Michael Haulică şi Horia Nicola Ursu
au editat de curînd o antologie de proză SF şi fantasy
contemporană, un prim volum dintr-un proiect editorial mai amplu, al
cărui cuvînt de ordine pare să fie diversitatea: a temelor, a
formulelor, a scriiturilor. Atrage atenţia, mai întîi de
toate, faptul că sînt puşi laolaltă autori români şi
autori străini (americani, mai precis), deopotrivă – un mod
discret de a spune, probabil, că în momentul de faţă proza
SF autohtonă e competitivă, „sincronizată“ cu aceea practicată
prin alte părţi.
Millennium. Fantasy & science fiction - Coordonatori: Michael Haulică & Horia
Nicola Ursu, Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009, 336 p.
Îi găsim în antologia Millennium pe
Jeff Carlson, Marian Coman, Sebastian A. Corn, Jack Dann, Dan Doboş,
Cory Doctorow, Dănuţ Ivănescu, Liviu Radu, Richard Paul Russo şi
John Scalzi – (aproape) toţi sînt scriitori maturi, cu
mai multe volume individuale publicate, cu o deja bogată experienţă
de traducători din literatura de gen, cu un CV ce include
consecvente acţiuni de promovare a ficţiunii SF (prin reviste sau
edituri). Textele antologate sînt scrise după 2000 (în
ultimii doi-trei ani chiar), cu excepţia nuvelei lui Jack Dann,
apărută în 1995, şi au fost publicate iniţial în
antologii sau reviste de profil. Sînt, deci, texte „proaspete“,
de actualitate. Trei autori români, Sebastian A. Corn, Liviu
Radu şi Marian Coman, sînt prezenţi în acest volum
chiar cu proze inedite. Bref, proiectul antologiilor Millennium pare
a avea în vedere panoramarea tendinţelor unei literaturi vii,
surprinderea fenomenului SF în mişcare – linii ale unei
hărţi aproximative, mereu susceptibile de modificări.
O pledoarie pentru proza scurtă
Un scurt „Cuvînt înainte“
semnat de Horia Nicola Ursu lansează cel puţin două provocări.
Prima este aceea conţinută de întrebarea legată de soarta în
viitor a prozei scurte science fiction şi fantasy, în
contextul în care şi cititorii, şi editorii dau semne că
preferă mai degrabă romanul masiv, „trilogia“ devenită trend.
Antologia de faţă se doreşte a fi o pledoarie în favoarea
unui tip de proză care a pierdut teren – şi la noi, şi la alţii
–, în ciuda faptului că, se ştie foarte bine, proza scurtă
(SF şi nu numai) îşi are atuurile ei, între care
densitatea, memorabilitatea, mai marea atenţie acordată stilului nu
sînt deloc de neglijat. De aceea, „cei doi editori şi-au
propus să demonstreze că proza scurtă, nuvela şi povestirea nu
şi-au spus încă ultimul cuvînt în science fiction
şi fantasy, nici la noi şi nici aiurea“. Afirmaţie justă. Aş
adăuga doar că ea e valabilă nu doar pentru literatura SF, ci şi
pentru ceea ce numim convenţional mainstream. Şi, notînd
termenul mainstream, ajung la cea de-a doua provocare formulată
tranşant de autorul „Cuvîntului înainte“:
„Literatura e doar de două feluri, literatură bună sau proastă“.
Aparent un truism, acest enunţ acuză indirect, şi pe bună
dreptate, prejudecata încă puternică a „inferiorităţii“
unei proze ca aceea SF sau fantasy în relaţie cu literatura
mainstream. Propunerea de bun simţ ar fi să nu mai considerăm
genul în cauză altfel decît ca pe o categorie a ceea ce
se cheamă Literatură, judecîndu-i reuşita în raport cu
criteriile literarităţii.
