OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Revenind la viaţa internă, să menţionăm faptul că recent încheiatul troc dintre PD-L-ul în plină faimă – al lui Traian Băsescu şi al lui Emil Boc – şi PRM-ul de tristă faimă – al lui Corneliu Vadim Tudor şi atît – poate fi considerat evenimentul politic major al noii stagiuni politice 2008-2009. Care va debuta cu alegerile parlamentare, puse sub sigla individualului, ca să nu mai avem senzaţia neplăcută a imposturii generalului. Avansarea în timp şi deja fixarea datei alegerilor în preajma Zilei Naţionale a României ridică gradul de alertă în sînul partidelor politice. Care vor fi obligate să schimbe terminologia sfătos-moral-teoretizantă de vacanţă, utilizată în multiplele şcoli de vară pentru tineret – formă mascată de zbenguială şi chefuială montano-marină pe banii cotizanţilor de rînd ai partidelor (idee: nu era mai profitabil pentru Neam şi Ţară ca, în loc de vorbărie şi chefuială, să se repare nişte şcoli şi să se construiască nişte WC-uri la cele care nu posedă astfel de cabinete, din banii risipiţi aiurea, cu ocazia unor astfel de jenante sindrofii televizate?) –, şi să reia echipamentele de luptă corp la corp. Sondajele indică lucruri clare: pe primul loc ar sta PSD-ul lui Mircea Geoană, care şi-ar adjudeca aproximativ zece mandate mai mult decît PD-L-ul lui Traian Băsescu şi al lui Emil Boc. PNL-ul mult hulit ar veni pe poziţia a treia, cu douăzeci de procente deloc de neglijat, care l-ar aduce din nou în postura de partener de guvernare. Dacă nici un partid din cele cu pretenţii nu este în stare să obţină un confortabil minimum de 50%, dincolo de aspiraţiile şefului statului care sprijină făţiş şi anticonstituţional PD-L-ul, atunci mai mult ca sigur vor intra în joc combinaţiile şi alianţele conjuncturale. Care cu cine şi cum. PD-L-ul tot vociferează că PNL-ul s-ar spurca dacă s-ar alia cu PSD-ul, uitînd faptul că liberalii chiar au fost la guvernare în regim PDSR, pe vremea lui Radu Cîmpeanu şi Amedeo Lăzărescu, avînd, dacă memoria nu ne joacă feste, chiar trei reprezentanţi în guvern. Isteria anti-PSD – care ar fi plin de „bolşevici“ şi „comunişti“ de tristă amintire, după cum tot vociferează Emil Boc şi Teodor Stolojan, de parcă ei ar fi luptat în munţi lîngă fraţii Arnăuţoiu, şi nu ar fi fost, la rîndul lor, nişte beizadele ieşite din mantaua atotcuprinzătoare a FSN-ului iliescian – a noilor PD-L-işti ni se pare ridicolă.

 

Dar mai există ridicol şi ruşine sau doar neruşinarea şi absurdul au drept de cetate în România? Obsesia puterii, indusă de un personaj cu personalitate de comandant de navă, nu este de bun augur pentru o atmosferă politică civilizată. Obsesia cîştigării alegerilor de către PD-L (aut Caesar, aut nihil, clama juristul Emil Boc, ameninţînd poporul votant cu demisia în cazul unei înfrîngeri, de parcă prin ieşirea lui din politică s-ar prăbuşi omenirea) duce la situaţii nu neprevăzute, ba chiar fireşti. „Fă-te frate şi cu dracu’ pînă treci puntea“, zice o vorbă veche, şi nu din Raymond Aron sau Karl Popper. În disperare de cauză, orice este posibil, morala trece în plan secund. Şi englezii l-au sacrificat pe generalul polonez Sikorski, atunci cînd clama crimele sovieticilor de la Katyn, britanicii avînd nevoie de baionetele ruseşti, şi nu de adevăr. Etc.

 

Se ridică următoarea întrebare: cine cu cine şi în ce condiţii se poate alia? Ştim deja că PSD şi PNL schimbă bezele, iar negociatorii lor de taină creionează o viitoare formulă şi un complex program de guvernare. Aşa că incidentul recent, prin care PRM-ul şi-a păstrat un post de vicepreşedinte al Senatului pentru Corneliu Vadim Tudor, printr-o rapidă înţelegere cu PL-D-ul, ni se pare de înţeles. Departe de a ne indigna relaţia amiabilă dintre două formaţiuni politice de strînsură, ea ni se pare absolut normală. Să ne explicăm. PRM-ul se naşte în 1990, cînd guvernul Petre Roman dă aviz de funcţionare unei imunde fiţuici, prin care cere să fie spurcată opoziţia democratică din România. Doi pistolari de tristă faimă ai defunctului regim comunist, Eugen Barbu şi ucenicul său, Vadim Tudor, pun bazele noii reviste de maculare a vieţii politice. România Mare, revista care a dat tonul mocirlirii vieţii politice, coborînd limbajul pestilenţial, minciunile, diversiunile, delaţiunile şi atacurile la persoană la nivel de cîrciumă de cartier. Poate am uitat. Apoi se naşte şi Partidul România Mare, cu accentele lui xenofobe şi antisemite, securisto-naţionaliste ce vor învolbura apele politice şi aşa tulburi. PRM-ul s-a fost folosit din plin de oricine a avut nevoie ca să distrugă partidele istorice şi democraţia incipientă. Nu intrăm în detalii, PNŢ-CD-ul a dispărut, urma şi PNL-ul, ca să rămînă „noi şi ai noştri“, indiferent de denumirile noilor partide ieşite, cu şi sub control, din colhozul FSN-ist. PD-ul lui Petre Roman s-a desprins de PDSR-ul lui Ion Iliescu, avînd doar o echipă de utecişti care să se bată cu mai vechii pecerişti. Au trecut anii, peceriştii s-au împuţinat, acum lupta se dă între fracţiunile uteciste pentru putere şi bani. Ideologie ar fi doar la PNL şi PSD, care ar putea rămîne în viitor să se bată precum republicanii şi democraţii din Statele Unite. Restul de partide se vor putea alinia, doctrinar sau de conjunctură, la cele două partide rămase. Unul, cumva de dreapta, altul, cumva de stînga.