OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A facut zeci de mii de fotografii de toate felurile. A „asigurat“ fata fotografica a Dilemei timp de mai multi ani, a creat un stil in materie de editoriale de moda, a pozat femei frumoase, dar si sticle de bere, telefoane mobile si nenumarate alte produse care faceau obiectul diverselor campanii publicitare. A avut exclusivitate in privinta campaniilor Connex timp de un an. Si-a „construit“ numele cu multa tenacitate. Cosmin Bumbut reprezinta acum un brand.

Am avut emotii inainte de interviu: fotografii sint de multe ori foarte artisti si, de aceea, mofturosi si suficienti. Cosmin Bumbut este, in schimb, modestia intruchipata. Poate ca la asta contribuie si timiditatea sa constitutiva, delicatetea sa care il face sa fotografieze trenurile intr-un fel care multora li se pare trist. Albumul sau, Transit, publicat pe bani proprii la Humanitas, ne ajuta sa descoperim un Cosmin Bumbut de wee-kend, cu care am stat de vorba intr-o zi de vineri. Un Cosmin Bumbut mai indepartat de chinurile „fotografiei de serviciu“ si mai apropiat de placerea simpla si extrem de personala de a face fotografii.


Fotografia: o meserie sau un hobby de duminica

Gresesc daca spun ca esti cel mai bine cotat fotograf de la noi? Ce inseamna sa ai cota fotografica in Romania?

Sint printre cei mai bine cotati fotografi romani. Chestia asta cu topurile e foarte relativa. Sa ai cota inseamna sa fii cautat si sa fii platit cu cit ceri. Traiesc din fotografia de publicitate. La inceput fotografia a fost pentru mine un hobby, acum a ajuns o meserie: ma duc la serviciu si fac fotografie publicitara. Pot spune ca am ramas fara hobby sau ca fotografia devine din nou un hobby pentru mine doar in wee-kend, atunci cind am timp sa fotografiez cum imi place si ce imi place: orice altceva, care sa nu fie o comanda. Peisaje, orice. Insa fac acest lucru mai greu decit altadata, pentru ca am nevoie de un timp de incarcare. Fotografia comerciala ma uzeaza foarte mult. Si de aceea am nevoie de citeva zile in care sa nu fac absolut nimic si sa imi vina din nou cheful de a fotografia altceva, de a face fotografie artistica.

Care a fost primul gen de fotografie in care te-ai specializat si din care ai cistigat bani?

Fotografia de presa. Am fost fotoreporter la ziarul Azi, in i91-’92. Am facut apoi fotografie de teatru, timp de doi ani, la Teatrul Nottara, pentru afise, spectacole, actori. Dupa aceea nu am mai fost angajat, am facut in schimb tot felul de comisioane fotografice. Am fotografiat de toate: cladiri la moda, bere, peisaje. Am facut si fotografii subacvatice – e vorba de un editorial de moda pe care l-am realizat pentru revista 2000plus. Numai poze din avion nu am facut. Am inceput sa cistig cu adevarat din fotografia comandata si din cea publicitara. Asa am reusit sa imi cumpar aparatura noua, mai performanta.

Povestea a inceput acum citiva ani. Ti-ai schimbat in tot acest timp atitudinea fata de cei care iti comanda fotografiile?

Da, mi-am schimbat atitudinea fata de clienti, dar nu din rutina, ci pentru ca am inceput sa miros clientii care nu sint dispusi sa ma plateasca sau care sint neseriosi. Atitudinea fata de fotografie nu mi-am schimbat-o insa, si imi place sa cred ca fac cu aceeasi placere si o fotografie de 500 de dolari, si una pe gratis.


Ce frumoasa fotografie! vs Ce produs bun!

Ai separat mai devreme fotografia pe care o faci ca pe o datorie de cea care ramine un hobby. Daca e sa operezi cu ideea de arta, ambitia ta ramine aceea de a face arta si atunci cind realizezi o fotografie publicitara? Sau pastrezi arta pentru week-end-uri?

