OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Parabolă orientală relatată de cardinalul Gianfranco Ravasi la finalul conferinţei de la Ateneu.

„Nu vă fie frică!“ – acestea sînt cuvintele cu care s-a încheiat conferinţa de la Ateneul Român, spaţiul unui dialog despre credinţă şi necredinţă de marţi seara, 11 octombrie, cuvinte ale Prea Fericitului Papa Ioan Paul al-II-lea.

„Atrium gentium/Il Cortile dei Gentili/ Curtea Neamurilor“ este un program iniţiat de papa Benedict al XVI-lea, dedicat dialogului „între cei care cred şi cei care nu cred“ şi lansat de Consiliul Pontifical pentru Cultură în luna martie a acestui an la Paris (www.atriumgentium.org/www.ilcortiledeigentili.com). Organizat de Institutul Cultural Român, Filarmonica „George Enescu“, Editura Humanitas, Ambasada României pe lîngă Sfîntul Scaun şi Nunţiatura Apostolică din România, evenimentul de la Bucureşti a avut loc în cadrul vizitei oficiale a cardinalului Gianfranco Ravasi, la invitaţia Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Umanism şi spiritualitate creştină

Seria evenimentelor s-a deschis marţi, 11 octombrie, de la ora 18.00, la Ateneul Român, cu lansarea cărţii apărute la Editura Humanitas Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred (traducere din italiană de Anamaria Gebăilă şi Bogdan Chioreanu), în prezenţa autorului, cardinalul Gianfranco Ravasi. În aceeaşi seară, de la ora 19.00, în cadrul Conferinţelor Ateneului Român, cardinalul Gianfranco Ravasi şi Horia-Roman Patapievici au purtat un dialog pornind de la tema „Întrebări esenţiale. Putem vorbi împreună despre Dumnezeu?“.

În societatea de astăzi, laică, democratică, pluralistă, s-a ajuns la detestarea valorilor care au ajutat la propria constituire: „Dacă noi ignorăm creştinismul, a spus cardinalul parafrazîndu-l pe Eliot, nu numai că nu-i mai putem înţelege pe Voltaire şi Nietzsche, ci chiar ne pierdem chipul“, iar „pierzîndu-ne chipul, ne pierdem civilizaţia“.

Îndemnînd să se lucreze întotdeauna „la absenţă şi nu la gol“, cardinalul Ravasi a evocat emoţionant comunitatea propriei familii din Milano, cu exemplul celor două scaune ale părinţilor decedaţi, absenţi, dar prezenţi totuşi în vieţile lor prin sentimentul de dor, prin nostalgie.

Solidari în acelaşi efort de căutare a unei punţi de legătură între cei care cred şi cei care nu cred, toţi cei invitaţi au încercat să topească în propriile discursuri antinomiile dintre credinţă şi necredinţă, încercînd să ofere (şi să se constituie în) modele reale de deschidere către credinţă prin cultură. De la analiza distincţiei între cei „care cred că cred şi cei care nu cred că cred“ (Andrei Pleşu) şi „cei care cred că cred şi cei care cred că nu cred“ (cardinalul Gianfranco Ravasi), fiecare invitat a încercat să tematizeze problema într-un mod diferit, dar complementar.

În continuarea ideilor lui Pleşu, care s-a inspirat în discursul său din parabolele evanghelice în care se vorbeşte despre aşteptarea Stăpînului, o aşteptare ce implică prezenţa Creatorului, cardinalul Ravasi a subliniat patru aspecte fundamentale ale raportului dintre credinţă şi necredinţă: deosebirea dintre cele două nu este una rigidă, fixă, ci flexibilă, mobilă (aspect ilustrat cu o scenă dintr-un film al lui Bergman, în care un păstor de suflete ce îşi pierde credinţa trebuie să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu), legătura delicată dintre credinţă şi religie, religia întunecîndu-le uneori oamenilor credinţa, neliniştea din sufletul multor credincioşi care „cred că nu cred“, invitaţi pe această cale la o căutare autentică a lui Dumnezeu, şi problema sentimentului absenţei pe care îl comportă actul credinţei, la care cardinalul a făcut referinţă şi la Ateneu.

Îndepărtîndu-se oarecum de subiect, în opinia lui Andrei Cornea, primul în ordinea intervenţiilor, credinţa este prezentă atît în viaţa religioasă, cît şi în cea ştiinţifică, sub forma unor conglomerate artificiale, şi asta din pricina incongruenţei şi eterogenităţii fiinţei umane: „Cum putem dialoga dacă avem credinţe incompatibile? Necredinţe nu există, doar credinţe diferite“.

Un moment plin de căldură, cu umorul, claritatea şi exigenţa discursivă caracteristice, l-a reprezentat discursul doamnei Francisca Băltăceanu, care a vorbit despre obligativitatea acceptării celui care nu crede, aşa cum este el, în deplină libertate, o acceptare care trebuie să fie matură, responsabilă, dar şi despre necesitatea unei participări a celui credincios la dialog prin mărturie, nu prin discurs. Definindu-se din categoria celor care „cred că nu cred“, Dan C. Mihăilescu a făcut un periplu prin literatura română, în speţă poezia a fost cea vizată, cu referire în mod special la Cioran şi Ionescu, cu citate, evocări, portrete, din opere şi viaţă, toate exemple ale unor mărturii de creştinism autentic. Relatînd despre o vizită recentă la muntele Athos, criticul şi-a încheiat discursul într-o notă personală, cu o întrebare adresată cardinalului Ravasi: „Oare să fie cultura un blestem de a nu ajunge la credinţă?“.

Lumină şi credinţă

Partea a doua a serii i-a avut ca invitaţi pe Anca Manolescu (a vorbit despre antinomia Dumnezeu revelat/Dumnezeu incomprehensibil, cu referire la Simone Weil, Nikolai Berdiaev şi Nicolaus Cusanus; pornind de la minunata sintagmă a Simonei Weil – „oameni ai pragului“ –, oameni aflaţi în aşteptarea lui Dumnezeu, vorbitoarea a subliniat faptul că aventura cunoaşterii mistice ar trebui să aibă ca punct de plecare descoperirea lui Dumnezeu acolo unde nu e explicit, ci ascuns), Vlad Alexandrescu (a vorbit despre relaţia dintre lumină şi credinţă plecînd de la fragmente din Pascal: „Ce este această lumină care, dacă o ai, îţi îngă-duie să îl vezi pe Dumnezeu, iar dacă nu o ai, trăieşti în întuneric?“) şi Alexander Baumgarten, care, pornind de la condiţia auctorialităţii în cîteva texte din filozofia medievală, a meditat asupra conceptului de raţionalitate universală, ca fiind una dintre condiţiile de bază ale dialogului real între credincioşi şi necredincioşi.

Tratînd un subiect atît de complex precum situaţia creştinătăţii în Europa secolului al XXI-lea, programul „Atrium gentium/ Il Cortile dei Gentili/ Curtea Neamurilor“ a găsit un spaţiu autentic de dialog la Bucureşti, prin prezenţa luminoasă a cardinalului Gianfranco Ravasi, implicarea activă a invitaţilor săi, dar şi datorită publicului numeros.