OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Există momente, rarisime, cînd totul capătă claritatea unică a apei izvorîte din stîncă. O beau cerbi şi căprioare, cît şi cei cu Tricolor. Am fost părtaşi la o astfel de clipă astrală şi acum ştim. Sîntem nuli. Zero. Absolut. Vedeţi, pe unii coliziunea frontală cu adevărul, pe contrasens, îi descumpăneşte. Pe noi, n-are de ce. România şi Franţa, fiecare sub tricolorul ei, au reuşit unul din cele mai nule meciuri din istoria fotbalului. Poate chiar cel mai nul (în fotbal, zero suportă grade de comparaţie). Ce-au înţeles francezii e treaba lor – istoria ne învaţă că e mai sănătos să nu ne luăm după ei. Contează ce-am înţeles noi. Ar fi trebuit să evităm capcana aparenţelor şi să pricepem mai de mult: nulitatea nu e un handicap. E o resursă luminoasă, voluptoasă, vulcanică. Şi inepuizabilă. În esenţă, e garanţia triumfului. Marile victorii presupun echilibru. Zero este poziţia de echilibru absolut. Am demonstrat că sîntem acolo. Să fim mîndri. Nuli şi mîndri.

 

 

Luaţi tabla de demonstraţie şi aşezaţi magneţii pe ea. Cinicii ar spune că schema aşezării în teren a echipei României a fost 1-9-1. Portar, nouă fundaşi şi un vîrf, Niculae Daniel, pus să alerge de unul singur, de-a lungul şi de-a latul, pînă la lichefierea minţii şi-a celorlalte organe interne. E crucial rolul atacantului central. În trecut, era considerat cel mai important om al echipei, fiindcă făcea lucrul cel mai important din fotbal: dacă primea mingi, în careu, dădea goluri. Central, pentru că poarta e pe centru şi golurile se dau în poartă. O viziune aberantă. Admirabilul Daniel a exemplificat magistral rolul vîrfului modern, care de-abia acum devine cel mai important om al echipei. Misiunea i-a fost pusă în sfîrşit pe baze ştiinţifice: aleargă pînă căpiază, fără minge, spre a menţine starea de agitaţie moleculară indispensabilă vieţii şi existenţei, în general. Astfel privit, 1-9-1 e un sistem minunat pentru vîrf.

N-are cine să-i dea vreo pasă cît de cît utilă, că de plăcere nici nu poate fi vorba. Minunat, dar nu ideal. Încă ar mai putea înscrie, complet accidental. O tară comportamentală care trebuie eliminată. Eliberarea atacantului de obsesia numită gol cerea mai mult: ei, n-am dezamăgit. Sistemul aplicat de România a fost, exprimat succint, Zero. Căci zero de 11 ori face zero. Cu rezervele şi, mai ales, cu banca tehnică, tot zero. E drept, n-a mers chiar de la sine. La imn, poate vi s-a pus un nod în gît: li se citea victoria în priviri. N-au fost lăsaţi să şi-o exprime. Heureusement.

 

 

După vreun sfert de oră, era evident că nulitatea franceză o depăşea cu mult pe a noastră, cea atît de abil indusă. Conform gîndirii revolute, reacţionare, firesc ar fi fost să atacăm. Să le dăm una iute, şi încă una, pînă ies din năuceală, şi după aia să-i ajutăm să treacă strada, să le vorbim de istoria noastră zbuciumată, să le spunem că în România salariile sînt de zece ori mai mici ca la ei, dar preţurile la Carrefour sînt cel puţin ca în Franţa, chestii din astea. Naivitate de ageamii. După cum ne-au explicat profesioniştii, planul nu se schimbă aşa, din mers. Exclus. Un exemplu oferit a fost meciul României cu Anglia, de la Mondialul din ’70. Aparent, deşi s-au prins că englezii nu erau chiar ce scria în programul meciului, ai noştri au preferat, corect, să fie lucizi. Au aplicat disciplinat planul tactic, obţinînd rezultatul logic: înfrîngerea. Cu tot respectul, exemplul e irelevant. Anglia ’70 nu era nulă, şi nici echipa României. Nulificarea fotbalului cere un efort cu totul special, o înţelegere superioară a realităţii. Doar aşa se atinge ţelul dorit. Şi iată: e cum nu se poate mai bine.

 

 

Sîntem zero şi se aude că unii şi-au schimbat radical optica: ne consideră favoriţi. Prin comparaţie, Italia nu e zero, ci minus trei, şi e acuzată de înaltă trădare. Acuma, puneţi-vă în locul selecţionerului Donadoni. „Hmm. Se aude că România a devenit favorită. E nulă, dar are un punct. Cu siguranţă, va fi nulă şi cu noi. Echipa nulă nu se schimbă, e ştiut. Of, dacă am fi înţeles şi noi asta, la timp. În fine, e limpede: ne mobilizăm, reuşim să fim la fel de nuli ca ei şi cîştigăm un punct. Apoi ne facem golaverajul cu Franţa, şi gata. O să le convină şi românilor, cu Olanda n-au probleme, Chivu şi Lobonţ au jucat la Ajax, ştiu limba, olandezii sînt complexaţi în faţa lor. Certo, ne trebuie baftă de porci ca să ieşim din grupă, dar la noi e tradiţională“. Scenariul e plauzibil – dovada: minutul şi scorul la care Donadoni l-a introdus în teren pe Del Pierro. Pe de altă parte, e posibil ca Italia să-şi facă golaverajul cu noi, iar Olanda să scape de orice complex, real sau imaginar. Conform acestei şcoli de gîndire, nulitatea noastră, la paritate cu cea franceză, ar fi avut noimă doar dacă Olanda şi Italia ar fi fost egale. Or, n-au fost. Şi mult mai bine ne-am fi simţit acum cu trei puncte, lăsîndu-le nulitatea francezilor, s-o ia ei pe toată, în deplină folosinţă.

