OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mai întîi, o observaţie logică. Premisa („nu-i îngăduit ca fiinţa să fie neisprăvită“) ar trebui abia demonstrată; de ce să o luăm ca pe o axiomă Apoi se strecoară, involuntar (), o fisură, o mică îndoială („dacă i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul“).

 

Dacă apelăm acum la un anacronism (privind prin lupa vremurilor noastre), o facem cu bună-credinţă, că poate exista şi cîte un anacronism rodnic, devreme ce ne dă de gîndit, aş îndrăzni chiar să spun că mă duce către un enunţ cartezian avant la lettre. Ce ar putea să-i lipsească omului, în mod esenţial Dacă e totuşi o fiinţă imperfectă Din start, însăşi „strînsoarea Amarnicei Nevoi şLegeaţ hotărniceşte omul“. Aşadar, omul doar se poate crede liber în determinaţiile sale. Nevoia/Legea este, de fapt, o „închidere“, o limitare faţă de libertatea propriu-zisă, care, în termeni heideggerieni, e o „deschidere“2. Într-o altă cheie, dubitativă, e ca şi cum, din spirit de prevedere, Parmenide însuşi şi-ar fi exprimat o rezervă, chiar faţă de propria sa afirmaţie „apodictică“. Într-o altă transcripţie, aceea a teodiceii, omul ar fi totuşi înzestrat cu „liberul arbitru“, cu capacitatea alegerii între bine şi rău, soluţie „salvatoare“ nu pentru divinitate, ci pentru teologie, căci, aşa cum bine spune Franz Rosenzweig, „Dumnezeu nu a creat religia, El a creat lumea“. Am stat îndelung aplecat asupra chestiunii. Cred că, dacă omul e înzestrat ori a dobîndit libertatea opţiunii, în schimb, nu are discernămînt. E inteligent Probabil (judecînd după cuceririle sale ştiinţifice, dar nu şi etice). Dar îi lipsesc înţelepciunea şi instrumentul principal al acesteia, discernămîntul. Şi atunci, de ce se mai miră exegeţii, care, pînă în zilele noastre, nu înţeleg de ce credea Parmenide că „lumea e sortită pieirii“ Dumneavoastră ce credeţi