OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Au trecut, incredibil, sapte ani de absenta de linga noi a lui Laurentiu Ulici! Acum vreo 20 de ani, intr-o seara geroasa, Laurentiu Ulici mi-a expus o teorie a lui, adaptata dupa observatii ale unor savanti, dupa care ritmul vietii se accelereaza nemasurat odata cu fuga spre rosu a galaxiei si ca, desi nu ne dam seama totdeauna, traim mult mai repede: secundele noastre de azi sint mai scurte decit cele ale stramosilor.

Pentru Laurentiu Ulici e sigur ca timpul a trecut nedrept de repede. Pentru noi, cei ramasi fara el, viata nu doar ca trece mai repede, dar e mai lipsita de farmec. La Ulici farmecul personal era izbitor. Desi era unul dintre oamenii cei mai inteligenti pe care i-am cunoscut, avea un dar senzational de a-i face pe ceilalti sa se simta bine, nici un moment nu dorea sa epateze sau sa-si complexeze interlocutorii cu mintea lui stralucita.
Laurentiu Ulici nu se plasa niciodata serios intr-o competitie cu altii pentru ca rezultatul era cunoscut dinainte. El nu putea sa piarda. Ar fi avut oricind fair-play-ul sa se recunoasca invins, dar nu avea cum sa cunoasca infringerea si excludea cu desavirsire ideea ei. Era un jucator prea bun ca sa poata fi intrecut. La orice joc, bridge sau politica, literatura sau sah, poezie compusa la minut sau poker, el isi intrecea toti partenerii.

Cind epuiza toate jocurile la care putea sa-si arate spiritul de mare strateg si viteza de a calcula, pentru a da celor din jur o sansa, inventa pe moment alte jocuri si, inevitabil, le cistiga. Era de o ingeniozitate uluitoare care se manifesta continuu. Iar expresia ei cea mai puternica se intilnea in jocuri. El a creat impartirea scriitorilor romani pe „generatii“ si „promotii“ care, oricit s-ar infuria unii, a prins perfect. in acelasi timp insa, inventase si un fel de „pronosport“. A facut „piramide“ de scriitori si a propus fiecarui laureat Nobel un posibil, perfect plauzibil, inlocuitor.
Tot ce-i stimula inteligenta, capacitatea de a calcula si indeminarea il atragea si, odata intrat in joc, intelegea perfect regulile si le aplica impecabil invingind. De aceea eu consider ca, plecind de linga noi in urma unei intimplari absurde, Laurentiu Ulici nu a fost invins. El nu putea fi „batut“ prin mijloace corecte nici la carti, nici la literatura, nici la viata. Pentru a-l indeparta de noi, destinul a recurs la o inselatorie nedemna, a trisat si de aceea „golul“ acesta, marcat de soarta impotriva lui, impotriva noastra, „nu se pune“. De fapt, asa cum opera lui o atesta, Ulici a invins si aici.

imi vin in minte sute de intimplari cu Laurentiu Ulici. Toate atesta vocatia lui de mare jucator si de invingator. ii facea placere sa povesteasca felul in care a luat proba de dictie la examenul de actorie, el care, daca avea vreun defect, acela era dictia: si-a compus singur un poem in care literele erau puse anume ca sa nu-i impiedice rostirea. inca un pariu cistigat.
imi aduc aminte ca mergeam cu el, de la Casa Presei spre centru, prin ’88-’89, in Skoda lui straveche in care, nemaiavind arcuri la scaune, trebuia sa stam pe niste perne de canapea. Conducind acea „risnita“, Laurentiu Ulici imi spunea ca, daca ar fi concurat la Formula 1, nimeni nu i-ar fi stat in cale. il credeam si il cred si acum.
Lui Ulici ii placea sa riste. Dar nu risca la intimplare. Miza in cunostinta de cauza. Sint mindru ca literatura unor tineri dintre care faceam si eu parte a constituit una dintre mizele lui.

intre scriitori, nici unul nu si-a cunoscut mai bine confratii ca Laurentiu Ulici. ii stia pe toti, ii citise pe toti integral si, cel mai important, ii iubea pe toti. Nu exista nici cel mai marunt autor contemporan, in cel mai departat colt de tara, despre care Ulici sa nu stie totul. Nici un alt scriitor n-a avut atitia prieteni.
Batea tara in lung si in lat non-stop si cele mai frumoase amintiri cu el le avem, eu si colegii mei, din alte locuri decit din Bucuresti. L-am intilnit, am vorbit si am jucat cele mai neprevazute jocuri cu Ulici la Suceava, Sighet, Galati. Organiza „turniruri“ poetice si alte competitii literare precum ghicirea unui autor din zece intrebari. Am invatat de la el ca literatura e un joc si ca jocul asta merita jucat tot timpul.

Inteligenta si superioritatea lui intelectuala nu-l faceau pe Laurentiu Ulici nici distant, nici arogant, desi nici concesiv cu prostii n-a fost niciodata. El isi doza indulgenta si ironia dupa interlocutor, asa cum, la bridge, un mare jucator se coboara totdeauna la mintea partenerului pentru a forma „podul“ necesar.
Cred ca Laurentiu Ulici a fost, in ciuda inteligentei lui orbitoare, sau poate tocmai de aceea, un sentimental. Dar nu voia s-o arate. Prin scrisul sau, dar mai ales prin amintirea lasata de fiinta lui vie, Laurentiu Ulici si-a invins, ca pe orice adversar, destinul care a vrut sa-l faca sa dispara. El nu va disparea niciodata. Amintirea pe care mi-a lasat-o este atit de puternica, incit il voi simti totdeauna alaturi.