OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Bucuresti (Sala Atelier)
Menajeria de sticla de Tennessee Williams
Traducere de Anda Boldur
Regia: Catalina Buzoianu
Decorul: Lia Perjovschi
Costumele: Dorothea Iordanescu
Miscarea scenica: Malina Andrei
Muzica: Dorina Crisan Rusu
Cu: Valeria Seciu, Daniel Badale/Stefan Ruxanda, Brandusa Mircea, Ioan Andrei Ionescu

„Uitasem ca mai exista si teatru de vorbe“, asa mi-a spus Iosif Hertea, aproape nostalgic, dupa un spectacol vazut de curind. Fusese, intr-adevar, unul de vorbe, dar nu grozave. in schimb, ce vorbe frumoase in Menajeria de sticla a lui Tennessee Williams!
Este, pentru mine, a treia punere in scena a acestui text. Prima am vazut-o la Bucuresti, la Teatrul Bulandra, in regia lui Ioan Taub. Eram adolescent, dar ii tin bine minte pe Ileana Predescu, pe Dan Nutu si pe Virgil Ogasanu (stiu sigur ca nu mi-a placut nici una dintre Laure, Violeta Andrei si Valeria Ogasanu). A doua, acum doi ani, la New York, cu Jessica Lange; un spectacol clasic, bine legat, de actori excelenti, regia discreta, limitata la lucrul cu actorii.

Ceea ce m-a frapat acum este cit de mult seamana lectura data textului de Valeria Seciu cu celelalte doua pe care le-am amintit. Cu mijloace, sigur, diferite, toate cele trei mari actrite comunica acelasi lucru, construiesc o aceeasi Amanda Wingfield. Fragilitatea, refugiul intr-un trecut idealizat, incercarea disperata si, oricum, sortita esecului de a-si construi un spatiu ca o crisalida in care sa poate exista, prelungire a idilicului conac din Sud, cu regulile lui stricte de eticheta, neputinta de a intelege orice nu consuna cu propria idee despre fericire, refuzul realitatii, cumplitul ei egoism inconstient. Poate ca textul, atit de bine legat in articulatiile lui, personajul atit de clar conturat, cu reactii perfect motivate, conduc orice actrita inteligenta spre acest tip de interpretare. Amanda Valeriei Seciu are nuante, schimba atitudini, trece de la exuberanta aceea grea, stingheritoare, falsa, la prabusirea din final. Actrita isi stapineste – si de aceasta data – perfect vocea, o moduleaza, face economie de mijloace si evita orice stridente (cu exceptia finalului, jucat poate prea exterior). E o mare bucurie sa vezi o actrita cu asemenea tinuta si prezenta scenica, in stare sa capteze sala cu o privire, cu un gest, cu o intonatie. imi vine in minte lectia de teatru oferita de Proust cind o descrie pe Berma spunind – verbul e important – Fedra: maniera de joc nuda, transparenta.

Cea care se muleaza bine pe acest stil de joc este Brandusa Mircea (Laura), care joaca interiorizat, „dinauntru“, fara nici un fel de artificii exterioare. Spre deosebire de celelalte Laure pe care le-am vazut, dar si de felul cum mi-o imaginam dupa lectura, personajul Brandusei Mircea nu e moale, retractil, sters; dimpotriva, in scenele cu Tom, alaturi de care se simte in siguranta, e plina de viata, e vesela. Relatia cu mama ei e foarte interesanta: reactiile Laurei sint taioase, pina aproape de violenta. Se simte la Brandusa Mircea concentrarea, tensiunea care se elibereaza la un moment dat in scena cu Jim (asupra careia voi reveni) cind ariciul dispare si fata e, in sfirsit, calda si feminina.

Chiar daca nu e interpretarea standard, mi se pare viabila si coerenta. Cum, in schimb, nu mi se pare deloc a fi interpretarea baietilor. Si Daniel Badale (Tom) si Ioan Andrei Ionescu (Jim) sint destul de exteriori, al doilea atingind chiar cabotinismul – aici cred ca si regizoarea are partea ei de responsabilitate. Daniel Badale joaca mult in cheie comica, personajul sau e un mascarici care rar atinge tragismul izvorit din apasarea pe care i-o produc familia, casa, amintirile mamei, intuitia faptului ca singura salvare e fuga din acel spatiu pe care-l tot construieste mama (nu-l uit pe Dan Nutu, cu forta aceea a disperarii, a revoltei adinci, mascate de o aparenta nepasare). Sigur, se poate sustine ca acesta e modul lui de a supravietui, ascunzisul lui etc. Totusi, contrastul cu personajele feminine e prea mare. La fel, nu am regasit la personajul lui Ioan Andrei Ionescu sentimentul acela difuz de ratare pe care aveam impresia ca trebuie sa-l exprime.

