Nr. 731 din 18.07.2014

On-line - actualitate
Civilizaţia fotbalului
Avanpremieră
Editorial
Actualitate
Informaţii
Spatiul public
Literatură
Istorie literară
Memorii
Memorialistică
Interviu
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2001   |   Octombrie   |   Numarul 87   |   O biografie

O biografie

Autor: Tereza CULIANU-PETRESCU | Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
1950, 5 ianuarie
Se naste la Iasi, in casa parinteasca din str. Sf. Atanasie 13, Ioan Petru Alexandru Culianu, al doilea si ultimul copil al Elenei, n. Bogdan (1907-2000), si al lui Sergiu-Andrei Culianu (1904-1964). Mama, profesor de chimie anorganica la Universitatea „Al.I. Cuza“, este fiica lui Petru Bogdan (1873-1944), profesor de chimie-fizica, director (1941-1944) al Fundatiei Regale „Ferdinand I“, alternativ prorector si rector al Universitatii iesene intre 1926-1940, membru al Academiei Române. Bogdanii originari din Miroslovesti-Pascani erau o ramura a intinsei familii moldovenesti cu acest nume. Dupa mama (Ana, n. Timus), Petru Bogdan i-a fost nepot lui Gherasim Timus Pitesteanul, episcop de Arges, profesor la Teologie in Bucuresti, autor, intre altele, al unui mare Dictionar agiografic (1898, cca 1000 p.). Tatal lui C., Sergiu-Andrei Culianu, facuse studii de matematica si fizica la Paris (bunicul, Alexandru Culianu, medic, era stabilit acolo) si isi luase apoi licenta in drept la Iasi. Avocat cu cabinet pina in 1948, refuzase sa practice avocatura sub regimul impus de comunisti. „Stiu ce este dreptul, nu stiu ce este dreptul comunist“, obisnuia el sa repete. Pentru a nu periclita prin atitudinea lui soarta familiei, prin 1955 a plecat din Iasi. Se temea sa nu fie arestat (a fost cautat de citeva ori), intr-o vreme a stat mai mult ascuns; a predat fizica si matematica la un liceu din Birlad pina in 1961. Bolnav, s-a stins intr-una din fostele case Culianu din Iasi, in care mai locuiau multe rude in virsta. Avea o minte scaparatoare, un acut simt al ironiei si al absurdului, era integru, cu replici adesea muscatoare, si daca hotarirea lui a intarit admiratia copiilor fata de el, consecintele acestui refuz al compromisului si despartirea parintilor au insemnat pentru el si sursa unei traume de durata.

Pe linie paterna, strabunicul lui C. a fost junimistul Nicolae („Papa“) Culianu (1832-1915), apropiat al lui Titu Maiorescu, profesor de matematica si astronomie la Iasi, rector al Universitatii iesene timp de 18 ani (1880-1898), membru corespondent al Academiei Române. Antrenat in ampla miscare junimista de (re)formare a invatamintului românesc, fusese cofondator al Institutelor Române Unite (donase chiar, pentru functionarea acestei scoli, un corp de cladiri in care se afla si acum o parte a Liceului „Oltea Doamna“ din Iasi), ajutase la intemeierea Observatorului Astronomic, destinat sa serveasca practica studentilor si profesorilor, publicase manuale si cursuri de matematica si geodezie. Facuse si o scurta cariera politica, fiind vicepresedinte al Senatului in timpul celui de-al patrulea guvern conservator Lascar Catargiu. Spita Culienilor, stabilita in Principate in secolul al XVIII-lea, era de sorginte greceasca; mama lui Nicolae Culianu fusese Smaranda, n. Vlahu, fiica unui Ioan Vsatlahu, de origine (dupa cum arata si numele) româneasca; fixati o vreme in Trebizonda si Odessa, membri ai familiei Vlahu au revenit in Principate in jurul anului 1800. Si Culianu, si Vlahu erau oameni cu stare, cu studii in Apus, cu mici ranguri boieresti, inruditi, in cursul secolului al XIX-lea si mai tirziu, cu familiile Zarifopol, Nanu, Cozadini, d’Albon, Winkler, Racovita etc.

