Amînăm pentru săptămîna
viitoare comentariul nostru la vizita preşedintelui turc Abdulah
Gull la Erevan, cu prilejul meciului de fotbal Armenia – Turcia. O
vizită istorică de şase ore, dincolo de evenimentul sportiv în
sine, mai ales pentru două state care nu au relaţii diplomatice.
Moment important pentru noile jocuri şi strategii politice din
Caucaz, unde Rusia şi Turcia vor să iniţieze un Pact de
Stabilitate, fără aportul NATO, UE sau al României, care,
oricît vrea, nu e în stare, deocamdată, de mai mult în
aceste jocuri extrem de complexe. Unde şi Iranul îşi vîră
coada şi încearcă să fie în cărţi. Vom reveni cu
detalii în curînd, precizînd doar faptul că un şef
de stat a vizionat un meci de fotbal cu vestă antiglonţ, protejat
şi de un perete de sticlă incasabilă. Detalii exotice dintr-o
istorie plină de tragedii.
Revenind la viaţa internă, să
menţionăm faptul că recent încheiatul troc dintre PD-L-ul în
plină faimă – al lui Traian Băsescu şi al lui Emil Boc – şi
PRM-ul de tristă faimă – al lui Corneliu Vadim Tudor şi atît
– poate fi considerat evenimentul politic major al noii stagiuni
politice 2008-2009. Care va debuta cu alegerile parlamentare, puse
sub sigla individualului, ca să nu mai avem senzaţia neplăcută a
imposturii generalului. Avansarea în timp şi deja fixarea
datei alegerilor în preajma Zilei Naţionale a României
ridică gradul de alertă în sînul partidelor politice.
Care vor fi obligate să schimbe terminologia
sfătos-moral-teoretizantă de vacanţă, utilizată în
multiplele şcoli de vară pentru tineret – formă mascată de
zbenguială şi chefuială montano-marină pe banii cotizanţilor de
rînd ai partidelor (idee: nu era mai profitabil pentru Neam şi
Ţară ca, în loc de vorbărie şi chefuială, să se repare
nişte şcoli şi să se construiască nişte WC-uri la cele care nu
posedă astfel de cabinete, din banii risipiţi aiurea, cu ocazia
unor astfel de jenante sindrofii televizate?) –, şi să reia
echipamentele de luptă corp la corp. Sondajele indică lucruri
clare: pe primul loc ar sta PSD-ul lui Mircea Geoană, care şi-ar
adjudeca aproximativ zece mandate mai mult decît PD-L-ul lui
Traian Băsescu şi al lui Emil Boc. PNL-ul mult hulit ar veni pe
poziţia a treia, cu douăzeci de procente deloc de neglijat, care
l-ar aduce din nou în postura de partener de guvernare. Dacă
nici un partid din cele cu pretenţii nu este în stare să
obţină un confortabil minimum de 50%, dincolo de aspiraţiile
şefului statului care sprijină făţiş şi anticonstituţional
PD-L-ul, atunci mai mult ca sigur vor intra în joc combinaţiile
şi alianţele conjuncturale. Care cu cine şi cum. PD-L-ul tot
vociferează că PNL-ul s-ar spurca dacă s-ar alia cu PSD-ul, uitînd
faptul că liberalii chiar au fost la guvernare în regim PDSR,
pe vremea lui Radu Cîmpeanu şi Amedeo Lăzărescu, avînd,
dacă memoria nu ne joacă feste, chiar trei reprezentanţi în
guvern. Isteria anti-PSD – care ar fi plin de „bolşevici“ şi
„comunişti“ de tristă amintire, după cum tot vociferează Emil
Boc şi Teodor Stolojan, de parcă ei ar fi luptat în munţi
lîngă fraţii Arnăuţoiu, şi nu ar fi fost, la rîndul
lor, nişte beizadele ieşite din mantaua atotcuprinzătoare a
FSN-ului iliescian – a noilor PD-L-işti ni se pare ridicolă.
