OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În literatura română nu există nici un scriitor numit George Călinescu. A existat numai un domn numit Gheorghe Călinescu (Gică, pentru familie), care şi-a iscălit întotdeauna lucrările G. Călinescu. La fel şi domnul care a scris Adela, care a iscălit întotdeauna G. Ibrăileanu, fără să folosească niciodată prenumele Garabet.

 

Editorii de şcoală nouă au luat exemplu, din nefericire, de la editori, critici şi istorici literari cu şcoală serioasă, care ar fi trebuit să ştie cum trebuie scris numele autorilor de care se ocupă. Din observaţiile mele, cred că proasta deprindere de a scrie pe coperta cărţii numele şi prenumele întreg al autorului, în locul iscăliturii folosite de acesta, a început cu Eminescu. Editori respectabili i-au tipărit opera scriind pe copertă Mihai Eminescu. Cred că au considerat că acesta este un semn de preţuire şi respect pentru personalitatea scriitorului. Nu este. Mihai Eminescu e un membru al familiei Eminescu, deosebit de Gheorghe, Iolanda şi Roxana. M. Eminescu sau Eminescu, fără prenume deloc, este unul singur. Cioran spunea că i-a trebuit o viaţă pentru a deveni din E. Cioran, Cioran pur şi simplu. I-aş ruga pe oricare dintre editorii care au tipărit prenumele întreg să găsească şi să reproducă undeva unde să pot citi şi eu, un act, o scrisoare, un manuscris, un petec de hîrtie pe care să apară, scrisă de mîna autorului, combinaţia Mihai Eminescu. Acesta iscălea fie Mihai, fără Eminescu în scrisorile către apropiaţi, fie M. Eminescu în documentele publice. Din cîte ştiu eu pînă astăzi, iscălitura Mihai Eminescu nu există. La fel se petrec lucrurile cu un scriitor ale cărui manuscrise le cunosc bine şi al cărui nume apare uneori scris, aşa cum nu l-a scris el niciodată, Vasile Voiculescu. În 2006, a apărut la Editura Humanitas o ediţie catastrofală din acest scriitor, cea mai proastă care s-a tipărit vreodată. Nu există îngrijitor de ediţie. Redactor de carte : Lidia Bodea. Pe o copertă kitsch (trandafir roşu pe fond verde, ca o ilustrată de amor), stă scris Vasile Voiculescu. Şi pentru că numele apărea şi în titlul operei, editorul anonim a hotărît să modifice titlul şi a scris Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară.

 

Acest titlu nu există în opera lui V. Voiculescu. Există titlul unei variante la care autorul a renunţat, tipărit în multe ediţii, pentru că nu se cunoştea altul: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu. Este foarte probabil că redundanţa închipuite- imaginară nu l-a mulţumit pe scriitor. De aceea a şi renunţat la ea. Titlul corect este: Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară (cu un motto în limba greacă). Titlul, ca şi textul operei, le-am stabilit pe baza ultimului manuscris şi le-am tipărit în ediţia V. Voiculescu, Opera literară. Poezia (Editura Cartex, 2004), cu doi ani înainte de apariţia de la Humanitas. Editorul anonim a avut în mînă această ediţie, pentru că reproduce din ea unele facsimile care nu apar decît aici, dar, din păcate, reproduce alte facsimile decît cele care trebuiau şi nici nu se osteneşte să se uite la textul tipărit. Aşa încît modifică după cum crede el că e mai bine, şi textul operei. Ne vom ocupa pe larg de aceste intervenţii personale în text cu altă ocazie.