De tot ce intemeiasera oamenii din aceste familii intrepide, Bogdan si Culianu (cu inclinatii spre studiu si stabilitate, dar si, in multe cazuri, fantasti si aventurosi), se alesese, o data cu instalarea fortata a comunismului, praful si pulberea. Drama lor a fost aceeasi cu a sute de mii de familii. In 1950, la nasterea lui C., bunurile pe care ai lui le vor fi avut fusesera spulberate intii de razboi (populatia din Moldova se refugiase din fata armatelor rusesti; parintii lui C. plecasera in Ardeal, apoi ramasesera in Bucuresti pina in toamna lui 1946; Petru Bogdan murise in prima noapte de refugiu, intr-un hotel din Medias), apoi de exproprieri. In casa din Sf. Atanasie (o constructie de la 1800, intrata in posesia familiei in 1926), confiscata si ea, se salveaza insa ramasite din ceea ce fusese pina in 1944 o considerabila biblioteca: de stiinte si de drept, de teologie (in ascendenta materna se inscriu doua generatii de preoti ortodocsi) si, desigur, de literatura – partea preponderenta, datorata mamei, de literatura mai ales franceza, cu multa poezie simbolista, dar si clasici, precum si romantici germani; se regaseste, de asemenea, literatura româna, uneori in editii originale din secolul al XIX-lea. Se mai aflau in casa numere disparate din vechile Convorbiri literare, buna parte din colectia revistelor Viata Româneasca (Petru Bogdan, prieten cu G. Ibraileanu, fusese printre membrii fondatori ai gruparii), Sburatorul si Gindirea etc. – tot ce nu-i interesase pe praduitori.

In marasmul epocii staliniste – prelungita in România mult dupa moartea lui Stalin –, copilul crestea intre carti, nestiutor de ce insemna istoria tarii si a oamenilor ei. Avea la dispozitie o gradina exuberanta, cu doi nuci tutelari, un jugastru urias, mari tufe de liliac, caprifoliu, iasomie si soc, cu flori din toate soiurile locului – efluvii intense le insoteau inflorirea –, si era inconjurat de afectiunea si devotamentul absolut ale partii feminine a familiei (mama, sora, energica matusa Ana, doctorita, si o dadaca, „Manea“, calugarita plecata din minastirea Varatec, personaj bizar, plina de o fervoare ortodoxa in care copiii decelau, nu fara malitie, simburii tuturor ereziilor). In amintirile de mai tirziu, „casa materna“ va reprezenta pentru el „acea geografie a certitudinii“ (Jurnal, 1973) si, impreuna cu padurile din jurul minastirii Varatec, unde se petreceau vacantele copilariei, „tarimul mitologiilor mele personale“ (id.) – peisaj de o frumusete amenintata, sfisietoare in precaritatea ei, loc insa si al absentei, scrutat, de la un timp incolo, cu nerabdare. Aflase de timpuriu ca unii stramosi ai sai venisera din Grecia, altii din Trebizonda, ceea ce predispunea oarecum la visare. In jur, istoria era furata, transformata in minciuna amenintatoare. Viata interioara, hranita de povestiri (fragmentare si prudente, excesiv cenzurate din frica maturilor de a nu inculca semne prea evidente ale „originii nesanatoase, burgheze“, care ar fi atras represalii asupra „dusmanului de clasa“), despre oameni si lucruri care nu mai existau sau care ar fi putut sa fie – grade si fete diverse de fantasmagorie –, risca sa devina excesiva. Era compensata de inclinatiile sanatoase ale baiatului spre jocuri sportive si de o salutara, irepresibila ambitie – prima forma de vointa –, vadita o data cu intrarea intr-o colectivitate din afara familiei si a prietenilor.

