OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anneli Ute Gabanyi
Revolutia neterminata
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 1999, 236 p., f.p.


Volumul publicat de Anneli Ute Gabanyi la sfirsitul anului trecut are meritul de a formula in chip coerent o analiza istorico-militara a Revolutiei romane. E vorba despre o ancheta realizata cu mijloace stiintifice, care, spre deosebire de marturiile actorilor implicati in evenimentele din decembrie 1989, clarifica si, putem spune, claseaza un „dosar“ extrem de controversat. Principalul criteriu utilizat in judecarea Revolutiei este apropierea-indepartarea de Moscova a autoritatilor romane, atit inainte, cit si dupa 1989. De altfel, pe tot parcursul cartii, este vizibila intentia autoarei de a privilegia acest criteriu in reconstructia intelectuala a intregii istorii a comunismului romanesc (v., in special, pp. 69-72, 105-115 si 188-207).

Perspectiva oferita este cu atit mai interesanta cu cit ea implica o grila de lectura consacrata deja de istoriografia dedicata revolutiei franceze: intr-adevar, formula „revolutiei neterminate“, care ofera si titlul lucrarii, trebuie inteleasa mai curind ca un tip de lectura decit ca o concluzie. De aici, provocarile cartii. Cea mai incitanta dintre acestea este chiar comparatia directa dintre momentele 1789 si 1989, atit in plan imaginar, cit si in plan real (v., in special, pp. 148-150). La fel de interesanta e incercarea de a defini evenimentele din Romania anului 1989, pe baza unei examinari atente a bibliografiei dedicate schimbarii regimurilor. Asa se face ca, la intrebarea „a fost revolutie sau lovitura de stat?“, Gabanyi poate raspunde cu precizia si serenitatea caracteristice omului de stiinta: „a fost lovitura de stat revolutionara“ (p. 17).

Atrage, de asemenea, atentia analiza consacrata carierei lui Ion Iliescu. Astfel, Gabanyi alcatuieste o foarte precisa schema a relatiilor de loialitate in care a fost „prins“ Iliescu, inainte de a se aseza „ultimul pe lista“, adica in virful puterii: potrivit autoarei germane, aceste relatii i-au angajat in primul rind pe reprezentantii si urmasii PCR, pe fostii studenti de la facultatile moscovite, pe liderii organizatiilor tineretului comunist si pe ideologii de partid; Gabanyi adauga acestei retele de loialitate relatiile timisorene, cele iesene, relatiile dintre hidroingineri si cele dintre edituri (pp. 80-81). E interesant, de altfel, faptul ca aceste relatii „acopera“ o istorie destul de lunga si aproape completa, din care lipseste, de fapt, un singur episod: perioada 1953-1957, intre intoarcerea de la Moscova si debutul activitatii lui Iliescu la virful UTC. Consideratiile despre Iliescu, numit, cu generozitate, „cel mai iscusit comunicator al Romaniei de dupa schimbare“, sint introduse intr-un context analitic mai amplu, care isi propune sa studieze functionarea elitelor comuniste din Romania. Aici, cel putin doua lucruri pot surprinde cititorul.

E vorba, mai intii, despre calificativul dat de catre Gabanyi analizelor produse la Academia Stefan Gheorghiu in anii saptezeci: „un nivel teoretic inalt, o cunoastere exacta a literaturii occidentale de referinta si o relativa deschidere a punctului de vedere politic“ (p. 82); surprinde, de asemenea, referirea, in acelasi context, la poetul Mircea Dinescu ca absolvent al defunctei Academii, mai precis ca unul „proeminent“ (ghilimelele apartin autoarei); putin mai jos, Dinescu e portretizat ca un „disident si scriitor cu strinse legaturi cu elitele prosovietice“ (p. 92). Aceste aprecieri sint destul de problematice, pentru ca nu sint probate cu citate din operele „valorosilor academicieni“ sau cu argumente ale angajarii prosovietice ale lui Dinescu, diferite de afirmatiile vehiculate in presa postdecembrista. De altfel, autoarea greseste si in alte locuri din cauza unei insuficiente cintariri a autoritatii surselor citate: ca sa dam un singur exemplu, vom trimite la p. 104 a cartii, unde e mentionat un comentator roman, Gabriel Ivan, autorul unui articol onorabil din Sfera Politicii, care ii este alaturat lui Raymond Aron, dar intr-un context din care reiese ca marele sociolog francez (decedat in 1983) ar fi confirmat viziunea romanului expusa in 1993!

Dincolo de aceste lucruri, merita remarcate concluziile politice foarte ferme ale cartii, din care vom retine aici doar trei: astfel, Gabanyi considera ca revolutia romana a fost „singura revolutie autentica din Europa Centrala si de Est“ (p. 17), sau ca „teroarea a fost inscenata de noua conducere cu scopul de a prezenta executarea lui Ceausescu ca pe o necesitate inevitabila“ (p. 183) sau, in fine, ca „sprijinul din afara a jucat in cursul schimbarii puterii din Romania un rol deosebit de important“ (p. 207). Nu trebuie uitata analiza pertinenta a relatiilor Iliescu-Roman din anii 1990-1991, o ilustrare a conflictelor dintre elitele postrevolutionare (pp. 93-99). Sa amintim, de asemenea, ca volumul Revolutia neterminata ofera o importanta bibliografie referitoare la revolutiile din Estul si Centrul Europei, ca si la istoria Romaniei, furnizind astfel un material util pentru alte cercetari.
Nu putem trece cu vederea, pe de alta parte, o problema care tine de aparitia in limba romana a cartii. Volumul, trebuie spus, a fost conceput ca o combinatie intre o carte de succes publicata in Germania in 1990 si teza de doctorat a autoarei, editata tot in Germania in 1998. Varianta tiparita la Fundatia Culturala reia titlul cartii din 1990 si doua treimi din teza scrisa opt ani mai tirziu. Din pacate, intreprinderea editoriala este partial ratata.

In primul rind, pentru ca textul propus publicului roman cuprinde numeroase, suparatoare repetitii: astfel, chestiunea rasturnarii violente a regimului Ceausescu este tratata aproximativ la fel atit in debutul cartii (pp. 10-13), cit si catre sfirsit (pp. 170-173), creind de altfel impresia ca autoarea e preocupata sa verifice daca derularea evenimentelor e „ca la carte“; la fel stau lucrurile cu definirea „loviturii de stat revolutionare“ (pp. 17 si 159); episodul intilnirii din 1985 intre Andrei Gromiko si generalul Olteanu apare de doua ori in termeni identici (pp. 72 si 189); tot de doua ori e descrisa prezentarea didactica a noilor guvernanti ca “emanatie