Dar mai există ridicol şi ruşine sau
doar neruşinarea şi absurdul au drept de cetate în România?
Obsesia puterii, indusă de un personaj cu personalitate de comandant
de navă, nu este de bun augur pentru o atmosferă politică
civilizată. Obsesia cîştigării alegerilor de către PD-L
(aut Caesar, aut nihil, clama juristul Emil Boc, ameninţînd
poporul votant cu demisia în cazul unei înfrîngeri,
de parcă prin ieşirea lui din politică s-ar prăbuşi omenirea)
duce la situaţii nu neprevăzute, ba chiar fireşti. „Fă-te frate
şi cu dracu’ pînă treci puntea“, zice o vorbă veche, şi
nu din Raymond Aron sau Karl Popper. În disperare de cauză,
orice este posibil, morala trece în plan secund. Şi englezii
l-au sacrificat pe generalul polonez Sikorski, atunci cînd
clama crimele sovieticilor de la Katyn, britanicii avînd nevoie
de baionetele ruseşti, şi nu de adevăr. Etc.
Deci.
Se ridică următoarea întrebare:
cine cu cine şi în ce condiţii se poate alia? Ştim deja că
PSD şi PNL schimbă bezele, iar negociatorii lor de taină
creionează o viitoare formulă şi un complex program de guvernare.
Aşa că incidentul recent, prin care PRM-ul şi-a păstrat un post
de vicepreşedinte al Senatului pentru Corneliu Vadim Tudor, printr-o
rapidă înţelegere cu PL-D-ul, ni se pare de înţeles.
Departe de a ne indigna relaţia amiabilă dintre două formaţiuni
politice de strînsură, ea ni se pare absolut normală. Să ne
explicăm. PRM-ul se naşte în 1990, cînd guvernul Petre
Roman dă aviz de funcţionare unei imunde fiţuici, prin care cere
să fie spurcată opoziţia democratică din România. Doi
pistolari de tristă faimă ai defunctului regim comunist, Eugen
Barbu şi ucenicul său, Vadim Tudor, pun bazele noii reviste de
maculare a vieţii politice. România Mare, revista care a dat
tonul mocirlirii vieţii politice, coborînd limbajul
pestilenţial, minciunile, diversiunile, delaţiunile şi atacurile
la persoană la nivel de cîrciumă de cartier. Poate am uitat.
Apoi se naşte şi Partidul România Mare, cu accentele lui
xenofobe şi antisemite, securisto-naţionaliste ce vor învolbura
apele politice şi aşa tulburi. PRM-ul s-a fost folosit din plin de
oricine a avut nevoie ca să distrugă partidele istorice şi
democraţia incipientă. Nu intrăm în detalii, PNŢ-CD-ul a
dispărut, urma şi PNL-ul, ca să rămînă „noi şi ai
noştri“, indiferent de denumirile noilor partide ieşite, cu şi
sub control, din colhozul FSN-ist. PD-ul lui Petre Roman s-a desprins
de PDSR-ul lui Ion Iliescu, avînd doar o echipă de utecişti
care să se bată cu mai vechii pecerişti. Au trecut anii,
peceriştii s-au împuţinat, acum lupta se dă între
fracţiunile uteciste pentru putere şi bani. Ideologie ar fi doar la
PNL şi PSD, care ar putea rămîne în viitor să se bată
precum republicanii şi democraţii din Statele Unite. Restul de
partide se vor putea alinia, doctrinar sau de conjunctură, la cele
două partide rămase. Unul, cumva de dreapta, altul, cumva de
stînga.
Ar fi suficient. PD-L şi PRM vor
dispărea de la sine.
„Vom muri şi vom vedea“, zicea un
inteligent şi cinic om de stînga, plin şi de lecturi de
dreapta, un scriitor complet uitat astăzi. Paul Georgescu.