1956, septembrie-1967, iunie
C. urmeaza cursul primar, gimnaziul si liceul la Iasi, la Scoala „Vasile Alecsandri“ (in virtutea proximitatii de locuinta, asa cum era obligatoriu; scoala functiona atunci in fostele case Alecsandri, in apropierea Facultatii de Medicina). Atras in egala masura de matematica, fizica si stiinte naturale, ca si de literatura si de studiul limbilor, baiatul obtine fara efort mici performante scolare: premii la concursuri literare si de fizica (a avut un bun profesor de fizica, pe Camil Motas); invata engleza acasa, vorbea de mic franceza, iar la scoala profita cit se poate de lectiile de germana si rusa. Colectioneaza cu pasiune mostre de roci, pene, timbre, insigne si monede, isi face insectare si ierbare. Cu ajutorul mamei, improvizeaza un mic laborator pentru experiente de chimie, incepe sa faca fotografii si le developeaza singur. Face putin pian cu un batrin domn Iakovlev (rus refugiat din 1917), dar la o strimtorare mai accentuata pianina trebuie vinduta si astfel, o data cu orele de pian, in casa rezonanta din Sf. Atanasie inceteaza, in 1962, si „serile muzicale“ animate de vechiul prieten al parintilor, dirijorul si muzicologul George Pascu. C. avea o buna ureche muzicala; mai tirziu putea reproduce, fluierind, partiturile diferitelor instrumente din piese intinse.
C. incepe sa scrie pe la 12 ani, de pe cind inca lectura-i favorita era Vaillant, singura revista straina pe care o putea primi (prin care se infuza, mai mult sau mai putin subtil, ideologia stingii franceze); scrie povestiri, incepe romane, apoi „lucrari“ de astronomie – compilate, toate, din carti vechi si impodobite cu desene de constelatii si cu tabele. Intrucit, i se spusese, strabunicul, pe cind lucra la Observatorul Astronomic din Paris, il cunoscuse pe Camille Flammarion (informatie necontrolabila), volumele ferfenitite din La pluralité des mondes habités a acestuia din urma, din biblioteca aluvionara, ii erau principala sursa de inspiratie. De la 14-15 ani incerca traduceri din Baudelaire si din Hoffmann, dar, mai ales, brusc pasionat de Poe, traducea, dupa versiunea franceza a lui Baudelaire (din Histoires extraordinaires si Nouvelles histoires extraordinaires), parte din povestirile poesti selectate de poet. Propriile sale povestiri vor primi repede un semn poesc, iar realitatea insasi se putea colora astfel, si o fisura persistenta in zidul sustinator al casei din Sf. Atanasie (terenul fiind intr-o usoara panta, o parte a cladirii era inaltata de un zid) il facea sa fie proclamat, de prin 1963, drept „zidul casei Usher“. In 1965 incepe sa trimita scrisori si proze (semnate E.H. – in plina descoperire a lui Hemingway) la „Posta redactiei“ tinuta de poetul Geo Dumitrescu in revista Contemporanul.

Se regasea in fronda acestuia din volumul Libertatea de a trage cu pusca, iar „citeva poeme din Aventuri lirice“ si le pusese „drept capatii sentimental“ (scrisoare catre Geo Dumitrescu, 16 septembrie 1966). Poetul va marturisi ca scrisorile si textele vadeau atita maturitate si obisnuinta cu scrisul, incit crezuse ca i s-a pus la cale o farsa. C. debuteaza la 17 ani in revista ieseana Cronica (4 martie 1967), cu povestirea Si-am ris prosteste, fara voia mea (titlul reia un vers al lui Geo Dumitrescu). Citise in prealabil povestiri in cenaclul revistei si fusese bine primit (printre alte comentarii favorabile, le stirnise si pe cele ale istoricului literar Leon Volovici, aflat in public). In iunie 1967 termina, ca sef de promotie, sectia reala a liceului, da bacalaureatul, iar in iulie sustine examenul de admitere la Facultatea de Limba si Literatura Româna din Bucuresti. Intr-o Scheda biografica scrisa in italiana, datata „4 luglio 1987“, prezenta scurt aceasta perioada: „A 17 anni è molto bravo in fisica ma è irresistibilmente attratto da idee e vorebbe fare filosofia se questa non fosse altro che dogmatismo marxista e «socialismo scientifico», ossia la dottrina della conquista della terra da parte del comunismo di stampo sovietico. A 17 anni comincia a pubblicare racconti sulla stampa locale e poi a Bucarest; quindi decide di fare l’esame di ammissione all’Università di Bucarest“.