Jim, fosta glorie a liceului, talentat si primul la toate, stie bine ca a ajuns doar un amarit de functionar la depozitul de pantofi, el braveaza tot timpul (ia cursuri, se pregateste, va invinge...), dar platosa trebuie sa aiba si fisuri; or, in spectacolul de la National, Jim e un macho bufon, care intra in scena cu gulerul de la sacou ridicat, se poarta grobian, se uita amuzat-lubric la Amanda cind ea isi joaca mica scena de cochetarie (care, la Valeria Seciu, nu contine aluzii sexuale) si ajunge sa joace o adevarata scena de seductie consumata pina la capat cu Laura. Aici, marturisesc ca montarea Catalinei Buzoianu m-a surprins extrem de neplacut. Ceea ce in text e sugerat, o apropiere pe care Jim, onest, si-o reprima imediat, se transforma in acest spectacol intr-o scena pasionala care incepe oarecum delicat cu o sarutare prin perdea, continua cu o rasturnare pe pat si sfirseste cu o dezvirginare in regula pe masa... Dupa care Jim traverseaza, e drept ca tulburat, scena incheindu-se la pantaloni... Nu cred in motivatia, nici in adevarul acestui moment. Mai ales ca, dupa aceea, tot restul scenei Laura-Jim e dinamitat, replicile celor doi nu mai stau in picioare.

M-a mirat aceasta optiune a Catalinei Buzoianu, foarte contrastanta cu echilibrul personajelor Valeriei Seciu si Brandusei Mircea. Si nu cred ca era necesara: textul lui Tennessee Williams sta bine pe picioare, nu are nevoie de asemenea sustineri, nici de explicatii redundante ca intrarea de la inceput, pe monologul-prezentare al lui Tom, a lui Jim care aduce cu sine un manechin-sportiv-triumfator colorat. E drept ca momentul e in nota exagerarii din scena de seductie, si o anunta/explica oarecum, dar nu e deloc in spiritul textului. Nu stiu de ce simte uneori regizoarea nevoia unor „inovatii“ exterioare, cind ea a dovedit de atitea ori ca stie sa citeasca in profunzime un text si sa-l insceneze cu maiestrie adevarata, mizind in primul rind pe posibilitatile actorilor.

Primele doua dati am vazut Menajeria... pe scene italiene, cu decor foarte asemanator, dictat si acesta de text. Si aici decorul Liei Perjovschi si costumele Dorotheei Iordanescu sint strict necesare, functionale, fara nimic gratuit (dar si fara sa exprime in sine ceva), fara excentricitati, plasind discret actiunea in epoca. Iar telefonul vechi si patefonul, costumul lui Jim si camasa cu gulerul rasfrint peste sacou, rochiile Amandei circumscriu si ele perioada (si, astfel, blugii rupti ai Laurei si baschetii ei inalti cu stelute sclipitoare cam distoneaza). Decor functional, spuneam, si care prilejuieste un moment foarte frumos la final, cind cubul din plexiglas care adaposteste colectia de animale de sticla si patefonul e golit si ii face loc – aproape miraculos – Brandusei Mircea care se ghemuieste in el (inchide si capacul!), ca pentru a-i sublinia fragilitatea, identificarea cu delicatele bibelouri si ispita fugii de (si din) lume. Merita mentionat si ca regizoarea a transformat Sala Atelier intr-una aproape elisabetana. Din pacate, pozitiile de joc sint destul de fixe, asa se face ca, de exemplu, spectatorii dinspre „curte“ au in dreptul lor patul pe care, de fiecare data, personajele stau cu spatele la ei. Altfel, sigur, e placut sa vezi actorii de foarte aproape.

As spune ca e un spectacol necesar. Nu exista doar teatru de imagine, de trupa. Avem nevoie de spectacole construite pe texte mari, clasice, spectacole „de vorbe“, care le dau in primul rind actorilor, nu doar regizorilor, posibilitatea sa arate ce si cit pot. in Menajeria de sticla avem, asadar, o viziune regizorala discutabila, in raspar cu textul, as zice, dar care nu atinge, din fericire, partitura principala, rostita impecabil de Valeria Seciu. Avem o actrita tinara, prea rar distribuita, Brandusa Mircea, care construieste inteligent un personaj adevarat, usor diferit de imaginea clasicizata. Si avem doi actori, Mihai Badale si Ioan Andrei Ionescu, care, pe mine, nu m-au convins. Un spectacol inegal, dar care, mai ales pentru rolurile feminine, merita cu prisosinta vazut.