OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Suprarealist… Cuvintul-cheie pe care toti il cautam infrigurati in orice rind care se scrie despre Gellu Naum. O eticheta la care autorul nu a vrut sa renunte, determinindu-si cititorii (in cei peste saizeci de ani de cariera literara) sa respecte acest supranume autoimpus. Nu este vorba aici de un alt cliseu in care critica s-ar complace, ci intra in joc remarcabila personalitate a poetului care impune el singur o anumita directie in propria-i receptare. Acest joc cu lectorul este mult mai amplu decit pare la prima vedere. Gellu Naum nu a impus doar „eticheta“; universul sau poetic, straniu, inconfundabil, va deveni, de-a lungul timpului, extrem de familiar, de autentic; consecventa nu este o simpla caracteristica a personalitatii sale, ci o metoda poetica, o „strategie pe termen lung“ din care a rezultat configurarea completa a unei noi realitati poetice. Dar care sint elementele vitale ale acestui nou univers?
O lume noua presupune, in primul rind, o limba noua. Ea apare enuntata in cele mai diferite forme si cu nuante infinite.

Poate fi vorba despre „cumplita carte scrisa in limba/pe care o vorbim in gind“ (Belvedere), carte apartinind unui prieten, „pictorul mort“. Aceleasi inflexiuni thanatice apar si in versuri precum: „erau acolo fete care stiau algebra cu gene foarte lungi/spuneau cuvinte ca niste cosciuge si se culcau in ele“ (Nimeni de mult). Nu trebuie uitata limba Zenobiei, limba care utilizeaza cuvinte vizuale, obiecte la rindul lor: „datorita unui fenomen aproape fizic vad ca prin ceata. Acolo linga fenomen Zenobia rosteste un cuvint extrem de vizual mereu acelasi dar care declanseaza de fiecare data imaginea unui obiect sau unui personaj cu totul diferit“ (Datorita unui fenomen), sau „ne adoram stia doua trei cuvinte intr-o limba necunoscuta. [...] Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte (o dar cum le rostea ce superbi eram fiecare in adoratia celuilalt)“. Grafia acestei limbi este tulburatoare: „Cei doi incearca sa-mi citeasca pe manseta ce-a mai ramas/dupa atita ploaie Cerneala violeta s-a intins cuvintele/mi s-au intiparit de-a-ndoaselea pe dinauntru pe sub/piele“ (Sub piele). Dincolo de ineditul imaginii trebuie remarcata precizia: cuvintele „manseta“ sau „violet“ trimit la violetul venelor atit de vizibile in zona incheieturii miinii. Iata cum „noua limba“ invocata de Gellu Naum isi trage seva dintr-o realitate super-concreta; lucrul devine antilucru prin acest tip de notatie poetica.
„Natura“ acestei lumi noi este extrem de diferita. Astfel, cuvinte (sau stari) precum „nelinistea“ capata un nou statut ontologic: „Ca o batrina deghizata in cocos nelinistea ne asurzeste vine/spre noi si redutabila ei unghie continua sa creasca//ea e de multa vreme pe pamint o fihinta umana in marime naturala“ (Ca o). „H“-ul submineaza intreaga comparatie: prin adaugarea acestei consoane obiectul denumit este pur si simplu sters din mai vechea ordine a lucrurilor. „H“-ul este marca unei ironii necrutatoare fata de o anume poetica, fata de o anume realitate: „In restul timpului nathura este incintatoare“.

Tinutul „mlastinos“ apare in nenumarate ipostaze in poemele lui Gellu Naum. Dincolo de veleitatile onirice incontestabile, peisajul de acest tip cuprinde si o puternica nota polemica, un reflex avangardist vizibil in poeme de inceput precum cele din Drumetul incendiar (1936): „Aici in paminturile cleioase femeile au pintecele/ca niste piini duble/picioarele abia se misca incurcate in elegante/relatii cu pomii/si soldurile tale cresc in balti ca plantele“ (Tu te poti chiar decapita). Astfel de imagini l-au determinat pe Ov.S. Crohmalniceanu sa-l apropie pe acel Gellu Naum de autorul Poemului invectiva. Mlastina, balta si, implicit, vietatile si plantele care le populeaza vor deveni cu timpul elementele unei realitati cu totul diferite. In romanul Zenobia prima parte a aventurii naratorului se va desfasura intr-un astfel de tinut. Delirul imagistic este inlocuit de descrieri „la rece“ cu efect perfect controlat: „odata am innebunit de caldura am vrut sa intru in apa dar/cum era numai namol am preferat sa stau pe mal la/umbra unei barci intoarse unde am fumat o tigara“ (Cu palmele proptite bine).

„Realitatea“ lui Gellu Naum nu mai contine neverosimilul ostentativ al avangardei istorice; de altfel, multi comentatori au observat inca de la inceputuri calitatea acestui poet de a fi radical, frondeur, fara a se folosi de instrumentele clasice: injuratura, atacul, exhibitionismul etc. Atacul este disimulat; de obicei, la nivel sintactic abaterea este imperceptibila; din punct de vedere semantic, la o analiza mai atenta, se poate observa ca modificarile nu sint atit de spectaculoase pe cit par la o prima lectura; nefirescul apare la nivelul „imaginilor“, al „rationamentelor“ pe care le dezvolta poetul. Versuri precum „sarpele a fugit sau ne supravegheaza/de fapt isi scutura solzii peste toata poeticaria noastra“ contin conflicte extrem de subtile intre diverse registre poetice: registrul oniric-grav este abolit printr-un singur cuvint, ironicul „poeticaria“. Recurente stranii contribuie la constituirea acestei supra-realitati: genti galbene, pasari, cai, capre etc. sint elemente cu un grad de libertate extraordinar, ele putind interveni oricind in discurs.
O analiza tematica a poemelor lui Gellu Naum ar fi un prim pas intr-o exegeza serioasa, iar statisticile de felul celor realizate de Dan Matei ar scoate la iveala semnificatii nebanuite ale acestei opere poetice.