E foarte greu sa faci arta in fotografiile publicitare. Totul depinde de concept – care, de cele mai multe ori, nu e al fotografului, ci al agentiei de publicitate, al art director-ului respectiv. Fotograful nu poate decit sa obtina o fotografie curata si cinstita, atita timp cit produsul respectiv nu se adreseaza iubitorilor de arta, ci consumatorilor obisnuiti. Ei nu trebuie sa spuna „Ce frumoasa fotografie!“, ci „Ce produs bun!“. Prin urmare, produsul trebuie sa iasa in evidenta, nu fotografia. Am ramas, ce-i drept, cu ideea ca as vrea sa traiesc din arta fotografica, adica eu sa fotografiez ce imi place si cineva sa-mi cumpere fotografiile. Mai visez inca sa fiu platit pentru placerea asta a mea. Acest lucru nu s-a intimplat insa – sau s-a intimplat prea putin si nesemnificativ. De aceea, am despartit fotografiile pe care le fac in doua categorii: cele pe care le realizez la comanda si cele pe care le fac pentru mine. Acestea din urma incerc sa le promovez in diverse feluri: pe Internet sau in cartea pe care am publicat-o la Humanitas, Transit. Trebuie sa recunosc insa ca nu mi-as putea permite, practic, sa fac si asemenea lucruri, daca nu ar exista fotografia comerciala.

In Transit ai fotografiat peisaje. Cind te-ai apucat de fotografie, tot peisajele te atrageau? Cei mai multi dintre noi, cind au chef sa faca fotografii, pozeaza peisaje.

Nu, imi placea sa fotografiez oameni. Instantanee. Dragostea mea pentru peisaje dateaza insa de vreo doi ani. Si asta pentru ca, inainte, am fotografiat foarte multi oameni: in moda si publicitate, dar mai ales in moda. De aceea mi-am dorit sa fotografiez orice altceva, iarba, padure, copaci. Sa faci fotografie comerciala nu e atit de usor pe cit ar putea sa para. E foarte stresant – pentru mine, cel putin. Si nu ma refer aici la natura fotografiei in sine, ci la discutiile de dinainte si de dupa cu clientii, de exemplu. Fiecare are o mica problema, fiecaruia nu-i place ceva. De aceea, fografia publicitara e o meserie mincatoare de nervi. Nu-ti poti permite sa ratezi. E o echipa in spatele tau si multi bani in joc.


„Critica domnului Oroveanu m-a ajutat foarte mult“

Cine te-a directionat catre arta fotografica?

Parintii mei nu au avut nici un strop de spirit artistic in ei. M-am apucat dupa 1990, si totul a inceput ca un fel de competitie cu un prieten din Baia Mare care facea niste fotografii mai altfel decit cele obisnuite. Mi-am zis ca pot si eu sa fac asa ceva si mi-am dat sema ca imi place foarte mult treaba asta. Am renuntat la facultatea tehnica pe care o urmam si am venit in Bucuresti.

Si aici cine te-a descoperit?

Victor Ernest Masek. Studiam jurnalistica la Facultatea Ateneum, unde acesta era profesor de estetica. Am fost sfatuit in acea perioada sa dau la ATF, ceea ce am si facut. Dar pe atunci nu exista o sectie speciala pentru arta fotografica, si nu stiam daca o sa-mi placa filmul. In timp, mi-am dat seama ca imi place si sa filmez. Trebuie sa spun neaparat ca mi-a folosit enorm in cariera si activitatea de la revista Dilema. Acolo am publicat multi ani.

De-a lungul acestui traseu, a existat cineva care sa te formeze, care sa-si puna amprenta pe stilul tau?

Nu am avut nici un mentor fotograf roman si nici strain. Am invatat privind fotografiile altor fotografi. Am inceput cu Cartier Bresson, dupa care am descoperit multi alti fotografi contemporani. Insa un om care sa ma influenteze si sa ma formeze nu am avut. In schimb, m-a ajutat mult domnul Mihai Oroveanu, criticindu-mi fotografiile, pe vremea cind colaboram la Dilema. Mergeam cu teancul de fotografii, iar dinsul le impartea in doua categorii: despre unele zicea ca sint rahaturi, despre celelalte ca sint geniale. La sfirsit rezulta un teanc mare de rahaturi si unul foarte mic de fotografii reusite. Mi le punea pe toate in brate si imi zicea: „Mai ai multe de vazut, du-te in galerii, citeste“. Nu-mi explica niciodata de ce sint unele geniale si altele nu, iar eu plecam acasa si incepeam sa gasesc singur explicatiile pentru „verdictele“ lui. Desi nu mi-a explicat niciodata nimic legat de compozitie sau de lumina, m-a facut sa ma gindesc si sa inteleg, pina la urma, ce aveam de facut. Aceasta critica a domnului Oroveanu m-a ajutat foarte mult.

