OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michel maffesoli
Clipa eterna. Reintoarcerea tragicului in societatile postmoderne
Prefata de prof. dr. Ioan Dragan, traducere de Magdalena Talabant,
Editura Meridiane, Colectia „Major“, Bucuresti, 2003, 160 p., 125.000 lei


Cartea lui Michel Maffesoli are, in prima instanta, meritul de a se ralia unui model de interpretare – societala, dar si mai generos-paradigmatica – apt sa permita, in afara deschiderilor multiple, participarilor lectoriale intense, eficientelor empatice, desfasurarea unei intuitii conform careia tema dominanta (oricare tema dominanta…) nu poate fi decit aproximata, tatonata, „eliberata“, surprinsa, daca se poate, in vitalitatea ei, care inseamna, aproape totdeauna, imprevizibilitate sau, in cel mai rau caz, simulare a imprevizibilitatii. In cazul de fata, tema chiar este una „dionisiaca“, autoregeneratoare, multifatetata – pe scurt, orgolios-provocatoare: felul in care postmodernitatea reactualizeaza un trecut „imemorial“, al puritatii, intensitatii si fervorii tragicului, un trecut drastic refulat de modernitate si silit, de fapt, sa fie macinat de zimtii atitor si atitor episteme. Meritul pe care-l evocam la inceput tinde, totusi, sa se estompeze pe parcursul lecturii, intrucit un astfel de model interpretativ contine, si inca la vedere, pe linga emfaza (aproape) de rigoare in cazul oricarei gindiri „rizomatice“, hedonist-asociative, „autosatisfacute“, si programe de seductie abandonate, temperari prea transante, voluptuos-siciitoare, ale unor asteptari indreptatite, mai ales gratie minimalismului stilistic, „evantaizarii“ reflectiilor pina la limita evanescentei. Stilistica acestei carti este una pulsatorie, pe cit de ofertanta in ex-tindere, pe atit de parcimonioasa in analize, in detalieri, in studii de caz, pe cit de convingatoare in ipoteza „centrala“, pe care o regasim, serpuitoare, chiar si acolo unde n-ar mai fi neaparata nevoie sa fie reamintita, pe atit de frustranta in idei care sa tisneasca si sa te scoata din luxul, calmul si voluptatea unei lecturi care tinde sa devina oarecum automatizata, caci preludiul excesiv (vreun rautacios – nu e cazul meu – ar putea spune ca toata cartea e un preludiu!) se transforma el insusi, la un moment dat, in sursa a picotelii.

Prin urmare, mecanismul problematizarii pus la lucru de sociologul francez, neexcluzind cu superbie riscul cicalelii, presupune in principal o strategie de infasurare a unor fire de cea mai diversa provenienta pe acelasi mosor. Ideea e sa nu-ti dai seama cind s-a rupt un fir si s-a trecut la altul, cind s-a revenit la cel rupt si cind a fost din nou abandonat s.a.m.d. si, mai ales, sa nu poti face nici o judecata definitiva asupra consistentei mosorului. Intr-unul dintre cele mai incitante pasaje ale cartii se justifica, fie si indirect, nevoia unei astfel de proceduri: „Ca sa-l parafrazam pe Nietzsche, putem spune ca e nevoie sa ai un haos in sinea ta pentru «a da nastere unei stele care danseaza». Intr-adevar, a distruge ceea ce este vechi, deteriorat, inadecvat ofera siguranta unei viitoare constructii. In aceasta privinta, provocatorul, luat in sens etimologic, «cheama inainte». El refuza corsetul situatiilor si gindurilor prestabilite“ (p. 73). Autorul este, in mod evident, un avocat al partii din care el insusi face… parte, nici prin gind nu-i trece sa se transpuna in obiectivitatea la care cel putin se raporteaza, de obicei, sociologii. Maffesoli fuzioneaza cu obiectul cercetarii, ii poti simti in permanenta freamatul „cvasiorgiastic“ (pentru a evoca o alta tema draga lui), chiar si atunci cind se afla in imediata apropiere a banalitatii. (Asa s-ar explica si reluarea unor idei, citate, expresii care ar avea exact rolul terapeutic-mnemotehnic al formulelor oraculare arhaice.) Scriitura se poate contracta sau dilata, cel mai important este insa ca poate si trebuie sa ia forma unei gindiri care se afla in directa legatura cu viata, care tinde sa devina una cu existenta insasi: „Trebuie sa continuam cu insiruirea acestor lucruri simple ce alcatuiesc insusi fundamentul vietii. Prea simple, poate.