Obiectiv dificil de atins cîtă
vreme chiar şi unele voci autorizate ale criticii fenomenului – mă
gîndesc, de pildă, la Florin Manolescu şi la cartea sa din
1980, Literatura SF – consideră că genul cu pricina admite
exclusiv o critică a conţinuturilor, nu şi o analiză a
discursului, a formelor, că, la urma urmei, literatura SF îşi
are propriile principii, propriile reguli de compoziţie şi s-ar
cuveni evaluată strict prin prisma acestora şi, în nici un
caz, venind dinspre literatura mainstream. Orice s-ar spune însă,
ceea ce face diferenţa între un SF foarte bun şi un SF
(sub)mediocru (în fond, ceea ce face diferenţa între
literatura care contează şi producţia de serie) ţine nu doar de
ingeniozitatea speculaţiei, de percutanţa Ideii deghizate ficţional
– chiar dacă acest element e esenţial –, ci şi de felul cum
este scris textul, de (scuzat să-mi fie termenul desuet) „arta“
literară. Exemplul clasicilor genului vorbeşte, de altfel, de la
sine.
SF-ul actual – un concept vag, „slab“
Pledoaria coordonatorilor volumului de
faţă pentru proza scurtă mi se pare că ar trebui interpretată ca
o pledoarie implicită în sprijinul ideii că literaritatea
este şi o exigenţă a prozei SF şi fantasy, pe nedrept exilate pe
raftul „paraliteraturii“.
Foarte eterogenă, antologia Millennium
încearcă să contureze o imagine a ceea înseamnă azi
literatura SF. Folosind în acest context termenul de science
fiction, simplificăm inevitabil discuţia despre fenomenul numit
generic astfel. Pentru că, spre deosebire de SF-ul „clasic“,
SF-ul actual scapă oricărei încercări de definire exactă,
devenind un concept vag, „slab“, sub umbrela căruia se reunesc
variate tendinţe, viziuni, formule – subsumabile, mai degrabă,
unui termen mai mobil, mai... încăpător, ca acela de
„ficţiune speculativă“. Uneori, ca în cazul lui Liviu
Radu, în Eu te-am iubit, Paraschivo, sau ca în cazul lui
Marian Coman, în Crama cămătarilor, speculaţia asupra
posibilului ţîşneşte din miezul unei proze „realiste“.
Alteori, speculaţia operează asupra trecutului, SF-ul interferînd
cu naraţiunea istorică, aşa ca în Da Vinci înălţîndu-se
de Jack Dann sau în Gesta Kaenorum de Dănuţ Ivănescu. În
povestirea lui Richard Paul Russo, Un loc mai bun, regăsim, alături
de ipoteza distopică a implantului neurologic, o tramă poliţistă
aproape chandleriană. Iar în povestirea lui John Scalzi,
Întrebări pentru un soldat, pot fi identificate ingrediente
parodice. Mai aproape de accepţiunea „clasică“ a termenului SF
se situează Dan Doboş cu Îngeri, ieşiţi din morminte, Cory
Doctorow cu nuvela Cînd sysadminii conduceau Pământul
sau Jeff Carlson cu Cerul îngheţat – la ultimii doi poate fi
detectat şi un „mesaj“ pacifisto-ecologist (tezismul lor pe
linia corectitudinii politice devine, la un moment dat, deranjant).
Sebastian A. Corn propune, în Epidemia, o ingenioasă ficţiune
speculativă – o ipoteză de inginerie genetică şi o alta vizînd
virtualităţile unui limbaj non-verbal, trans-lingvistic –, textul
său are, în plus, atuul unui discurs narativ foarte bine
condus, tacticos, aproape calofil.
Cele mai bine scrise texte din volum
sînt semnate de Sebastian A. Corn, Dan Doboş (pe cît de
imaginativ, pe atît de riguros şi de atent la construcţia
narativă), Dănuţ Ivănescu (autorul unei surprinzătoare fabule
sapienţiale narate sadovenian) şi Jack Dann (capabil să prindă în
textul său o atmosferă şi să dea fantasmelor un relief
„realist“). Nu pot să nu remarc totodată – şi sper că
afirmaţia mea nu va fi suspectată de exces „patriotic“ – că,
dintre autorii antologaţi în volumul de faţă, SF-iştii
români par mai preocupaţi de literaturitate decît
ceilalţi...