OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Neil Gaiman
Zei americani
Traducere de Liviu Radu
Editura Tritonic, Bucuresti, 2006, 636 pag.

„The bird turned, head-tipped suspiciously on one side, and it stared at him with bright eyes.
– Say Nevermore, said Shadow.
– Fuck you, said the raven.“

Zei decrepiti, lipsiti de sprijinul credintei, de sacrificiile antice, „eroi populari“ gata sa se risipeasca si ei in uitare, un urias road-novel plin de poezie, dar si de atita inutilitate incit sa te faca sa stii ca ai in fata literatura pur si simplu. Romanul lui Gaiman pare o rescriere ironica a Legendelor Olimpului, intr-un cadru aparent lipsit de energia sacra a istorisirilor grecesti.

Shadow e eliberat mai devreme din inchisoare, dat fiind ca sotia sa tocmai murise intr-un accident de masina. Politia o gasise alaturi de cel mai bun prieten al sotului, intr-o pozitie lipsita de echivoc. Pe drumul spre casa, eroul e agatat de un batrin ciudat, pe numele sau Mr. Wednesday, care-l angajeaza ca sofer si, eventual, bodyguard. De aici, lucrurile o iau razna. Apar personaje din ce in ce mai nebunesti, pina cind reusesti sa pui toate piesele cap la cap. in primul rind, Mr. Wednesday nu e nimeni altul decit Odin, Tatal tuturor zeilor, obligat de lipsa de credinta a noii sale patrii sa devina un escroc extrem de ingenios (sint descrise citeva metode de inselatorie care cred ca ar lasa masca orice comisar). Czernobog, intunecatul zeu slav, conlocuieste cu trei zeite ce marcheaza fiecare o parte a zilei, si este pensionar dupa ce a lucrat toata viata sa (americana) la abator, specializindu-se in sacrificarea vitelor, lucru pentru care folosea un baros. Si tot asa... Gaiman nu prezinta un panteon, ci nenumarate panteoane, grupate pe mitologii, pornind de la cele nordice la cele slave, trecind prin cea egipteana, prin cea a pieilor rosii... in fine, romanul acesta e o veritabila enciclopedie. Aparitia unui nou zeu este in general insotita de un superb capitol descriind sosirea in America a poporului care si-a adus cu sine zeul respectiv. Odin, sosind impreuna cu vikingii, este, natural, Tatal tuturor zeilor.

Vechii zei sint in plin conflict cu cei noi, nascuti de pasiunile umane ale momentului: tehnologia, informatia etc. Astfel incit Shadow se nimereste in pline pregatiri pentru o confruntare decisiva intre cele doua tabere. Cam aceasta ar fi plot-ul. Daca mai adaugam la toate acestea si insistenta sotiei moarte in accident de... a nu muri si de a-si urma sotul inselat de-a-ntregul drumului sau de 600 de pagini, timp in care capata un iz din ce in ce mai puternic de putrefactie, daca adaugam un irezistibil si juvenil simt al umorului stapinit de Gaiman, poate ma intelegeti cind va spun ca am citi cartea asta cu o placere pe care nu am mai simtit-o de mult. Din cite mi-am dat seamma, s-ar putea sa fie cel mai premiat roman fantasy din istoria genului (Hugo, 2002; Bram Stoker, 2002; Locus, 2002; Nebula, 2003), insa cred ca sta in picioare la fel de bine si daca-l delimitam de respectivul gen proxim. in primul rind, pentru ca Gaiman stie sa dezvolte cu talent si persuasiune niste teorii foarte interesante. Cum ar fi aceea ca locul templului sau al sitului sacrificial ca depozitare de energie sacra din vechime a fost luat de asa-zisele „minuni locale“, cum ar fi Mount Rushmore sau Rock City..., teorii care-i permit incursiuni fantastice prin istoria pieilor rosii, dar si citeva „copite“ bine aruncate inspre omul alb si comportamentul sau de termita.

in al doilea rind, iar aici nu stiu cum sa pun punctul pe i, Gaiman tese in jurul scriiturii o pinza indatorata din plin magiei personajelor sale. Stie sa povesteasca, sa pastreze un ritm alert in ciuda caramizii care, reiese in final, reuseste sa o faca atractiva pina si pe Laura-cadavrul-ambulant-indragostit, in fine, te aduce inapoi in lumea povestilor.
„Cel mai bine descrii un basm spunind basmul. Vedeti? Modul in care cineva descrie o poveste, siesi sau lumii, consta in spunerea povestii. E un gest de echilibrare si e un vis. Cu cit harta este mai corecta, cu atit seamana mai mult cu teritoriul. Cea mai corecta harta este teritoriul respectiv. Va fi o harta foarte corecta si foarte inutila. Basmul este o harta care-i chiar teritoriul respectiv. Trebuie sa tineti minte asta (din notitele domnului Ibis)“.

Lucrurile se complica putin in momentul in care Mr. Wednesday (Odin) e ucis de catre noii zei, iar Shadow ia parte la un priveghi solitar ce se transforma in propriul sacrificiu ritual: ceva nu-i in regula cu Shadow asta. Moarte, inviere, calatorii halucinante in realitati paralele..., cartea e impinzita de tot felul de clues care ar trebui sa deschida ochii unui avizat intr-ale mitologiilor nordice. Ma rog, pina la urma te prinzi ca e vorba de Baldur, fiul lui Odin, ucis si dusmanit de Loki, eterna contraparte.
Iar marele razboi dintre zeitati nu este altceva decit o schema ticluita de Odin si Loki pentru ca cei doi sa se poata hrani din energia descatusata de moartea altor zei. Cartea asta are de toate: farmec, poveste, basm, e inteligenta, si contine pasaje superbe, adevarate interludii onirice neasteptate..., mici povestiri iesite din sertare mascate ale epopeii cadru: un mic om de afaceri arab are o aventura de o noapte cu un taximetrist new-yorkez care se dovedeste a fi un djin trist si dornic a se intoarce in desert, debarcarea primilor vikingi in America, Marea Stramutare a indienilor in rezervatii etc. Gaiman construieste ceea ce se poate numi „o Americana“...
„Navigasera pe marea cea verde dupa stele si dupa tarm, iar cind tarmul devenise doar o amintire, iar cerul noptii era acoperit si intunecat, navigau dupa credinta si i se rugau Tatalui Tuturor sa-i conduca in siguranta inca o data pina la mal.

Avusesera o zi rea, le amortisera degetele si simteau in oase o durere pe care nici vinul n-o mai putea potoli. Aveau sa se trezeasca dimineata sa vada ca bruma li se asternuse pe barbi si, pina cind soarele avea sa-i incalzeasca, aveau sa arate ca niste batrini, cu barbile albite inainte de vreme.
Dintii li se clatinau, iar ochii li se infundasera in orbite atunci cind acostasera pe paminturile verzi din vest.“ („Venirea in America. Anul 1813“)
Nu stiu cit de mult vin beau vikingii, dar, daca-i basm, basm sa fie...
Zeii americani ai lui Gaiman sint replici crescute „experimental“ intr-un tarim ciudat, cel mai nou pamint al lumii, unde omul a combatut nostalgia dezradacinarii inventind noi religii hibrid. Un astfel de hibrid a reusit si autorul romanului, un amestec fermecator de poveste, naratiune mitologica, roman postmodern si, pe alocuri, poezie. Pe mine cel putin a reusit sa ma transporte prin anii ’90, cind imprumutam de la un tarabagiu seria SF si Fantasy de la Nemira, carti pe care trebuia sa le aduc a doua zi... citite.