre asta si inainte de ’89, si dupa. O observatie: intr-un timp foarte scurt, cred ca in mai putin de cinci ani, sa zicem ’79–’84, generatia care incepuse sa aiba acces la presa literara si la politica editoriala a capatat mai multe nume: optzecisti, care trebuie sa fie un reflex intirziat al izomorfismului din vremea lui Hrusciov, americano-sovietic, unde se introduce notiunea de „sestdesiatnost“, adica de „saizecist“ si foarte tirziu ne-am trezit si noi cu optzecistii. Dupa aceea, cu intirziere de 20 de ani – pentru ca postmodernismul este un fenomen strict american inceput in anii ‘50 – a aparut ca un fel de reflex, ca un fel de euro-revansa la fenomenele americane ce patrund in Europa, asa-zisul textualism, fabricat fara succes in alte zone ale Europei in afara Romaniei, marcind cel mai bine puterea denominatorie a stapinilor de atunci, exact pe articulatiile semnificarii. Erau buni administratori, ei s-au straduit sa boteze lucrurile astea, care sint false dupa parerea mea. Optzecist vine din filiera rusa, sovietica, postmodernismul vine din imperialismul cultural american, care vrea sa se decomplexeze fata de Europa, iar textualismul este un ecou provincial al reactiei Europei fata de americani.

Cit despre generatie, secolul XIX se termina pe ideea de recuperare a tineretii, care si duce la mitologiile respective. In politica avem cumplitele mitologii ale tineretii ca fiind ceva diferit de restul societatii, ceea ce s-a intimplat si in fascism, si in nazism, si in comunism, adica un razboi civil in care o parte din societate este declarata perfect diferita de celelalte parti. Mitologia tineretii insa a dezamagit. Iar comunismul a disparut pentru ca i s-au terminat oamenii. Atit cit a durat recrutarea, atit a tinut comunismul. In acelasi timp avem esecurile foarte ciudate ale miscarilor „tineretului ca o alta lume“, cum a fost miscarea hippy in America sau valul revolutionar al studentimii europene din ’68. Era vorba tot de o diferentiere a tineretului, dar studentul era cel care se pregatea sa intre intr-o lume si era preocupat de felul cum arata aceasta lume unde intra.

Cine straluceste acum? Teenager-ul, adolescentul, chewingum-atul, ca sa-l legam totusi de vechea mitologie a crucii gamate, a tineretului luminos si perfect. Teenager-ul, cel care mesteca la nesfirsit si care pare si curat de vreme ce mesteca numai, deci este foarte „ecologic“. Astia cistiga insa, pentru ca tineretul este inca prea primejdios legat de viata ca sa fie ceva diferit de ea. Vin copilasii, care au fost definiti de La Fontaine, intr-un vers celebru: „Copilaria este virsta care nu cunoaste mila“. Orice lume de cuceritori – si sintem o lume de cuceritori – isi cauta nemilosii ei, cu care sa faca treaba. Asadar, virsta de la care porneste acum lumea este copilaria, recrutarea incepe din fasa. S-au si scris romane pe tema asta, Pascal Bruckner de pilda, bine citit de Cartarescu. Avem o graba de a pune in lucru orice, din orice timp. Totul se recupereaza, iar puterea strict umana trebuie reinvestita foarte repede, se autogenereaza. Noua putere tehnologica tine de trecerea de la utilaje grele la small is good si pina la intrebarea „ce virsta trebuie sa ai ca sa spargi un cod pe taste“. Lucrurile isi au firescul lor, dar actiunea este, tot timpul, textuala.