Guillaume de Fonclare, director al
Memorialului Războiului cel Mare din Péronne (Somme) şi
autor al unei prime cărţi, Prizonier în propriul corp
(Éditions Stock, 2010/ Editura Spandugino, 2010) – bine
primite de critica franceză –, a fost prezent la Bucureşti,
săptămîna trecută, la invitaţia Editurii Spandugino.
Guillaume de Fonclare se confruntă cu o maladie genetică –
declanşată acum cîţiva ani –, iar eseul lui se situează,
în felul acesta, la limita dintre literatură şi suferinţă
(A.D.)
În cartea dumneavoastră –
prima carte publicată (Stock, 2010), care a obţinut Prix „Jacques
de Fouchier“ de l’Académie Française şi Prix Essai
France Télévisions 2010“, un eseu care se situează
la limita dintre literatură şi existenţă (maladia genetică de
care suferiţi) – afirmaţi: „Nu încerc să construiesc o
operă, nici să fac literatură“; dar în acelaşi timp
recunoaşteţi că literatura vă susţine şi vă ajută să vă
descoperiţi lumile interioare. Este literatură ceea ce faceţi în
această primă carte? Sau e un act de devoalare, de exorcism? Este
un act terapeutic sau un substitut?
La început, a fost vorba despre
dorinţa mea de a depune mărturie. Despre acest muzeu, despre
persoanele care fac să funcţioneze muzeul, despre umbrele acelor
soldaţi din Primul Război Mondial, despre mine şi despre maladia
mea. Despre cum s-a creat acest acest straniu parteneriat, în
lipsa căruia, în momentul în care această boală s-a
declanşat, cu siguranţă aş fi suportat-o mult mai dificil. Asta a
fost la început, apoi, pe măsură ce am început să
scriu, mi-am dat seama că forma devenea foarte importantă, tonul şi
forma scriiturii – pentru că voiam să păstrez o anumită
distanţă faţă de lucrurile evocate. Cînd spun că nu vreau
să fac literatură, înţeleg prin aceasta că nu vreau să
literaturizez, să glorific durerea, suferinţa, să mă îndepărtez
de realitate; pe de altă parte, fac literatură, pentru că acord
atenţie formei, frazei. Cred că am intrat – pe parcursul scrierii
cărţii – destul de mult în pielea unui scriitor.
Impresia mea e că, paradoxal, cartea
dumneavoastră creează un puternic efect de literatură, prin
alternanţa a două planuri: pe de o parte, confesiunea,
introspecţia, analiza simptomelor bolii, iar pe de alta evocarea
universului Memorialului Războiului cel Mare din Péronne
(Somme) – ca instituţie, dar şi ca poveşti individuale de
război, presărate de consideraţii afective personale. La care se
adaugă preocuparea – mărturisită în carte – pentru
frază. Acum, că sînteţi conştient de drumul literar pe care
v-aţi angajat, veţi continua în acest sens?
Cînd am început să scriu
această carte, nu eram conştient de acest efect, care nu e un efect
în oglindă, pentru că nu am vrut niciodată să compar
propria mea suferinţă cu acelea pe care le-au avut de îndurat
combatanţii Primului Război Mondial, ci mai degrabă un drum
paralel, între amintirile şi informaţiile pe care le posed,
despre condiţiile lor de luptă şi de viaţă şi ceea ce resimt eu
însumi în propriul meu corp. Nu a fost, la început,
o dorinţă de a construi, însă treptat, mi-am dat seama că
scriam texte care vorbeau, în acelaşi timp, despre ceea ce
resimţeam eu, dar şi despre ceea ce credeam eu că puteau resimţi
aceşti soldaţi. Da, voi continua cu o carte – nici ea foarte
veselă – în care voi vorbi despre un bun prieten, care s-a
sinucis, dar şi despre oamenii din satul în care locuiesc –
oameni care şi-au ratat destinul prin simplul fapt că s-au născut
la momentul şi în locul nepotrivit...
Există o adevărată empatie, în
carte, faţă de poveştile de război, de cazurile individuale pe
care le evocaţi.
Ceea ce m-a interesat a fost să
vorbesc despre aceia care sînt ignoraţi de obicei. În
Primul Război Mondial, dar şi în războaiele ulterioare,
teribilă este această masă enormă de răniţi, de morţi, în
care nu mai există individualitate. Am încercat, de aceea, să
regăsesc individul, dincolo de masa zdrobitoare, şi, în
acelaşi timp, să mă regăsesc pe mine însumi. Vorbind despre
aceşti oameni care suferă, am încercat să-mi accept propria
suferinţă, să-mi spun că este un drum dificil, dar unul ca
oricare altul. Şi că nici eu nu voi ieşi nedemn din această
experienţă, pe care mi-o rezervă propria istorie. Îmi dau
seama astăzi că, în ciuda voinţei mele, toţi aceşti
dispăruţi au reuşit să mă transforme într-un mod benefic.