1967-1972
Era prima lui evadare – si, dupa spusele-i de mai tirziu, desi dorita (si resimtita deja ca o obligatie fata de o lege a lui interioara), n-a fost deloc usoara: „Nu-mi pot explica rezistenta si chiar indiferenta cu care m-am descurcat rapid, infruntind medii straine si invatind limbi grele (...), decit prin trauma cauzata la 17 ani de mutarea de la Iasi la Bucuresti. Experienta asta a fost mai crunta decit oricare – desi, evident, n-am schimbat limba si am avut la Bucuresti relativ multi si buni prieteni (...). Dupa aceea, a fost usor sa trec de la Roma la Milano, de la Milano la Paris, de la Paris la Amsterdam si de la Amsterdam la Boston“ (fragment publicat postum, in Pacatul impotriva spiritului, Nemira, 1999, pp. 172-173).
Dupa un an, se transfera la sectia de italiana a Facultatii de Limbi Romanice, Clasice si Orientale.

Daca o oarecare destindere politica si culturala se manifestase in tara inca din 1964, dupa stalinismul mult prelungit, despre acest timp in care C. invata la Universitatea bucuresteana se poate spune ca depaseste cu un an scurta perioada de adevarata liberalizare cunoscuta de cultura româna in mai bine de o jumatate de secol, de la razboi pina in 1990. Este „perioada ’68“ (primavara 1968-iulie 1971). Ca intr-o brusca descatusare, generatia celor de 18 ani incearca atunci sa arunce peste bord cliseele ideologice sufocante si sa se apropie, cu elan recuperator, de (ceea ce credeau ei a fi) lumea culturala apuseana. Alaturi de citiva profesori, tinerii de la Litere publica eseuri, critica literara sau fictiune in revistele Universitas si Amfiteatru, in Contemporanul sau Luceafarul (seria veche; semnatura lui C. se intilneste in aceste reviste de cca 50 de ori), se avinta in cercetare si in discutii pasionate la cercuri de estetica, literatura comparata, folclor si antropologie, merg in anchete folclorice (in zona conservatoare a Maramuresului indeosebi). C. ii va evoca pe acei „multi si buni prieteni“ mai tirziu, recules in linistea (relativa) a studiilor sale italiene; poate ca asprimea vremurilor care au urmat va fi acoperit sau chiar corodat amintirile fiecaruia. Este de sperat, totusi, ca „multii si bunii“ sa-si poata reapropia citeodata, concentrindu-se mental asupra anilor de atunci, imaginea unui spatiu-timp de o intensitate stranie, luminat, cine stie, chiar de vreo usoara evanescenta metafizica.

C. are profesori pe care-i admira (unii dintre ei i-au fost si foarte apropiati) – Cicerone Poghirc, Mircea Martin, Nina Façon, Matei Calinescu, Savin Bratu s.a. Dintre studenti, un „grup de 7“ se formeaza, de nedespartit: Serban Anghelescu, Dorin Liviu Zaharia („acel tragic cintaret de muzica rock“, cum il numeste – fragment postum, in Pacatul impotriva spiritului, p. 174 –, fusese student la Filozofie), Dumitru Radu Popa, Victor Ivanovici, Silviu Angelescu, Paul Drogeanu. Prieteni apropiati ii sint varul sau Miron Bogdan (care studia medicina; cu citeva luni mai mare decit C., se poate spune ca au crescut impreuna) si Mandy Feinghers (student la Conservator).

Dupa ce schimbase multe adrese, C. isi gaseste, cu ajutorul lui Silviu Angelescu, mansarda ideala – „mansarda mea de linga Lacuri“ (Jurnal, 1974) –, in str. Turda 200. Aici sta in ultimii doi ani ai studentiei, adesea in conditii spartane (nu o data a redus drastic suma alocata intretinerii pentru a-si cumpara carti), totdeauna insa cu sentimentul euforic al unui timp privilegiat, sustras istoriei, al marilor descoperiri si al unor experiente de multe ori amestecate. Agatate pe pereti, se succedau mantre, mandale, devize – in anul dinaintea plecarii, a dominat joyceana „Silence, exile, cunning“. Incerca sa-si impuna o disciplina severa de lucru – ascetica in unele perioade (alternind in primii ani, ce-i drept, cu timpuri dionisiace). Se clarifica pentru el o nostalgie platonica a ordinii si a rigorii, a frumusetii ordonate; si, derivat, o nostalgie a „educatiei clasice“, invocata si in acest fragment scris la 19 ani, intitulat Misterul educatiei clasice: „Am invidiat extrem de mult educatia clasica a lui Thomas de Quincey. O educatie rigida si serioasa inseamna mai mult decit orice libertate a spiritului. Faptul ca la 15 ani discuta impreuna cu studentii din Oxford despre paternitatea cutarui tratat medieval de retorica se leaga de amintirea discutiilor mele de la 15 ani. Neavind o pregatire temeinica in nici o directie, coplesit totusi de lecturile cele mai variate, nu puteam da la iveala decit sentinte poetico-morale lipsite de fundamentul ontologic obligatoriu“.
O fosta colega de facultate, Dana Popescu-Sismanian, evoca astfel anii ’68 si figura lui C.: „Ne trezeam atunci, adolescenti intr-o Românie ce schimba domnii, ca dintr-un cosmar s…t. Poate dintr-o sete avida de compensatie spirituala fata de dirijismul desfigurant ne-am aruncat cu patima exclusiva in aventuri intelectuale rar sau deloc incercate in România postbelica:

