Autor: 
Categoria: 
Toma PAVEL
Gîndirea romanului
Editura Humanitas, 2008,
Bucureşti, 464 p.
Bergson percepea schimbarea ca pe o
serie de mişcări ce formează o linie în timp, ceea ce
asigură continuitatea indivizibilă a mişcării. La fel ne putem
reprezenta evoluţia romanului, în termeni de continuitate şi
de succesiune, indivizibilitatea dintre prezent şi trecut avînd
la bază, paradoxal, tocmai schimbarea. Conceptul de schimbare a stat
la originea tuturor istoriilor literare, această schimbare
surprinzînd mai mult elemente ce ţin de exterioritate, cum ar
fi natura speciilor romaneşti, tehnicile romaneşti sau contextul
social al romanului, şi mai puţin elementele de interioritate.
Extrapolînd, am putea vorbi despre un eu fals, exterior,
cantitativ şi despre un eu autentic, lăuntric, calitativ al
romanului.
Această logică internă a devenirii
este una dintre premisele volumului Gîndirea romanului, semnat
de Toma Pavel, apărut în 2003 la Gallimard şi tradus anul
acesta la noi de Mihaela Mancaş, în care autorul propune o
altfel de istorie a acestui gen, lectura „însufleţită“ a
prozei opunîndu-se abordării formaliste cu care autorul a
debutat în critica şi teoria literară. Toma Pavel reprezintă
cazul fericit al unui intelectual român plecat din ţară în
timpul regimului comunist (1969), devenind o personalitate pe plan
universal în domeniul pe care îl reprezintă, actualmente
fiind profesor de literatură franceză şi comparată la
Universitatea din Chicago, după ce a predat (ca profesor titular sau
invitat) la prestigioase alte universităţi din Europa şi din
Canada – Princeton, California, Santa Cruz, Ottawa, Collège
de France, Sorbonne, Harvard, Amsterdam.
„Elanul vital“ şi lectura în palimpsest a romanului
Toma Pavel percepe evoluţia romanului
ca pe un „dialog secular dintre reprezentarea idealizată a
existenţei umane şi cea a dificultăţii de a ne măsura cu acest
ideal. Istoria romanului – scrie autorul – mi-a apărut atunci ca
istorie a unei lungi dezbateri morale, niciodată rezolvată,
niciodată însă abandonată“. Individul, lumea şi legea
morală sînt conceptele-cheie prin care Toma Pavel alege să
privească trecutul şi prezentul romanului, grila propusă
situîndu-se la polul opus în raport cu aceia care preferă
să vadă în desfăşurarea acestui gen o evoluţie a
inovaţiilor tehnice sau lingvistice. Subtilele legături instaurate
între aceste trei coordonate, prin care romanul este conectat
la viaţa omului ar reprezenta acel ceva „esenţial“ care,
observa tot Bergson, le scapă tuturor ştiinţelor. Judecînd
după demonstraţiile lui Toma Pavel, în relaţia mereu
schimbătoare, şi totuşi stabilă (reîncepere), care se
creează între cele trei puncte de interes, ar fi de găsit
„elanul vital“ al evoluţiei romanului. Avem o pledoarie pentru o
lectură în palimpsest a romanului, menită să evidenţieze
perpetuarea, deseori inconştientă, a moştenirii romaneşti:
„trecutul romanului a continuat astfel să-i modifice maniera de a
scrie, fără însă ca interacţiunea dintre mutaţiile
artistice şi practica actuală a meseriei să fie întotdeauna
lămurită, nici ca adevărul acestei acţiuni să pară întotdeauna
cu claritate. Scopul lucrării de faţă este să scoată la lumină
această acţiune şi acest adevăr. Istoria romanului pe care o
propun se îndepărtează de memoria voluntară şi selectivă
care, în diverse epoci, a servit nevoile polemice ale noilor
curente. Voi încerca, dimpotrivă, să scot în evidenţă
caracterul tradiţional al trecutului romanului şi să subliniez, în
interiorul valurilor succesive care-i punctează dezvoltarea,
persistenţa trecutului“.
