OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

3 pazeste
Un film de Ovidiu Georgescu
Scenariul: Ovidiu Georgescu &Viorel Florean
Muzica: Sorin Andone, Eduard Cicota
Scenografia si costumele: Alina Herescu, Andreea Matache
Imaginea: Ovidiu Gyarmath
Montajul: Laura Georgescu
Cu: Marius Bodochi, Gabriela Crisu, Marcel Iures, Serban Pavlu, Rares Parlog
Produs de „Visual Art Center“ si Fundatia Culturala „Quantum“

3 pazeste este o productie cinematografica independenta, realizata cu sprijinul eminamente sufletesc al Fundatiei Culturale „Quantum“ si al Studioului „Visual Art Center“; intreaga productie a filmului s-a bazat pe munca benevola, dar entuziasta si profesionista a actorilor si a echipei de filmare.
Filmarile au inceput in luna iulie 2000 si s-au incheiat la inceputul anului 2001. Date tehnice: 105 min.; imaginea: digitala; muzica: originala si de la prieteni care cinta (trupe cunoscute); genul: comedie neagra spre drama, ca viata.

e-mail: geo@fx.ro
http://trei-pazeste.tripod.com


Ce s-ar intimpla daca un om pe care nu-l cunoasteti v-ar oferi, asa, intr-o zi nici prea insorita, nici prea lipsita de darnicia soarelui, netam-nesam, un film? Dragul meu, uite cum sta treaba, noi ne-am apucat intr-o zi, avind doar o camera mobila, sa filmam. La inceput a fost o joaca. Filmam si noi pe unde puteam. Trecea lumea pe linga noi si isi facea cruce, cine or mai fi si nebunii astia? Ne-am dus pe santiere parasite, ne-am trezit cu noaptea-n cap si am incurcat circulatia, am provocat priviri suspicioase ale agentilor de strada, am filmat in gari si printre linii si in trenurile de navetisti. Iar acum am terminat. Si sa stiti ca filmul acesta e pentru dumneavoastra si a fost facut fara buget, iar actorii au jucat „onorific si benevol“.

Asa-i ca v-ati duce la film neincrezatori, v-ati pune numeroase intrebari, care de care mai stranii, ati considera ca si formula aceasta de a lansa un film „facut fara bani“ e doar o stratagema de PR?
Nu stiu, in general, ce-i impinge pe oamenii obisnuiti sa se apuce sa mestereasca lucruri pentru care isi dau si ultimul banut. Nu stiu de unde aceasta nevoie imperioasa de a spune cite ceva, pe banii lor si cu sacrificiul sanatatii. Nu cred ca este foarte placut sa vrei sa te adresezi semenilor tai fara sa ai certitudinea ca vor fi si atenti la ce ai sa le spui.

Iata ca exista nu unul, doi sau trei oameni, ci o intreaga echipa de la filmul 3 pazeste care ofera la vedere produsul muncii lor, al starii lor. Poate ca lumea ar fi mai obosita, mai plata si mai indurerata daca n-ar primi semne de generozitate. Poate ca si acest film, facut fara buget si cu actori care joaca „onorific si benevol“, creeaza mai intii o stare de perplexitate. N-ati fost uneori mirati sa primiti asa, pur si simplu, din senin, un cadou? Si cadoul respectiv sa nu fie legat de nici o zi de nastere, de nici o aniversare, asa, pur si simplu, cineva sa-si doreasca sa va ofere ceva? Probabil ca ati stat un pic (sau mai mult) pe ginduri. Probabil ca v-ati intrebat de ce, de ce tocmai eu sa primesc o atentie, un cadou, un semn de drag si de dragoste? Cu ce sint eu mai breaz decit colegii mei, compatriotii mei? Si, in general, de ce am fost ales eu din puzderia de alti oameni, poate mai onesti, mai curati si mai buni decit mine, mai dispusi sa nu-si puna atitea intrebari?

Probabil ca nici nu v-ati pricepe sa apreciati gestul si l-ati considera fie o revansa tirzie, fie un calcul, fie un mod de a va cistiga bunavointa. In general, tot ce vine sa va stirneasca in bine, sa va schimbe asteptarile si sa va mute din zona baltirii si a indiferentei spre cea a gindului onest si curajos are parte de cele mai abracadabrante interpretari.
Nu l-am intrebat pe regizorul Ovidiu Georgescu, autorul filmului 3 pazeste, de ce a facut filmul. Poate primeam un raspuns conventional care m-ar fi dezamagit; poate, din contra, primeam un raspuns bine lucrat, dar artificial, care iarasi nu mi-ar fi spus nimic. Asa ca am acceptat auto-indemnul „daruind vei dobindi“, fara sa-mi pese ca la sfirsitul filmului s-ar putea sa ies bosumflat si nemultumit. Cind primesti ceva, e bine, cred, sa nu te tot intrebi „de ce“, mai bine sa-ti spui: „ce minunat!“. Doar asa, poate, vei descifra in ceea ce ti se intimpla mult mai mult decit o captare a bunavointei.

