OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu au editat de curînd o antologie de proză SF şi fantasy contemporană, un prim volum dintr-un proiect editorial mai amplu, al cărui cuvînt de ordine pare să fie diversitatea: a temelor, a formulelor, a scriiturilor. Atrage atenţia, mai întîi de toate, faptul că sînt puşi laolaltă autori români şi autori străini (americani, mai precis), deopotrivă – un mod discret de a spune, probabil, că în momentul de faţă proza SF autohtonă e competitivă, „sincronizată“ cu aceea practicată prin alte părţi.

 

Millennium. Fantasy & science fiction - Coordonatori: Michael Haulică & Horia Nicola Ursu, Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009, 336 p.

 

 

Îi găsim în antologia Millennium pe Jeff Carlson, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Jack Dann, Dan Doboş, Cory Doctorow, Dănuţ Ivănescu, Liviu Radu, Richard Paul Russo şi John Scalzi – (aproape) toţi sînt scriitori maturi, cu mai multe volume individuale publicate, cu o deja bogată experienţă de traducători din literatura de gen, cu un CV ce include consecvente acţiuni de promovare a ficţiunii SF (prin reviste sau edituri). Textele antologate sînt scrise după 2000 (în ultimii doi-trei ani chiar), cu excepţia nuvelei lui Jack Dann, apărută în 1995, şi au fost publicate iniţial în antologii sau reviste de profil. Sînt, deci, texte „proaspete“, de actualitate. Trei autori români, Sebastian A. Corn, Liviu Radu şi Marian Coman, sînt prezenţi în acest volum chiar cu proze inedite. Bref, proiectul antologiilor Millennium pare a avea în vedere panoramarea tendinţelor unei literaturi vii, surprinderea fenomenului SF în mişcare – linii ale unei hărţi aproximative, mereu susceptibile de modificări.

 

Un scurt „Cuvînt înainte“ semnat de Horia Nicola Ursu lansează cel puţin două provocări. Prima este aceea conţinută de întrebarea legată de soarta în viitor a prozei scurte science fiction şi fantasy, în contextul în care şi cititorii, şi editorii dau semne că preferă mai degrabă romanul masiv, „trilogia“ devenită trend. Antologia de faţă se doreşte a fi o pledoarie în favoarea unui tip de proză care a pierdut teren – şi la noi, şi la alţii –, în ciuda faptului că, se ştie foarte bine, proza scurtă (SF şi nu numai) îşi are atuurile ei, între care densitatea, memorabilitatea, mai marea atenţie acordată stilului nu sînt deloc de neglijat. De aceea, „cei doi editori şi-au propus să demonstreze că proza scurtă, nuvela şi povestirea nu şi-au spus încă ultimul cuvînt în science fiction şi fantasy, nici la noi şi nici aiurea“. Afirmaţie justă. Aş adăuga doar că ea e valabilă nu doar pentru literatura SF, ci şi pentru ceea ce numim convenţional mainstream. Şi, notînd termenul mainstream, ajung la cea de-a doua provocare formulată tranşant de autorul „Cuvîntului înainte“: „Literatura e doar de două feluri, literatură bună sau proastă“. Aparent un truism, acest enunţ acuză indirect, şi pe bună dreptate, prejudecata încă puternică a „inferiorităţii“ unei proze ca aceea SF sau fantasy în relaţie cu literatura mainstream. Propunerea de bun simţ ar fi să nu mai considerăm genul în cauză altfel decît ca pe o categorie a ceea ce se cheamă Literatură, judecîndu-i reuşita în raport cu criteriile literarităţii.

 

Obiectiv dificil de atins cîtă vreme chiar şi unele voci autorizate ale criticii fenomenului – mă gîndesc, de pildă, la Florin Manolescu şi la cartea sa din 1980, Literatura SF – consideră că genul cu pricina admite exclusiv o critică a conţinuturilor, nu şi o analiză a discursului, a formelor, că, la urma urmei, literatura SF îşi are propriile principii, propriile reguli de compoziţie şi s-ar cuveni evaluată strict prin prisma acestora şi, în nici un caz, venind dinspre literatura mainstream. Orice s-ar spune însă, ceea ce face diferenţa între un SF foarte bun şi un SF (sub)mediocru (în fond, ceea ce face diferenţa între literatura care contează şi producţia de serie) ţine nu doar de ingeniozitatea speculaţiei, de percutanţa Ideii deghizate ficţional – chiar dacă acest element e esenţial –, ci şi de felul cum este scris textul, de (scuzat să-mi fie termenul desuet) „arta“ literară. Exemplul clasicilor genului vorbeşte, de altfel, de la sine.

 

Pledoaria coordonatorilor volumului de faţă pentru proza scurtă mi se pare că ar trebui interpretată ca o pledoarie implicită în sprijinul ideii că literaritatea este şi o exigenţă a prozei SF şi fantasy, pe nedrept exilate pe raftul „paraliteraturii“.

Foarte eterogenă, antologia Millennium încearcă să contureze o imagine a ceea înseamnă azi literatura SF. Folosind în acest context termenul de science fiction, simplificăm inevitabil discuţia despre fenomenul numit generic astfel. Pentru că, spre deosebire de SF-ul „clasic“, SF-ul actual scapă oricărei încercări de definire exactă, devenind un concept vag, „slab“, sub umbrela căruia se reunesc variate tendinţe, viziuni, formule – subsumabile, mai degrabă, unui termen mai mobil, mai... încăpător, ca acela de „ficţiune speculativă“. Uneori, ca în cazul lui Liviu Radu, în Eu te-am iubit, Paraschivo, sau ca în cazul lui Marian Coman, în Crama cămătarilor, speculaţia asupra posibilului ţîşneşte din miezul unei proze „realiste“. Alteori, speculaţia operează asupra trecutului, SF-ul interferînd cu naraţiunea istorică, aşa ca în Da Vinci înălţîndu-se de Jack Dann sau în Gesta Kaenorum de Dănuţ Ivănescu. În povestirea lui Richard Paul Russo, Un loc mai bun, regăsim, alături de ipoteza distopică a implantului neurologic, o tramă poliţistă aproape chandleriană. Iar în povestirea lui John Scalzi, Întrebări pentru un soldat, pot fi identificate ingrediente parodice. Mai aproape de accepţiunea „clasică“ a termenului SF se situează Dan Doboş cu Îngeri, ieşiţi din morminte, Cory Doctorow cu nuvela Cînd sysadminii conduceau Pământul sau Jeff Carlson cu Cerul îngheţat – la ultimii doi poate fi detectat şi un „mesaj“ pacifisto-ecologist (tezismul lor pe linia corectitudinii politice devine, la un moment dat, deranjant). Sebastian A. Corn propune, în Epidemia, o ingenioasă ficţiune speculativă – o ipoteză de inginerie genetică şi o alta vizînd virtualităţile unui limbaj non-verbal, trans-lingvistic –, textul său are, în plus, atuul unui discurs narativ foarte bine condus, tacticos, aproape calofil.