Mărturisind că nu crede în
mobilitatea infinită a romanului, în caracterul său
„inepuizabil“ şi chiar „indefinibil“, cum le place să
creadă celor care vor să vadă în acest gen o întruchipare
a omului modern şi a apetitului nemărginit al acestuia pentru
schimbare, Toma Pavel, fără a ignora inovaţiile, preferă să
surprindă în special „stabilitatea preocupărilor“ pe
fundalul evoluţiilor istorice pe care romanul le imaginează. Prin
urmare, esenţiale sînt istoria comună, rivalităţile şi
influenţele reciproce („principiul polemic şi alternarea
armonizării cu dispersiunea“), în condiţiile în care
reuşita unei opere literare este dată de „convergenţa dintre
universul ficţional şi procedeele formale“.
Veşnicul efort al individului de a
trăi în lume, raportarea omului la lumea înconjurătoare
şi la lumea ideală la care aspiră acesta au atras continuu după
sine o confruntare între idealizarea şi denunţarea
individului, cea mai potrivită întrebare care orientează
evoluţia romanului fiind pentru „profesorul de franceză al
americanilor“ aceasta: „individul se poate simţi cu adevărat
acasă în lumea în care a văzut lumina zilei?“.
Plecînd din Antichitate şi ajungînd pînă în
zilele noastre, Toma Pavel urmăreşte, atît teoretic, cît
mai ales sub forma analizei concrete, maniera în care romanul a
oglindit probleme ca: geneza individualităţii şi instaurarea
ordinii comune, integrarea idealului moral în structura
universului şi locul omului în lume, prin prisma aderării
sale la ideal.
La un prim nivel, abordarea lui Toma
Pavel se remarcă prin readucerea în atenţia noastră a unor
opere literare din secolele XVI-XVII, necunoscute, uitate sau
subestimate, dar care constituie punctul de intrare în
labirintul literaturii a cărui ieşire se desfăşoară, deocamdată,
la picioarele noastre, firul călăuzitor prin acest labirint fiind
foarte bine conturat şi urmărit de autor. De asemenea, Toma Pavel
repune în discuţie semnificaţia unor concepte ca ideal,
adevăr, verosimil (refuză identificarea idealului cu minciuna şi
precizia materială cu adevărul, neverosimilul în roman fiind
privit ca o necesitate umană profundă, aceea de a transcende lumea
reală şi timpul prezent, întrebîndu-se dacă nu cumva
tocmai această idealizare este purtătoare de adevăr). Indiferent
de forma pe care a luat-o confruntarea dintre idealism şi scepticism
(confruntare paşnică, sinteză sau ruptură violentă între
individ şi societate), un lucru este clar pentru autor: obiectul de
interes al romanului din orice timp este unul ontologic – „omul
individual surprins în efortul său de a trăi în lume“.
Între normă ideală, josnicie şi amoralitate
După „Introducerea“ substanţială
în care cititorul – specializat sau nu – este familiarizat
cu o serie de aspecte teoretice care îi fundamentează metoda,
Toma Pavel trece la experimentarea metodei sale pe diferite texte pe
care le consideră reprezentative pentru cele patru mari perioade din
evoluţia romanului, acestor perioade corespunzîndu-le şi cele
patru mari secţiuni ale lucrării: „Transcendenţa normei“
(„Idealismul premodern şi Ştiinţa imperfecţiunii“), „Farmecul
interiorităţi“ („Idealismul modern şi Individul vulnerabil“),
„Naturalizarea idealului“ („Rădăcinile nobleţei“,
„Moştenirea scepticismului moral şi Sinteze“) şi „Arta
detaşării“ („Legături abolite, universuri insondabile“).
Idealismul premodern se concretizează
în trei subgenuri ale romanului – romanul elenistic,
cavaleresc şi pastoral –, ce au în centrul lor trei figuri
esenţiale, pentru a ilustra raporturile dintre norma morală, eu şi
lume: sihastrul, poporul ales şi cuplul predestinat. Dacă în
romanul elenistic (reprezentativ fiind Etiopicele lui Heliodor),
cuplul este situat în afara lumii, Divinitatea fiindu-i aliat,
eroul din romanul cavaleresc (Merlin, Amadís de Gaula) este
înrădăcinat, aflat sub puterea normei, romanul pastoral
(Dafnis şi Cloe, Astreea) fiind sub semnul „perfecţiunii
şovăielnice“, cînd protagoniştii nu se mai opun lumii în
care trăiesc, ci aspiră să se integreze în ea. Toată
această evoluţie cronologică a operelor interpretate este axată
pe surprinderea continuităţii juxtapuse prefacerilor: „în
timp ce romanul elenistic trasează cel dintîi conturul
individului, conceput ca perfectă invulnerabilitate a unui eu aliat
cu divinitatea atotputernică, pastorala produce o imagine mai
nuanţată a interiorităţii, privită din perspectiva scindării
eului. ş…ţ Asemenea cavalerilor, cei mai buni dintre păstori îşi
respectă cu sfinţenie îndatoririle, ştiind şi ei că legea
e limpede, dar că lumea rămîne un labirint. ş…ţ În
pădurea pastorală, interioritatea dă naştere idealului“.