Asadar, filmul exista, a fost facut fara buget, s-a filmat in garsoniera Theodorei Herghelegiu, actorii au jucat cu hainele lor, masinile sint ale actorilor sau ale prietenilor, s-a lucrat ca in povestile de Craciun, cind la bradul gol vine fiecare si mai pune ceva in pom sau sub pom. Pina aici, tot respectul nostru: intr-o lume mercantila si trufasa, greoaie institutional si hamesita dupa avere, exista si asemenea oameni. Chiar si numai pentru eroismul filmarii si tot merita sa spui lucruri bune. Dar daca raminem in acest plan al discutiei, putem lauda initiativa, sacrificiul, daruirea si incrincenarea de a termina ceva imposibil, putem sa fim, la rindu-ne, generosi, dar atit – semnam textul si ne vedem de ale noastre.
Numai ca articolul nostru trebuie sa continue. Trebuie sa mai spunem ceva. Efortul echipei de filmare nu e doar un simplu joc, incercare, experiment si epatare. Sa spunem ca uiti de conditiile in care s-a filmat, sa spunem ca nu te intereseaza culisele, sa spunem ca te lasa rece conditiile sociale, economice si politice in care s-a filmat filmul. „Vrem sa vorbiti“, s-ar ridica mustrator deasupra colii noastre de hirtie cei care vor analiza estetica a unui film, nu povestile mondene si exagerate ale filmarilor; „ce este pe ecran, asta conteaza“. „Lasati-ne“, am putea primi apostrofari din toate partile si directiile, „lasati-ne cu vorbele despre arta coborita in strada, ziceti de film“.

Asadar, o prima concluzie: filmul este o revelatie. Revelatia ca oamenii n-au uitat sa povesteasca, sa emotioneze si sa amuze. Revelatia ca lumea zilelor noastre are mult mai mult sens decit vrem noi sa observam, sens care ne este la indemina, sa-l putem transfigura artistic – asta daca nu ne inchipuim ca lungile discutii (din budoar sau de pe ecran) tin loc de o cinematografie. Revelatia ca, daca stii sa observi, daca privirea ta nu e incetosata de clisee, atunci lumea din jur iti poate oferi subiecte de film, oho!, cit de multe, numai rabdare sa ai si sa nu-ti inchipui mereu ca dai lectii despre cit de alb e albul. Filme pe care sa le faci nu de pe o pozitie militanta, cu toate epitetele in pozitie de tragere, ci din transeele rascolite de vint, bruma, ninsoare, conserve expirate si mirosuri pestilentiale.
E foarte simplu ce se intimpla in film si e si mai simplu sa spunem ca totul porneste de la o stire de presa. In 1997, Ovidiu Georgescu si Viorel Florean (co-scenarist) citesc in ziare ca un copil nascut intr-o maternitate bucuresteana, apartinind unei mame de loc din Basarabia, dispare la doua zile de la nastere. Nimeni nu stie ce s-a intimplat cu sugarul. Singurii care isi inchipuie ca stiu sint autorii filmului, care refac povestea si o si (re)dateaza: ea se petrece, acum, in 2001.

Basarabeanca era minora. Venise in Romania dintr-o intimplare, sa faca o plimbare pina la Bucuresti si apoi sa revina acasa. Fata se indragosteste in tren de un mafiot care, cu dragalasenii, alinturi si banane, o face sa ramina la Bucuresti. Unde se iubesc cu dementa si disperare (filmul incepe cu fraza rostita de fata, Mira, „Da’ ma iubesti“, spusa cu un inimitabil, cald si increzator accent basarabean). Mira ramine insarcinata. „Barbatul ei“, Gelu in film, are nevoie de copil sa-l plaseze, sa-l vinda mai departe, cu ajutorul unui avocat care ii sustine pe mafioti. Asta-i tot filmul, rezumat in citeva fraze. Si de aici incepe povestea, transfigurarea, emotia. Unde va sta fata, Mira, in cele noua luni de sarcina? Ce crede ea despre „barbatul ei“? Cit de mult ii pasa de copil? Ce viseaza ea?

Intregul film e construit in jurul acestei femei, interpretata de Gabriela Crisu, talentata pina la cruzime, impresionanta prin simplitatea cu care isi duce povara dezradacinarii convertita in dragostea pentru omul pe care (considerat, cu nesmintita siguranta: providential) l-a intilnit in tren.
Mira locuieste in mai multe ascunzatori, in diverse apartamente nefinisate din blocurile neterminate ale Bucurestiului. Este pazita de doi borfasi, interpretati de Serban Pavlu si Rares Pirlog, extrem de migalosi in a arata ticalosia in formele primare, unde drogul si alcoolul sint forme unice de supravietuire, iar banul se aduna pentru a fi apoi risipit ca si cum n-ar fi fost. Mira vede o singura data lumina soarelui, cind isi cumpara, din Piata Obor, o broscuta.