hermeneutica, istorie a religiilor, teorie literara, gramatica transformationala, semiotica, antropologie si etnografie structurala, psihanaliza mitului, cea a simbolului, gnosticism, orientalism. Aproape un joc cu margele de sticla s…t. Cine insa dintre studentii de atunci ar putea spune ca fara Ioan Petru Culianu am fi fost aceiasi – sau ca tot ce a fost ar fi fost, fara el, cum a fost? Ne era coleg, dar eruditia lui [...], cit si aura de spiritualitate ascetica pe care o degaja aparitia sa, totusi prin nimic spectaculara, pe culoarele facultatii, il singularizau in mod absolut s…t. Multi s…t, direct sau indirect, gravitau in jurul siluetei sale intelectuale ce parea, cu discretie, dar cu insistenta, sa indice o «cale»“ (Cum se masoara o crima?, Lupta, Paris, 15 iunie 1991; in vol. Pacatul impotriva spiritului, ed. cit., p. 236). C. invata latina cu prof. Cicerone Poghirc, sanscrita cu prof. Sergiu Al-George, sanscrita si hindi cu prof. Prabuddh Vidyasagar din Hyderabad, care a predat patru ani ca lector de limba hindi la Bucuresti; incepe sa invete limbile greaca, araba si ebraica. Studiaza lingvistica generala si a limbilor romanice, cultura italiana; isi concentreaza interesul asupra Renasterii italiene, cercetind-o mai cu seama in izvoarele ei platonice si cabalistice. Un proiect tainic, pe care nu l-a putut implini, a fost de a obtine o bursa pentru a incepe cu adevarat sa studieze Cabala.
Ii cad in mina, inca din anul I de facultate, primele lucrari „noi“ (cvasiprohibite in tara) ale lui Mircea Eliade (la Iasi, avea in biblioteca volumele românesti Oceanografie – 1934 si Salazar si revolutia din Portugalia – 1942): Aspects du mythe din 1963 intii, urmata de Le mythe de l’éternel retour (editia din 1969) si de marile tratate despre yoga si despre morfologia sacrului. C. ii scrie lui Eliade in 1971, trimitindu-i si doua lucrari: Coincidentia oppositorum la Giordano Bruno (oct.-nov. 1970) si (o varianta la) Soarele si Luna. Raspunsul imediat al lui Eliade si judecata favorabila asupra lucrarilor sint decisive: C. se hotaraste sa se consacre istoriei religiilor. „Scrie-mi in continuare“, ii spune in raspuns Eliade, ca un avant-goût al intelegerii si generozitatii sale, „si nu te sfii sa-mi ceri si carti.

