OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Isabel ALLENDE
Povestirile Evei Luna
Versiunea romaneasca Radu Niciporuc, Editura Elit, f.p.

Mai e cu putinta o Seherezada azi, fara sa cada sub incidenta vetustului in „modele“ literare, sau mai rau, al ridicolului, atunci cind triumfa experimentul asupra textului, iar autorul pare strivit intre „pumnalele“ ultraslefuite ale „expresiei“ ce se lafaie narcisic si „autonom“ in oglinda paginii? Vedem insa ca plasmuirile fantastice ale scandinavilor, de la Selma Lagerlof la Karen Blixen alias Isak Dinesen sint departe de a-si fi pierdut prospetimea fascinatiei. Aceeasi reactie de incintare sub efectul drogului inoculat de insiruirea mestesugita a cuvintelor o traim la lectura marilor autori sud-americani, cei aliniati curentului „realismul magic“ dominat inca de Gabriel Garcia Marquez.

Isabel Allende este in acest context o autoritate de netagaduit, ce-si deapana fiintarea in cuvinte, asa cum singura spune, in firul nesfirsit al limbajului, „de parca viata se incheaga pe masura ce povestesti“.
Volumul recent publicat la noi de catre Editura Elit, Povestirile Evei Luna, intr-o – nu ma sfiesc a preciza deja – splendida versiune romaneasca a lui Radu Niciporuc, da un nou inteles acelui copilaresc si imbogatitor frison, pe care ne-am obisnuit sa-l numim „placerea lumilor posibile“. Povestirile Evei Luna sint istorisiri independente, totusi, nu apar inscrise ca atare intr-un index la finele sau inceputul cartii, din pricina unei erori editoriale, nu chiar singura… Pentru a le gasi trebuie sa rasfoiesti si automat sa citesti celelalte „povesti“, toate incluse unei subtile constructii circulare, pornind de la un citat din O mie si una de nopti, si se incheie cu reproducerea unui singur rind din aceleasi nestemate ale Basmului, la capatul relatarii unei catastrofe tectonice o „voma telurica“ si halucinantele ei consecinte.
Senzatia pe care o incerci la scufundarea in labirintul culorilor delicate si calde ale imaginilor, a miresmelor tari si a puternicelor „rafale de vint“, desprafuind ritmul naratiunii in cadente alerte, cu solutii nicicind previzibile, este aidoma privelistii vegetatiei luxuriante a Junglei care sfarma rezistenta pietrei. Fascinatia careia i-au „sucombat“ Malraux in Indochina si Saint Exupery in America Latina. O luxurianta insa deloc „manierista“, ci controlata cu mare precizie, aproape geometrica, a carei constructie nu ingaduie artificiul, dimpotriva, puritatea are un nestingherit spatiu de respiratie.
Naratiunea, alterneaza persoana intii (pe rind barbat si femeie), cu a treia, sau pur si simplu naratorul, in cazul de fata Eva Luna, iese dintr-un tablou spre a ne spune o poveste pe care „n-a mai spus-o nimanui“.

De la intimplarea vinzatoarei de cuvinte, Belisa Crepusculario (Doua cuvinte) si pina la moartea atroce a fetitei Azucena, inecata la capatul a trei zile de sperante si tortura in namolul provocat de cataclism (Din tarina sintem fauriti), Isabel Allende risipeste o enorma generozitate in deslusirea destinelor individuale, fie pastrindu-le si „inmultindu-le“ povestea, fie nascocindu-le impreuna cu universalul tilc pe care-l desprindem din metamorfozele devenirii. Sintem purtati de vraja, intuind taina celor doua cuvinte care au vlaguit duritatea neinfricatului si singuraticului Colonel in Doua cuvinte, unde ni se mai spune ca eroina, Belisa Crepusculario „intelese ca oricine putea, cu putina indeminare, sa puna mina pe cuvintele care umblau incolo si-ncoace, fara stapin, si sa faca negot cu ele“. Dupa ce plateste din economiile ei un preot pentru a o invata sa citeasca si sa scrie, vinzatoarea de cuvinte isi cumpara cu restul banilor un dictionar pe care-l parcurge de la A la Z, iar apoi „il arunca in mare, pentru ca nu dorea sa-si traga clientii pe sfoara cu marfa conservata“. Cuvintele pe care ea le-a soptit la urechea Colonelului, aveau sa fie purtate de acesta „ca pe o ghiara in stomac“. In Fata perversa, Elena isi surprinde mama facind dragoste cu barbatul la care tinjea ea insasi la cei abia 11 ani pe care-i purta: „Mama ei devenise o fiinta rotunda, trandafirie, tinguitoare, opulenta, unduindu-se ca o anemona de mare, toata numai tentacule si ventuze, toata numai gura, miini, picioare, orificii“. Cit despre Clarisa, doamna considerata o sfinta, ea „se nascuse cind inca nu exista curent electric in oras, traise sa-l vada la televizor pe primul astronaut ce planse desupra Lunii, si muri de uimire la vizita Papei, cind acesta fu intimpinat de homosexualii travestiti in calugarite“. In Gura de broasca aflam ce forta are atractia fata de semenul de spirit, indeobste luind chipul celuilalt sex: „o vazu de aproape si isi dadu seama ca era cladita din acelasi material dur ca si el; isi spuse atunci ca dupa o calatorie atit de lunga viata lui n-avea nici un rost fara ea“.