Mă interesează într-un mod deosebit acei soldaţi care s-au
întors de pe front, fără sechele vizibile, fizice, dar care
aveau traumatisme interioare – soldaţi care nu aveau armele
intelectuale sau conceptuale pentru a-şi putea exprima suferinţa,
cu atît mai mult cu cît, în epocă, suferinţele
psihice nu erau exprimate prea uşor, mai ales cînd venea vorba
de un bărbat. În aceştia mă recunosc cu precădere, pentru
că, şi în cazul meu, în afara bastonului, nimic nu pare
a arăta suferinţa mea interioară, pe care o cunosc doar soţia mea
şi cîţiva apropiaţi. Şi în plus e ideea de demnitate.
Toţi aceşti soldaţi întorşi de pe front au rămas demni; şi
eu, la rîndul meu, vreau să rămîn demn în
suferinţă.
În carte spuneţi că Muzeul pe
care-l conduceţi reprezintă pentru dumneavoastră o „lecţie de
umanitate, nu de moralitate“. Întreaga carte degajă acest
mesaj umanist. Decenţa, demnitatea suferinţei este, pentru dvs,
esenţială şi esenţial umană. Umanismul e cheia finală a cărţii?
Da, într-adevăr; ideea e de a
considera fiinţa umană în ceea ce este ea, şi nu în
aparenţele ei, de a trata egal pe cel bogat sau pe cel sărac, pe
cel puternic sau pe cel slab. Ceea ce e terifiant în Primul
Război Mondial este faptul că condiţiile de viaţă şi de luptă
erau lipsite de demnitate: lupta corp la corp, viaţa în
tranşee, în mizerie. Am avut mereu sentimentul că încercau
să rămînă oameni pînă la capăt, prin demnitate, prin
curaj – deşi trebuie acceptat că unii dintre ei chiar n-au
reuşit, au înnebunit, au dat bir cu fugiţii etc. Pentru că
războiul nu e făcut de eroi, ci de tot soiul de oameni, curajoşi,
laşi, ticăloşi...
De fapt, prin aceste evocări ale
Primului Război Mondial şi ale evoluţiei în tehnica de
luptă, dumneavoastră puneţi în chestiune însuşi
conceptul de război. Este acesta unul dintre resorturile Muzeului pe
care-l conduceţi?
Da, aşa este. Ceea ce face unic în
lume Muzeul Marelui Război din Péronne e faptul că, deşi e
un muzeu al războiului, nu veţi vedea aici şiruri de arme, de
puşti, tunuri etc.
Aveţi cazuri şi obiecte individuale?
Foarte multe obiecte individuale, atît
din viaţa civilă, cît şi din cea militară. Ceea ce vrem să
arătăm e faptul că războiul nu afectează numai frontul, viaţa
pe front, dar şi ceea ce e lăsat în urmă: pe civili,
femeile, copiii. Şi încă un aspect singular: toate aceste
teme sînt abordate, sistematic, din trei perspective: franceză,
britanică şi germană. Nu există un învingător şi un
învins, ci mai degrabă trei imperialisme care se combat
reciproc, iar sfîrşitul războiului nu înseamnă şi un
final al conflictului – va urma Al Doilea Război Mondial.
Memorialul conţine foarte multe obiecte individuale, care nu sînt
obiecte găsite pe front, ci obiecte donate de familiile soldaţilor.
Există istorii individuale în spatele fiecărui obiect şi,
cum obişnuiesc să spun adesea, plecînd de la un obiect, se
poate povesti tot războiul. În spatele fiecărui obiect se
află un om, în vreme ce în muzeele militare obişnuite,
sînt expuse şirurile de arme, care constituie mai degrabă
prelungire războinică a omului, iar nu individul ca atare. Or pe
noi ne interesează omul anterior armei pe care o poartă pe front:
condiţiile istorice ale epocii, psihologia soldatului etc. etc. E
ceea ce-l face unic în Europa.
De ce nevoia repetată de a vizita
cimitirul englez Railway Hollow?
Mai întîi pentru că sîntem
născuţi în sud, eu şi soţia mea, iar acum locuim în
nord. Iar cimitirul acesta e un loc special, pentru că aici sînt
pini, arbori mediteraneeni, care nu există de obicei în Somme.
Cînd am ajuns în Picardie, acum 15 ani, am descoperit
locul acesta, care semăna atît de mult cu locurile noastre de
origine. E un cimitir mic, plin de flori, atent organizat, după o
arhitectură specifică, britanică – un loc intim, într-o
pădure de pini, care degajă un puternic sentiment de serenitate,
invită la contemplaţie. Pentru mine are o valoare specială.
Finalul cărţii este unul, nu
optimist, dar în orice caz constructiv, sînteţi hotărît
să nu abandonaţi lupta şi condiţia demnă. E o consecinţă a
scrisului?
Nu, este o alegere pe care am făcut-o
la un moment dat. Mi-am pus întrebarea: oare sînt
pregătit să înfrunt ceea ce mă aşteaptă? O întrebare
foarte egoistă, de altfel. Dacă răspunsul ar fi fost negativ,
însemna să-mi pun capăt zilelor, iar dacă era da, însemna
că am ales să merg mai departe pînă la capăt. Şi răspunsul
a fost da, alegerea am făcut-o înainte de a scrie. Şi nu
regret acest lucru. În acest moment, sînt în măsură
să apreciez şansa care mi s-a dat să trăiesc, şi fiecare clipă
este extrem de preţioasă.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters