OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista cel putin un ginditor contemporan care pune problema diferentei dintre Est si Vest in termeni metafizici. Christos Yannaras considera ca diferenta de mentalitate care separa continentul european urmeaza in mare delimitarea geografica ce a urmat marii schisme din 1054. Daca in Europa apuseana Biserica a preluat mentalitatea tipic romana, in care se punea accent mai ales pe atributul de legislator al divinitatii, in Estul bizantin Dumnezeu a fost perceput mai mult prin prisma atributului bunatatii.

Calitatea de a fi bun si cea de a fi drept sint doua atribute infinite si „egale“ ale divinitatii. Din punct de vedere teologic, Dumnezeu nu este mai bun decit drept si nici invers. insa prevalenta unuia din aceste atribute poate fi un indiciu asupra mentalitatilor si traditiilor care le legitimeaza. Daca pentru catolici Dumnezeu este, in primul rind, judecator impartial al constiintei, individul fiind chemat la o viata morala, in care primordiala este evitarea greselii, secondata de ispasire (pina la limita teologica a purgatoriului), in ortodoxie Dumnezeu este dispus mai curind sa tolereze si sa ierte decit sa judece.

Nu vom vorbi despre semnificatia metafizica profunda pe care o are ideea unei divinitati care iarta. La Origen, aceasta duce catre apokatastaza, catre o fatala absolvire a tuturor, inclusiv a diavolului. Bunatatea lui Dumnezeu fiind infinita, orice forma de rau sfirseste prin a fi inghitita in oceanul iertarii divine. Justitia se evapora pur si simplu in favoarea atotbunatatii cu care Origen este dispus sa crediteze divinitatea. Ceea ce este interesant in plan metafizic poate fi foarte pernicios in plan social. De aceea autorul acestei „deschideri“ a fost condamnat aspru de Sinoadele Bisericii.

- Functia pedepsei
intr-un sistem bazat pe justitie, pedeapsa joaca un rol foarte important. Reprezinta corelativul necesar al ideii de dreptate. Pedeapsa opune dreptatea nedreptatii, care astfel este creditata cu un statut, daca nu ontologic, macar ontic. Ceea ce stim, indiferent de fundamentul ontologic al raului, este ca nedreptatea exista si ca ea trebuie corectata. Pedeapsa are, asadar, o functie expiatoare: raul ontic este recuperat prin curatare, prin (re)orientarea in bine a celui cazut.

Pentru orientul crestin, dimpotriva, pedeapsa nu curata, ci murdareste. Omul acestei visio mundi are din start imaginea perfectiunii sale, pe care nimic nu o poate atinge in esenta (ci doar in aparenta). Toate evenimentele1 au o valoare conjuncturala. Fiind dat lumii ca esenta (nu ca potenta), omul „bizantin“ nu urmeaza drumul unei actualizari, ci este actualitate, chiar actualitate pura, din start. Prin urmare, nu este responsabil fata de conjuncturi. Acestea sint doar aparente inselatoare, care nu intuneca in nici un fel perfectiunea lui esentiala.
Demnitatea omului fiind astfel enorm ridicata, erorii ii revine statutul de umbra, de irealitate. Raul si eroarea nu au statut ontologic, ci doar unul care tine de pozitionare. Vede rau(l) cel care este rau pozitionat, rau intentionat. in realitate, raul nu exista si, neexistind nici greseala, nu exista nici responsabilitate. Mai mult, eroarea nu este atit o greseala de pozitionare a celui care o face, cit a celui care o percepe. Miop, acesta nu intelege binele din spatele raului.
Iertarea divina nu implica o recunoastere a raului prin pedeapsa. Daca in prima faza crestinismul a negat substratul ontologic al raului pentru a salva monoteismul, in a doua faza, cea a raportarii la raul cotidian si concret, orientul crestin vede iertarea ca pe un act gratuit, ca un soi de jena a divinitatii fata de om, situatie care nu angajeaza in nici un fel responsabilitatea celui din urma.

Pedeapsa ca expiere, proprie traditiei latine, recunoaste dualismul bine-rau in plan ontic, insa sursa erorii deriva tot dintr-o greseala de orientare, corectabila asadar. Statutul ontologic al raului este refuzat astfel in ultimul moment. Dar pentru omul apusean, mostenitor atit al Patristicii, cit si al traditiei romane, greseala exista cu siguranta. Fara ea, justitia ar fi lipsita de fundament.
Daca ideea de justitie introduce un dua-lism ontico-teologic (care justifica existenta greselii si posibilitatea iertarii) si unul juridico-metodologic (ca sa aplici dreptatea ai nevoie de opusul ei), ideea „binelui suveran“ care inghite totul – idee de origine platonica – salveaza monismul, insa conduce la o serie de dificultati „filozofice“ aproape insurmontabile si la consecinte etice greu de acceptat.

- Limitele teologice ale problemei
Cerinta aplicarii unui monoteism strict, proprie iudaismului si crestinismului, duce la o serie de fundaturi. Daca pornesti de la un singur principiu ontologic, acesta fiind dumnezeul iudeo-crestin, ajungi in imposibilitatea de a explica raul. Daca il recunosti ca atare si ii acorzi statut ontologic, cazi in dualism. Pe de alta parte, daca accepti pe Dumnezeu ca origine a raului, distrugi fundamentul moral si suportul psihologic al acestor religii. Solutia cea mai simpla a problemei este sa plasezi „raul“ in plan moral: el nu exista, exista doar incercari la care, sub aparenta raului, divinitatea te pune. Iar acest rau moral este, bineinteles, unul ontic, nu ontologic; unul care afecteaza omul ca fenomen in viata curenta, nu ca esenta. Gindirea occidentala insa este adinc patrunsa de pelagianism – doctrina religioasa care neaga pacatul stramosesc, interpretind-l doar ca pe o greseala personala a lui Adam.

Daca Pelagius a transpus pacatul stramosesc in plan ontic, pentru a-l salva totodata pe Dumnezeu (de perspectiva imoralitatii sau a dualismului) si libertatea umana (de spectrul predestinarii), epoca patristica s-a grabit sa inlature ipoteza raului ontolo-gic, pentru a proteja dogma creatiei ex nihilo. Prin instituirea unui al doilea principiu care sa explice raul s-ar fi ajuns la dualism. De aceea raul nu este originar, spun ei. insa, in absenta unui statut ontologic al acestuia, nu poate fi explicata libertatea. Acestea sint limitele problemei: de o parte dualismul, de cealalta, predestinarea si anularea libertatii.
Bineinteles, exista si o a treia posibilitate, erezia, iesirea din cadrul dogmei. Atit timp cit crestinismul gonfleaza divinitatea pentru a o face sa corespunda principiul treimic, ne intrebam de ce nu a fost oare suficient de larga pentru a include si un aspect negativ? Astfel, problema raului si a responsabilitatii si-ar fi gasit o rezolvare ontologica si am fi fost scutiti de toata aceasta poveste care treneaza peste epoci. Neindoios, problema raului ca deficienta de plasament este interesanta. Dar este totodata si o dovada a pune-rii in mod defectuos a problemei.

Platonismul, cel caruia Biserica a trebuit sa ii dea o replica, are o doctrina mult mai coerenta. Creatia lumii este duala. Avem, pe de o parte, materia, pe de alta forma. Materia este perisabila, se degradeaza, duce catre moarte, forma este eterna, imperisabila. in termeni morali, materia este rea, iar forma buna. Neoplatonismul devenise o religie respectabila in antichitate, poate chiar prea respectabila, prea intelectuala. Crestinismul a trebuit sa-i dea o replica. Si replica s-a dovedit a fi inconsistenta, deoarece Parintii Bisericii erau limitati in demersurile lor speculative de dogma „uni-fiintialitatii“2. Prin urmare, raul nu putea fi decit fictiv, aparent, lipsit de fiinta.
insa scenariul cosmogonic platonician, cel putin cel din Timaios invita la lectura. Lectura pe care Aristotel a facut-o cu siguranta. in dialogul amintit, Platon vorbeste de materie, de lumea formelor, dar si de un Demiurg, un faurar. Prin urmare nu exista doar doua cauze. Exista cel putin trei. Materia corespunde cauzei materiale a lui Aristotel, lumea formelor pe care o contempla Demiurgul reprezinta cauza formala, iar demiurgul insusi – cauza eficienta. insa in scenariul aristotelic mai exista o cauza: cea finala. De buna seama ca Demiurgul a avut un motiv pentru creatie, altfel n-ar fi facut-o. Aceasta este cauza finala. Astfel, la o lectura mai atenta, descoperim ceva mai mult decit un simplu dualism in pro-blema creatiei, chiar si la Platon.

- Epilog iudaic
Am pornit de la un principiu ontologic, pe care a trebuit sa il amendam pentru a gasi o explicatie coerenta problemei raului, dar am descoperit ca pina si ipoteza dualista platonica trimite la mai multe cauze decit eram dispusi initial sa admitem. Solutia iudaica, data prin „teoria“ celor zece Sefirot, complica si mai mult problema.
in Cabala, creatia are loc din En Sof (Infinitul sau Incomprehensibilul), printr-un dezechilibru „geometric“. Perfectiunea este data de prezenta in En Sof a tuturor celor zece atribute, in proportii egale. Daca unul dintre acestea este indepartat dintr-o anumita „regiune“, se creeaza un dezechilibru. Lumea noastra (una din nenumarate altele) a fost creata prin retragerea atributului Justitie (Din sau Geburah) si inlocuirea lui prin Bunatate (Hesed sau Gedulah). Procesul poarta numele de contractie (timtum). Prin acest artificiu este explicata originea lumii si raul si se salveaza totodata ideea zeului unic, monoteismul.
Daca biserica crestina a dat un raspuns neoplatonismului prin dogma nesubstantialitatii raului, Cabala iudaica da un raspuns mai elaborat. Ca si in teologia crestina, raul isi justifica existenta printr-o chestiune de pozitionare, mai concret, printr-o absenta.

Pentru crestini raul este absenta binelui, pentru cabalisti – a justitiei. Iar daca absenta binelui este inlocuita prin gratie si iertare (cu sau fara conditia ispasirii), absenta justitiei este inlocuita prin bunatate. Similitudinea este evidenta.
intr-o interpretare iudaica a mitului Genezei, raul se origineaza in actul indepartarii fructului din pomul cunoasterii (nu in cel de a-l consuma). Acest pom simbolizeaza arborele sefirotic, a carui armonie a fost stricata prin dezechilibrul creat de Adam. Substratul ontologic al raului este astfel negat. Raul survine direct in plan ontic prin si ca greseala a lui Adam; ca o greseala de pozitionare sau, mai exact, de manipulare.
Noi mostenim aceasta orbire a omului primordial, consecventa caderii in pacat. insa Paradisul ne este mereu accesibil. Traim in acelasi timp in Paradis si in istorie, insa o deficienta de vedere sau de pozitionare ne impiedica sa il realizam. Asadar, insasi conditia umana, conditie demarcata prin rau si pacat, este consecinta unei erori de pozitionare, nu a unui viciu de esenta. Omul s-ar putea intoarce oricind in Paradis printr-o simpla schimbare de perspectiva. Putem spune ca, daca pentru crestini raul este absenta binelui, pentru cabalisti acesta reprezinta nu atit absenta justitiei, cit a privirii juste.


––––––––––––
1. Termenul „eveniment“ este foarte echivoc. in context inseamna nu atit „intimplare“, cit o situatie legata de constiinta, care implica o posibilitate de alegere.
2. Prin „unifiintialitate“ intelegem forma contrasa a expresiei Credo-ului nicean „de o fiinta cu...“.