In anii aceia in care ai dat tu la ATF existau, in Romania, oameni care sa poata forma un artist in domeniul artei fotografice?

Am avut parte de doi profesori de fotografie foarte buni, de la care am invatat multa teorie. E vorba de Sorin Iliesiu si de Sorin Botoseneanu. Ei nu erau, insa, fotografi, erau directori de imagine. Nu aveau o opera fotografica in spate. Si mie exact un astfel de om imi lipsea. Mai exista un fotograf pe care il stimez enorm si pe care il consider cel mai mare peisagist roman in viata: Dan Dinescu. L-am cunoscut insa mai tirziu, si nu in momentul in care am inceput eu sa ma formez. In 1995, am intrat si eu in Asociatia Artistilor Fotografi. Cei de acolo practica un alt gen de fotografie, care nu imi place deloc: o fotografie de salon, artficiala, care respecta parca in mod exagerat toate regulile de compozitie. E adevarat ca am facut si eu asa ceva – a fost un mod de a consuma o etapa. Toti acesti artisti fotografi erau, in general, ingineri si concepeau fotografia intr-un mod mai degraba tehnic decit artistic. Nu as vrea sa ii judec gresit, au realizat la rindul lor, cu siguranta, ceva in domeniul artei fotografice, dar mie nu imi place felul acesta de a gindi fotografia. Ma uit acum in albumele lor si ma ingrozesc.

Exista o critica specializata in fotografie la noi?

Exista citiva teoreticieni pe care ii cunosc doar dupa nume. Alexandra Balaci, de exemplu. Cred, insa, ca nu sintem reprezentati prea stralucit la ora actuala nici in ceea ce priveste fotografii, nici in privinta criticilor de arta fotografica. La capitolul artisti, merita amintita si o grupare importanta, care a avut expozitii si aici si peste hotare. E vorba de subREAL. Am impresia ca sint din Timisoara. Dar ei fac un alt gen de fotografie, mai experimentala. La ei conteaza mai mult ideea sau happening-ul. Exista stiluri si stiluri si e loc pentru toata lumea: de la cele academice pina la stilul lomo. Lomo vine de la un aparat de fotografiat rusesc, de plastic. In cadrul acestui stil, nu conteaza cum compui, nici lumina, nici expunerea, conteaza sa fotografiezi pur si simplu – lomografii au un set de zece reguli de acest fel. Exista principii si principii.


Eternul stil balcanic

Anii in care ti-ai construit cariera sint totodata si anii in care in Romania s-a revalorizat conceptul de imagine, s-a inventat o adevarata industrie a imaginii. Iar tu ai parcurs exact etapele mai importante legate de aparitia revistelor „colorate“, a editorialelor de moda profesioniste, a publicitatii.

Cum a evoluat fotografia in acest timp?

Nu stiu cum a evoluat fotografia in general, pentru ca in putine curti mi-am aruncat ochiul. Cunosc putini fotografi. Nu am o privire de ansamblu. Mijloacele de informare sint putine.

Nu cunosti ceea ce fac altii pentru ca nu te intereseaza sau pur si simplu nu exista o breasla reala a fotografilor?

Ba da, ma intereseaza ce fac alti fotografi. Dar intr-adevar, dupa cum spuneai, nu exista o breasla. Nu exista o Uniune. AAF-ul e mort, nu are sediu si, oricum, multi nici nu-l recunosc. Exista fotocluburi locale in diverse orase, in care fiecare isi organizeaza expozitii. Ele sint inventate insa tot de niste „hobbisti“, cum s-ar spune – nu de profesionisti. Nu exista o breasla a fotografilor profesionisti, care sa le dea acestora posibilitatea de a-si apara interesele in fata clientilor, de exemplu. In ceea ce ma priveste, nu stiu daca am evoluat in bine sau in rau, nu stiu daca era mai bine ceea ce faceam la Dilema, daca e mai rau ce fac acum in publicitate. Cale de intors nu mai exista. E un cerc vicios in care am intrat. Nu as vrea sa mai fac publicitate. In acelasi timp, traiesc din asta si imi place enorm ca traiesc din fotografie si nu sint obligat sa fac altceva. Sau, in fine, as vrea sa traiesc in continuare din publicitate, dar as vrea, in acelasi timp, sa se... destepte clientii. Nu stiu ce sa spun, parca clientii de anul trecut erau mai inteligenti. Nici in clipa asta nu sint sigur ca nu ma va suna cineva ca sa imi spuna ca am de facut poze astazi, peste doua ore.