Mai iese inca o data „in oras„, la Green Hours, unde cinta „special pentru barbatul meu“ ce a invatat ea de-acasa, un cintec popular, fara nimic lacrimogen in el, un cintec la care, atunci cind am vazut filmul, toata sala a amutit (ce usor de ratat era acea scena daca se depasea firescul, mai ales ca sala a reactionat, pina atunci, mai degraba rizind la accentul basarabean – si ce bine ca a fost o liniste tandra, ce infiorare simpla s-a lasat peste spectatori!). Dar „barbatul ei“ dispare chiar in timpul cintecului, spunindu-le celor doi strajeri: „lasati-o sa cinte!“, atit si nimic mai mult, ca o formula magica de risipit ticalosia sau de accentuat ticalosia. In restul zilelor si noptilor, lasata singura si zavorita intr-un apartament fara ziduri, cu folii de plastic in loc de ferestre, Mira isi proiecteaza, cu ajutorul unei lanterne, umbra degetelor pe perete, umbra ce formeaza conturul diverselor animale domestice. Cauta sa-si treaca timpul prin joc, dar asta nu e totul. Are accese de revolta, „vreau sa ies din cacatul asta de camera, ma sufoc, sinteti niste viermi“, evadeaza de doua ori, naste in tren si moare.
Mira rastoarna prejudecatile pe care unii dintre noi le mai avem fata de oamenii din Republica Moldova.

Prejudecati care s-ar rezuma la „stilcitorii limbii romane“ (vezi, Doamne, cit de bine vorbim noi, astia, „da pa la Bucuresti“), si inca: in Romania ar veni de acolo, de peste Prut, femei „curve“ si barbati „murdari si hoti“. Or, Mira, chiar asa stilcit cum vorbeste, detine o limba mult mai bogata decit cei care „te fac la git“. Si nu doar naivitate este la aceasta fata, naivitatea celor fara prihana care n-au ingeri protectori, ci si rabdare, incrincenare, revolta, pasiune, curaj. Sint rasturnate toate inchipuirile noastre bolovanoase despre oamenii din Republica Moldova. Mira vine dintr-un tinut mult mai curat decit putem sa ne inchipuim si ajunge intr-un Bucuresti lipsit de boierie, de boema si „cintare a cintarilor“. E un Bucuresti cu mafioti, drogati, aurolaci, smecheri. Din acest Bucuresti a fost abolita autoritatea, puterea, politia (doar citiva politisti bezmetici alearga dupa smecherasii de cartier, intr-o cursa hilara in care politistii mai degraba n-ar dori sa-i prinda pe borfasi, ca sa nu se complice).
Pare un Bucuresti condus de umbre malefice care rar isi coboara geamul fumuriu al limuzinei. Un Bucuresti unde „vocea strazii“ e marcata de doua femei care discuta despre pantofi, mincare pentru ciini si pisici, trecind peste marcajul in creta ce arata ca acolo a fost un cadavru, exclamind: „Ce frumos deseneaza copiii in ziua de azi!“.

Si mai exista un personaj – „baiatul pe role“, micul gainar care scotoceste prin posete si prin cosul de piata al gospodinelor, neinregimentat in mafiile stabile, care se intersecteaza pret de o ironie si de un pumn cu eroii, care este batut din prostie de cei doi paznici ai Mirei, care dorea sa o ajute pe Mira mai tirziu, cind aceasta cauta un refugiu printre liniile de cale ferata, care iarasi este batut pina la paralizie si moare, din greseala, intr-o incaierare intre borfasi, care dau peste el, paralizatul, aflat in caruciorul cu rotile. „Baiatul cu rolele“ e cel care vede, observa si trebuie sa dispara, ca si Mira, pentru a nu tulbura linistea mafiota in care s-a scufundat Bucurestiul.

Asa arata acest film, 3 pazeste. N-as spune deloc ca e un film experimental sau doar o alternativa la o cinematografie osificata. As spune ca, din lipsa banilor de pelicula, filmul a fost proiectat doar de doua ori, la Cinemateca, dar merita o soarta mai buna la difuzare. Si ca, la atitia tineri care au contribuit la realizarea filmului, prezenta lui Marcel Iures intareste ideea ca fac bine ceea ce fac acesti oameni care s-au inhamat la producerea lui. Marcel Iures, desi are o aparitie scurta, in rolul mafiotului suprem, ni-l creioneaza ca pe un om care n-are apasari, griji, nici macar n-are aroganta celor care s-au imbogatit rapid si nemeritat. E virful piramidei netrebniciei, pare acolo de cind lumea, s-a invesnicit, asa ca trebuie sa va obisnuiti cu el ca si cu cele patru anotimpuri.

Ovidiu Georgescu este la prima experienta de lungmetraj. El a mai lucrat, impreuna cu operatorul Ovidiu Gyarmath, in televiziune, facind diverse reportaje, unele dintre ele difuzate in deja disparuta emisiune a Danei Deac de la Antena 1. Se vede clar ca baietii acestia nu prea fac incercari, nu prea orbecaie, stiu foarte bine ce este acela cinematograf si Romania, de aceea ar merita mai multa atentie. Daca tot nu le vom da bani sa faca film, macar sa-i incurajam sa produca si sa cuteze sa ne mai spuna cite ceva din ce observa, vad si aduna pe pelicula.