OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O carte mica. Martor minor, marunt, introdus cu de-a sila si introducind o minorare, o perspectiva diminuanta asupra unui mare autor – dar poate ca e bine, curativ, salvator, tocmai de aceea. Insemnari fetisizate pe servetele, extorcare de corespondenta, privire prin gaura cheii, avansuri si „talente“ feminine, trucuri femeiesti de provocare si de „agatare“, poveste de seductie etc.

Cam asa arata insemnarile pe care le-am facut pe primele aproximativ 20-25 de pagini ale cartii Pentru nimic in lume de Friedgard Thoma. Mi-am inceput lectura acestei carticele cu distanta si destul disconfort, neincrezator. Si deodata totul a basculat: „agresat“ de mult mai tinara nemtoaica pe care tocmai am numit-o, septuagenarul Cioran intra in joc, se prinde, se lasa prins in mrejele provocarilor vag metafizice ale acesteia, dar niciodata in amor nu este vorba de asa ceva: acesta e doar invelisul; tocmai maxima denudare are nevoie de ambalaje mai pretentioase. Parca doar atit, tocmai asta – o femeie tinara care sa-l „agreseze“, sa-l ispiteasca (pretins) erotic, sa-l scoata din el insusi – astepta, in amurgul vietii, ca o repetare a inceputurilor tumultuoase, dar, vai, mult prea larg deturnate si deviate, dintotdeauna plictisitul Cioran. Brusc, asediul seductiv se inverseaza: prins, Cioran vrea sa prinda, sa profite literal de metafora erotica a rapirii sale, se lasa cutremurat trupeste de Friedgard, erosul tinde, se doreste pe loc total, iar neintelepciunea, nebunia, asijderi.

Femeia devine parca cea „rationala“, incearca sa controleze situatia fara s-o afecteze, sa introduca bemoluri in avinturile unui Cioran dezlantuit fara a strica, totusi, contrapunctica muzica, duetul care de la bun inceput este un trio, cel de-al treilea protagonist (Simone Boué, tovarasa de-o viata si pentru viata a lui Cioran, intretinatoarea marelui parazit) raminind insa multa vreme tacut in interiorul acestei „partituri“, prezenta laconica, adevarata stapina a situatiei, izbutind sa transforme, cu calm, pasiunea in prietenie: „interfata“ civilizata a lui Cioran, care il va fi retinut, mentinut, tocmai, pe acesta in lume, in societate.
Doua fete, doi poli feminini, asadar, intre care se consuma, dar si datorita carora se va fi constituit, se va fi elaborat, va fi trait Cioran. Sa speculam deci.

Pe de o parte, seductiile, atractiile, fascinatiile, inclusiv (sau poate in primul rind) cele politice; politicul ca manifestare (deturnata?), nonerotica, a libidoului; tineretea autodeclarata a lui Cioran: bordelul lecturilor, al insomniilor, al parapoliticului, si bordelul propriu-zis, provocator afisat, reiterat. Latura „irational“-pasionata, provocarea asteptata, chemata si supralicitata: sa-i spunem „polul Friedgard“, polul afectarii, al deschiderii la im-presie.
De cealalta parte, „polul Simone“, polul ex-presiei, latura civilizata, „impersonalizata“, slefuita, polisata, stilistica. De la poezie-mistica (in raportul cu tot si cu toate) la aforism. „Friedgard“ ar fi limba materna, reamintita, imposibil de uitat si de parasit, revenita ca din vis, din subconstient, „romana“ din „franceza“, careia Cioran nu poate decit sa i se re-ofere, sa-i cada repetat prada, in forme diverse si in ciuda atirnarii de „catargul Simone“.

Incearca s-o posede, sa performeze din nou limba periculoasa a mamei-amor, limba copilariei, a adolescentei si a tineretii, de fapt sa elimine fizic, sa reduca trupeste limba de bordel politic, sa depolitizeze erosul deturnat, sa-l redea puritatii sale, dar acesta rezista in „impuritatea“ lui amenintatoare, ii scrie de departe pentru a-l chema, pentru a intretine chemarea, vine si pleaca, este limba-sursa si este o limba deja scrisa, care se scrie, nu se vorbeste, cind ai scris deja in aceasta limba ea ra-mine scrisa si pentru scris, vorbindu-ti scrisul in alta limba, in limba-refugiu, si atunci Cioran incearca alta stratagema, ii scrie limbii erotic-materne in alta limba, in limba ei care nu este insa nici „romana“ originii, nici „franceza“ refugiului in impersonal, ci o „germana“ aproximativa, mai mult visata, „germana“ formativa, din toate punctele de vedere, a unei intregi generatii, „germana“ proximitatii maxime fata de pericol, „germana“ fascinatiei originare.