Oscilaţiile şi variaţiile celor
trei imagini ale destinului pe care le oglindesc aceste romane – a
privi lumea din afară, a intra în conflict cu ea în
numele legii, a te integra în comunitatea umană – sînt
urmărite apoi, de-a lungul secolului al XVIII-lea, în romanul
picaresc, cînd privirea se îndreaptă spre imperfecţiunea
umană, observîndu-se un contrast brutal între norma
ideală şi josnicia observată, amoralitatea devenind o marcă a
dezrădăcinării, a rupturii dintre ideal şi mediu, ceea ce implică
principiul exteriorităţii idealului, care va fi înlocuit în
secolul următor de o interiorizare a idealului, evidentă în
special în operele lui Richardson şi Rousseau, adepţi ai
idealismului modern, cărora li se va opune Fielding, care va
respinge farmecul interiorităţii. Romanul ludic, gotic, de moravuri
şi sentimental sînt alte subgenuri ce surprind confruntarea
dintre idealism şi scepticism, confruntare care se va perpetua şi
în secolul al XIX-lea sub haina diferitelor formule, ca
adevărul istoric al idealismului, căutarea exotică, măreţia
oamenilor mărunţi, idealismul feminist, îngeri căzuţi şi
demoni, şcoala ironiei, a empatiei şi a amărăciunii.
„Mîntuire individuală şi adăpost colectiv sufletelor rătăcite“
Odată cu secolul al XX-lea, avem „fiinţa aruncată în lume“, caracterizată în special prin disponibilitate, narcisism şi libertate, egoism, hedonism, această cotitură estetică aducînd promovarea artei la rangul de activitate umană demnă de interes, „o formă de mîntuire individuală şi de adăpost colectiv sufletelor rătăcite într-o lume de neînţeles şi totodată ruptă de transcendenţa divină“. În acest sens, găsim o analiză strălucită a operei lui Proust, unde „nimeni nu se simte niciodată întru totul la locul lui în lume“, singura soluţie pentru a scăpa de artificiul şi de sărăcia condiţiei umane, de a depăşi graniţele eului, de a găsi adevărata eliberare fiind arta, viziune ce presupune o resuscitare a vechiului vis romantic. Cartea lui Toma Pavel ne lasă să descoperim ce faţă capătă această confruntare dintre individ şi lume, printr-o continuă raportare la tradiţie şi la alţi mari scriitori ca Joyce, V. Woolf, Faulkner, Beckett, Dœblin, Mann, Musil, Kafka, Pirandello, Eliade, Kadare, Pynchon, Rushdie, G. Grass, Marquez, Eco, Perec etc., subliniind unicitatea fiecărei opere, în ciuda numitorului comun urmărit de-a lungul veacurilor.
Avem o carte de istorie, de teorie şi de critică literară care, dincolo de importanţa majoră în aşa-zisele ştiinţe ale literaturii, se citeşte cu plăcere, ca un roman bun, graţie pasiunii şi erudiţiei autorului. Prin ochii pătrunzători ai acestuia, literatura ni se dezvăluie, dincolo de draperia ce cade în falduri mai mult sau mai puţin bogate şi înşelătoare, în tot ceea ce are ea mai trainic, mai complicat, mai misterios, mai delicat, dar şi mai strălucitor, omul deschizînd şi închizînd fereastra către lume. Toma Pavel dă viaţă literaturii şi ne face s-o simţim poate mai plină de miez şi mai savuroasă decît însăşi viaţa…
Etichete:
RSS Feed
Newsletters