E un stil de lucru cam bizar, chiar si pentru un fotograf.

E un stil de lucru specific pentru noi. Balcanic, probabil. Totul e facut pe genunchi, la limita rezistentei. In acest sistem, in care clientul comanda ceva, iar agentia lucreaza pe brinci doua-trei saptamini, fotograful nu afla decit foarte tirziu ce are de facut – si in consecinta nu are timp sa se incarce in legatura cu un anumit subiect. Stiu ca in Vest se fac programari la sedintele foto cu citeva luni inainte, chiar. Am citit pe Internet ca programarile pentru Helmut Newton se fac si cu trei luni inainte. E adevarat ca e vorba de Helmut Newton, dar oricum, nicaieri nu se lucreaza ca la noi, pentru ca se pierde din calitate.


„Nu cred ca TGV-ul e atit de fotogenic ca trenurile din pozele mele“

Inteleg ca esti intr-un moment de semitranzitie, in care ai vrea sa te desparti de publicitate, dar nu poti.

Nu stiu care ar fi rezolvarea. As putea sa selectez clientii, eventual. Pe de alta parte, lucrind ca fotograf liber profesionist, niciodata nu stii ce ai de facut. De aceea exista si o placere in munca aceasta, pentru ca tot timpul faci ceva nou. Nu te repeti aproape niciodata. E o provocare pentru mine. In principiu, nu trebuie sa faci lucruri geniale in publicitate. Trebuie sa faci lucrurile corect si sa fii constant tu, ca profesionist, astfel incit sa se stie ca nu dai rateuri. Sint foarte putine proiecte care sa fie geniale. In asemenea cazuri, agentiile sint constiente de asta si vorbesc cu fotograful mai din timp. Mi s-a intimplat si mie, chiar anul acesta. Dar nu ti se poate intimpla decit de doua-trei ori pe an.

Probabil, daca te-as intreba „Te tenteaza sa-ti teoretizezi propriul stil?“, ai raspunde ca nu.

Intr-adevar, nu, si asta pentru ca de fapt nu stiu care e stilul meu. Ar fi mai simplu sa spun ca sint in cautare. Incerc sa simplific cit mai mult imaginile si vreau sa fac niste fotografii care sa imi placa mie, in primul rind.

Ca cele din Transit, probabil. Cum a fost colaborarea cu Humanitas?
Introducerea e scrisa de insusi Gabriel Liiceanu.

Cartea aceasta, publicata la Humanitas pe banii mei, a fost gindita ca un soi de test. Am vrut sa vad daca pot vinde asemenea fotografii, facute pentru placerea mea. Chiar eu l-am rugat pe domnul Liiceanu sa scrie introducerea respectiva. Mi s-a parut, insa, ca dinsul a vazut cartea ca fiind foarte trista. Introducerea pe care a scris-o initial era si mai trista, i-am si spus, de altfel, si i-am cerut permisiunea sa tai anumite pasaje. Au fost si altii care mi-au spus acelasi lucru: ca e o carte trista. Mie nu mi s-a parut asa, nici celui care a paginat-o. Sotiei mele de asemenea i s-a parut foarte trista. Trenurile acelea ii aduc aminte de perioada in care facea naveta. Eu insa eram bucuros atunci cind am facut fotografiile...

Poate ca, daca ai fi fotografiat TGV-ul, totul ar fi fost mai vesel si mai colorat.

Nu cred ca TGV-ul e atit de fotogenic ca trenurile din pozele mele. In TGV nu poti sa scoti aparatul de fotografiat pe geam. Cred ca fotografia unui TGV ar fi artificiala, ca de plastic. De aceea, probabil, nu mi se par triste
trenurile din Transit, pentru ca le privesc din perspectiva fotogeniei lor.

Ca sa inveselim acum, la sfirsit, trenurile tale romanesti, o sa ma intorc la o formulare de la inceput: esti, probabil, printre putinii fotografi romani care au fotografii in colectii personale la New York.

Da, sint foarte fericit mai ales pentru ca fotografiile de la New York nu au fost cumparate de oricine, ci de Gabriel Byrne, pe care il admiram inca de cind am vazut Suspecti de serviciu. Cind m-a sunat galerista de la New York si am aflat asta, am fost cu adevarat coplesit. Iar fotografiile cumparate de Byrne sint din seria cu trenuri! Ei nu au aceleasi amintiri despre trenuri ca noi.