Dar din „franceza-Boué“, limba-gazda, limba de fuga si de refugiu, limba stilizarii existentiale de sine, Cioran-parazitul lingvistic nu vrea sa scape, desi, pentru moment, o pune (ca pe o alta „romana“, ca pe „neoromana“ sa) intre paranteze, sarind-o, ocultind-o. Aici, insa, i se elaboreaza, de fapt, scrisul, stilul, aici este mediul de „amprentare“, de intiparire, aici ingheata mistica poeziei in aforism, aici devine, neincetat, repetat, Cioran autor, intretinindu-si marele joc cu lumea. De aici poate el domina. Si drumul, iata, este complet, iar dinamica, exhaustiva. Toata viata, Cioran s-a aflat intre limbi, in traducere si in corespondenta (cu sine). A preferat sa ne scrie si sa isi scrie. De Friedgard s-a indragostit, i s-a parut ca poate evada din propria structura de existenta, ca o poate consuma literal, apocaliptic, final, dar „structura“ l-a tinut la distanta, l-a respins tocmai pentru a continua sa-l sustina, pastrindu-si rangul de lege.

De la bun inceput, Friedgard stabileste cheia acestei partituri amoroase contrapunctice, care se desfasoara de altfel, in intregime, sub semnul muzicii (nemtoaica ii expediaza permanent lui Cioran mesaje muzicale, indicindu-i, dirijoral, ce anume sa asculte pentru a putea sa comunice cu ea in absenta si mai presus de verbalitate, unde el era stapin, maestru; iar Cioran, cu delicii, se supune, se executa, executa ascultator partitura, respectind cu sfintenie indicatiile, miscarile de bagheta ale iubitei-Capitan). Cheia ar fi Kafka, mai exact relatia eminamente epistolara, scriptica, a acestuia cu „logodnica de hirtie“ Milena.
Amorul cu (unii) scriitori – dar ca indicatie in directia esentei sale – este intens, suprapus, redundant comunicational. Cioran si „iubita“ sa abuzeaza de telefon si de posta. Amor postal, dependent de scris si intretinut prin scris, ca fundamentala mesagerie ce presupune si cultiva tocmai distanta pentru a mentine, cu arta, pasiunea in clocot, imprimindu-i alt trup, alta corporalitate – aceea a limbajului – in locul trupurilor inerent-imediate, poftite, dorite, consumabile. Erotism cu atit mai ardent cu cit mai ocolit prin trupul de imprumut si de prelungire al limbilor.

Ca in sarutul din filmele de azi, porno-grafiate, care nu mai este interior, invizibil, fuzional, limbile se amesteca la vedere, pentru camera, metonimii expuse, delegate, ale partenerilor retrasi, re-transati. La fel – in registru sublim insa – se intimpla si aici. Postalul multiplica corporalul, si intre Köln si Paris totul arde si ingheata, focul eteric fiind intretinut, paradoxal, prin umezeala lacrimilor, ca lubrifiant spiritualizat la distanta, cu distanta.
In cartea lor, Kafka. Pentru o literatura minora, Deleuze &Guattari calificasera amorul epistolar al lui Kafka cu Milena sa ca fiind o dovada de vampirism textual, in care, ca si in cazul Cioran-Thoma, mijloacele de comunicare se substantializeaza devenind insusi trupul amorului, ajungind sa trimita, hipererotizat, unele la altele: la telefon se vorbeste despre scrisori, in telegrame se face referinta la misive, totul in perspectiva mesianica a unei intilniri fizice mereu aminate, diferite, diferate (cum ar fi spus Derrida): iubirea se scrie, isi scrie.

Si aici se intimpla (aproape) la fel. Desi nu se insista asupra acestui aspect central, Friedgard Thoma aminteste la un moment dat ca Cioran „si-a recunoscut imediat gelozia si a caracterizat-o drept vampirismul lui balcanic“ (sublinierea autoarei).
Cartulia de amor a „zeitei“ si „vrajitoarei“ (cum o numea Cioran) germanice are meritul de a ne oferi, in sfirsit, o alta intrare, umana, neeroica si nepolitizata, in Cioran. Un Cioran redat vietii, afirmativ, in sens nietzschean-ariadnic, sustras curativ atit mortificarilor exegetice filozofarde, cit si politizarilor aplatizante.