Prea evidente pentru mintea noastra suspicioasa, mereu preocupata de numeroasele «lumi din trecut» care au marcat traditia occidentala. Si totusi, viata este aici. Este traita. Trebuie, asadar, sa stim sa o spunem“ (p. 105). Putem sa recunoastem ca lui Maffesoli ii reuseste, in mare masura, aceasta spunere, acest exercitiu de dezvatare, fiind bine echipat (in plan istoric, filozofic, mentalitar, literar, sociologic) pentru a putea sustine o asemenea partitura care se doreste nonpredictibila. Oricum, o expunere de acest tip, care incearca sa se plieze pe neregularitate, nu poate urmari o persuasiune hard, ar fi oripilata de perspectiva „inocularii“ sau chiar a „transmiterii“ unor idei. Se multumeste sa le prezinte si sa le re-prezinte, sa le creeze un mediu cit mai confortabil. Cognitia pe care pariaza Maffesoli nu este una in progress, dar nici regresiva (in ciuda numeroaselor modalitati de descriere a felurilor in care are loc recuperarea arhaicului in postmodernitate), nu este livrata sub forma de pilule sau en gros, ci se constituie mai degraba ca un continuum senzorialo-conceptual, indiferent la orice fel de asteptari rigide. O astfel de coagulare a discursului mi se pare foarte aproape de cea promovata la noi de Livius Ciocarlie: „Tocmai aceasta umilinta, accentuind legatura dintre organicitate si tragic, cheama la o gindire intrupata, acea gindire a «pintecului» despre care am vorbit. Intr-adevar, spre deosebire de viata si gindirea sociala fondate pe simpla mecanicitate si pe dualitatea lucrurilor, ceea ce a fost, in esenta, epistema moderna, exista moduri de a fi si de a gindi pentru care lumea este conceputa ca o globalitate, ca un organism (s.a.) animat de o singura viata. Este vorba despre o tendinta orientala – «Orient» mitic, se intelege – care va privilegia relatia simbolica, magica sau «participativa» intre indivizi si intre acestia si lume“ (p. 122).

Si alte „noduri“ tematice ii apropie pe cei doi eseisti: androginia, elementaritatea, contragerea. Altele ii despart: pentru Livius Ciocarlie, creativitatea este corelativa „debilitarii“ fiintei, in timp ce pentru Michel Maffesoli energeia ca forma a creativitatii dezlantuite ranforseaza individul, prin transcendere in comunitar, prin „anulare“ in celalalt. Nu e mai putin adevarat si ca reversibilitatea de natura eminamente orala a ideilor expuse de Maffesoli face posibila atingerea frecventa – uneori intimplatoare, alteori nu – a contrariilor. Teritoriul cercetarii poate fi parcurs – si este parcurs – in orice directie, poate fi oricind „revizitat“, ideile gliseaza nu numai de la o pagina la alta, ci si de la o carte la alta, trecuta sau viitoare (de exemplu, la p. 124: „Ar trebui si intentionez sa scriu o lucrare consacrata in intregime acestui subiect, sa vedem in ce fel recunoasterea salbaticului din noi si din ansamblul social introduce o conceptie tragica asupra existentei“), iar subtemele – reintoarcerea, destinul si astrologia, atemporalitatea, mitologia mastilor, vitalismul salbatic, empatia etc. – nu au, ele, o teritorialitate clara, ci sint „difuze“, diseminate, pretextuale. In momentul in care, de pilda, aminteste de „principiul stilizarii“ (p. 90), pe care Adorno il identifica la Goethe, e clar ca avem de-a face cu o retorica preocupata sa-si clarifice/asume/identifice ereditatea. Fara a atinge vreun splendor continuus al expresiei, fara ambitii care sa contrazica intentia continuarii firesti a unor idei carora a reusit deja sa le dea o anumita amploare, cred ca discursul lui Michel Maffesoli da un randament cel putin mediu.
Dedusa din si inscrisa in materia prima (pe care o face sa para mereu fresh) a postmodernitatii, cartea lui Michel Maffesoli are toate atuurile, excesele si inconsistentele temei pe care, pascalian vorbind, incearca sa o „cuprinda“, dar care nu se lasa decit haituita.