Pentru a-si face iubita sa rida, dupa ce el insusi evitase toata viata sa urce pe „esafodul matrimonial“, Horacio Fortunato (Cadou pentru o iubita) disloca un intreg circ. In tinutul unde „noaptea coboara cu larma ei de papagali si broaste“, Walimai, copil al Lunii (Walimai) isi gaseste o soata „de statura unui copil de citiva ani, cu oase care sunau ca pietricele aruncate-n riu“, dar care se grabeste sa moara, acesta fiind prilejul unui lung ritual indeplinit de erou pentru a-i elibera sufletul. La capatul acestuia el inceteaza sa mai fie trist si intelege ca „moartea e citeodata mai puternica decit dragostea“. Apoi povestea Mariei cea neghioaba a carei viata basculeaza dupa intilnirea ravasitoare a marinarului grec, „cu singele aprins dupa citeva saptamini de castitate oceanica“. Sau fabuloasa preschimbare a distinsului medic in vraci indian (Ester Lucero), dantuind gol cu ierburi fumeginde in jurul agonicei paciente – metoda adeverita salvatoare. Totodata, in Drumul spre Nord, Jesus Dionisio Picero si nepoata sa Claveles Picero strabat „cimpii in care umiditatea dizolva vegetatia intr-o eterna fiertura de noroi si sudoare“ pentru a-si salva copilul handicapat din mrejele „organizatiei“ descoperita a procura si negocia organe pentru transplanturi. Iar in povestirea Cu tot respectul aflam ca eroina irlandeza stramutata in tinuturi exotice isi abandoneaza la 14 ani casa familiala, stabilita intr-un tinut exotic, unde „cuvintele, chiar si cele venite de la Dumnezeu, se pierdeau in larma facuta de pasari“. Aceeasi Abigail, minata de ambitia parvenirii, isi va regiza propria rapire, deoarece facea distinctia intre bogatie si respect: „una e sa traiesti in lux, si cu totul altceva sa fii acceptat in societate“.

Descifram in citeva rinduri din Viata interminabila crezul artistic al autoarei, atunci cind Isabel Allende incepe prin a ne spune ca: „Exista tot felul de povestiri. Unele care se nasc pe masura ce sint povestite, au ca substanta limbajul, si inainte de a le pune cineva in cuvinte, abia daca erau o presimtire emotionala, un capriciu al mintii, o imagine, sau o intangibila amintire“, iar „pentru a exorciza demonii memoriei, trebuie sa le spui cite o poveste“. Aici, dar si in Cel mai ascuns secret devine explicita compasiunea autoarei pentru suferinta semenilor, aidoma solidaritatii ei cu demnitarea pe care aceasta o naste: „Agonia, ca si nasterea, este o etapa a calatoriei, si merita aceeasi compasiune“. Rostire menita sa contrazica „fanatismul exultant al celor ce administrau revelatiile divine“, la rindul lor, privite cu tandru umor, fara a nega posibilitatea miracolului in povestirea Un miracol discret.
Ne incearca un regret privitor la absenta oricarei referinte despre fascinantul personaj-autor Isabel Allende, repros pe care-l adresam editurii, nicidecum traducatorului Radu Niciporuc, „indragostit“ de litera aproape sexagenarei Isabel Allende si care a predat spre publicare si fisa biobibliografica. Or, mi se pare ca un asemenea autor merita o atentie sporita.