 

 

Evident, argumentul care vine imediat e personalul. Aparent, nu avem oamenii cu care să batem marile echipe. Aşa că, mai bine, nu riscăm. Nuli şi fericiţi. În economie, spre exemplu, se vorbeşte de creştere zero. Cu accentul pe „creştere“. Eşti nimic, dar ai şanse. E adevărat, economiştii vorbesc şi de „creştere negativă“. Cazul Italiei. Cu accentul tot acolo, pe creştere. Italia, cel puţin teoretic, are de unde să crească în joc. Dar noi? Să privim şi spre cibernetică, domeniu în care se operează doar cu zero şi unu. Zero sîntem. Putem sări la unu? Italienii au făcut-o. Şi la unu’ şi la altu’: în speţă, Van Nistelrooy şi Schneider. Materazzi şi Panucci au încercat faultul care cîştigă meciul, o veche specialitate italiană, dar au eşuat lamentabil. Aşadar, de un altfel de „unu“ avem nevoie. Unu la zero – cu Italia, ca să putem veni cu argumente la colocviul final cu Olanda. N-ar fi un capăt de lume. Mutu se pricepe, luptă de-atîta vreme cu ei, din interior. Meciul Olanda-Italia nu ne predispune însă la optimism. Cînd scorul era încă 2-0, şi Italia mai putea reveni, Zambrotta a plecat într-o cursă fulminantă, pe stînga. Ajuns la linia de corner, şi-a driblat adversarul cu mingea în aer, nu pe gazon. Zbang, zbang, pe lîngă el, magie pură. Apoi, a tăiat-o elegant spre centrul careului, cît să-şi deschidă culoarul de şut, direct spre vinclu, la colţul lung. Ca orice mare extremă. A fost un şut frumos, dar, evident, pe lîngă poartă. Pentru că Zambrotta nu e o mare extremă decît în sufletul lui. Face altă meserie, ticăloşit, prin forţa specificului naţional: fundaş. Uneori, cînd nu-şi mai poate nega condiţia, se leapadă de ipocrizie şi pleacă în atac. Îi iese foarte rar, căci n-are exerciţiul, ca să nu mai vorbim de pregătirea necesară. Strungăria şi neurochirurgia au în comun cuţitul. Ar fi totuşi puţin nefiresc să-i ceri unui strungar, oricît de dotat şi oricît de dornic, să execute operaţii pe creier. Policalificarea e un deziderat nobil, specializarea e însă de bun-simţ. Căci, şi în fotbal, garanţia succesului e diviziunea muncii. OK, antrenorii pot cere jucătorilor să-şi opereze singuri creierul, cu strungul, şi din fundaşi să se preschimbe în goleadori, pe parcursul unei faze. Dar rezultatele sînt, cel mai adesea, dezamăgitoare.

 

 

La sfîrşitul anilor ’70, antrenorul Brian Clogh a reuşit imposibilul. A cîştigat campionatul Angliei şi de două ori Cupa Campionilor Europeni cu o echipă de divizia B, Nottingham Forrest. Miracolul a ţinut de planul tactic stupefiant aplicat cu consecvenţă de Clough. Iată-l, în descrierea unui fost discipol. „Portarul şi fundaşii recuperează mingea. O dau mijlocaşilor, care o dau atacanţilor, care înscriu“. Genialul Clough avea, evident, imens de mult umor. Dar şi o doză cel puţin egală de bun-simţ. Ştia că fotbaliştii sînt, de regulă, băieţi simpli. Iar fotbalul e frumos atunci cînd e un joc simplu. Niciodată simplist. Dacă aţi observat, Olanda, creatoarea fotbalului total, zis şi „fără posturi“, a marcat Italiei trei goluri cu atacanţii la care a ajuns mingea de la portar, fundaşi şi mijlocaşi. Nu vă lăsaţi induşi în eroare de numărul de pe tricoul lui Van Bronckhorst, omul e tot atacant, joacă în spate la derută. Iar cheia meciului a fost băiatul Ruud, centru atacant. Alta echipă care nu e zero, ci a bătut la zero, e Germania. Golurile cu Polonia au fost marcate de Podolski, de meserie vîrf. Meseria, brăţară de aur. În Germania joacă şi vîrful italienilor, Luca Toni. Acolo, la Bayern, dă goluri. Căci i se oferă, cu destulă regularitate, mingea. La naţională, Toni menţine în schimb agitaţia moleculară, indispensabilă vieţii. Cînd se pomeneşte singur, doar cu portarul, ratează, normal.

 

 

Hai, zău!