Asta imi va aduce aminte de vremurile cind si eu ceream carti de la profesorii din Occident si le si primeam!“ (citat din memorie). Din cite stim, si daca va fi cerut carti C. si Eliade i le va fi trimis, „posta româneasca“ n-a functionat decit o data – si atunci fie din neatentie, fie printr-un miracol. Descoperindu-l pe Eliade, C. reintra (si avea s-o faca in felul sau), fara sa stie inca, pe firul unei anumite traditii a cercetarii din cultura româneasca.
Citeva dintre scrierile juvenile ale lui C. au ramas in memoria colegilor sai: cele doua lucrari citate, o analiza la El Desdichado al lui Nerval, o lucrare despre proza lui V. Voiculescu – Orbul si ologul. Pe urmele unui motiv din proza lui V. Voiculescu (6-7 dec. 1971), reluata in exil in alte doua variante. Scrie si teatru; refuza chiar un premiu acordat la un colocviu studentesc pentru piesa Fintinile Romei; bucata de rezistenta pastrata in acest domeniu este Oreste, regele sunetelor (inclusa in volumul Arta fugii). In iunie 1972 isi sustine lucrarea de licenta cu titlul Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento (inedita, 142 p. dactilo), coordonata de prof. Nina Façon, care era si sefa catedrei de italiana. C. va pastra intotdeauna cu pietate amintirea acestei profesoare exemplare, erudite si modeste (va scrie un necrolog la disparitia ei, in 1974 – aparut in Limite, Paris, 18/1975), cu rol important in formatia lui intelectuala. Subiectul tezei va fi reluat in 1979 in Olanda, dezvoltat intii in lucrarea (inedita) Iocari serio: stiinta si arta in gindirea Renasterii, redactata parte in româneste, parte in franceza, apoi in cartea sa de rasunet Éros et magie à la Renaissance. 1484 (Flammarion, 1984).
Daca „primavara de la Bucuresti“ se prelungeste intelectual pina la nefastele „teze din iulie“ 1971 (intors dupa o vizita in China si Coreea de Nord, dictatorul vrea sa aplice o „minirevolutie culturala“), represiunea politica incepuse dinainte, imediat dupa Craciunul 1968, cind studentii bucuresteni (Ceausescu se temea, dupa mai ’68, indeosebi de tulburari in rindul tinerilor), intr-o procesiune de altfel pasnica, defilasera de la Universitate pina la caminele din Grozavesti, cintind colinde si purtind luminari aprinse in miini (dupa verdictul oficial, doua manifestari acute de misticism). Multi fusesera arestati – nefericita lipsa de coeziune si de solidaritate, specifica epocii la români, a facut ca multora sa li se piarda urmele; altii fusesera retinuti si anchetati –, printre acestia aflindu-se si C., impreuna cu prietena lui de atunci.

Dupa ancheta din 1968-1969 (desfasurata in surdina; cuvintul de ordine general al perioadei Ceausescu a fost: nu vrem detinuti politici; de aceea si anchetele evident politice erau impinse spre vinovatii imaginare de alta natura) si dupa ce, in ultimul an de facultate, respinge propunerile de „colaborare“ pe care i le face, ca multor tineri remarcabili aflati in pragul absolvirii, Securitatea (prin reprezentantul ei, care se recomanda, foarte potrivit de altfel, „capitanul Ureche“), C. isi vede textele aparind din ce in ce mai greu. „...Din 1970 nici macar revistele nu ma mai publicau“ – isi rememora in 1990, in interviul dat Gabrielei Adamesteanu – „pentru ca eu spusesem foarte hotarit «nu» securistului care imi ceruse servicii. s…t Eu nu am fost baiat bun. Si cum n-am fost baiat bun, am avut semne imediat s…t. Atunci a fost un semnal foarte clar ca nu prea mai am ce cauta in România“ (22, 5 aprilie 1991). Volumul de povestiri intitulat Arta fugii, anuntat de Editura Eminescu in planul editorial pentru iunie 1971, este interzis (nu se stie exact ce s-a intimplat cu acest volum; conform versiunii regretatului Mircea Ciobanu, ar fi fost tiparit, iar tirajul topit dupa „tezele din iulie“; oricum, dactilograma nu a fost gasita si nimeni nu a vazut volumul editat; el se poate reconstitui, partial, din manuscrisele pastrate).

In 1971, pe cind se petrecea acest episod, C. astepta febril viza de iesire, dupa ce facultatea il nominalizase pentru o bursa de o luna la Siena, la niste cursuri de vara (diverse foruri occidentale acordau burse numeroase pentru studenti si profesori din tari comuniste; majoritatea se pierdeau, in acordarea unora functiona un trist sistem de „pile“, dar dificultatea ultima si cea mai mare era politica si consta in obtinerea sau nu a pasaportului si a vizei de iesire de la Securitate). Era decis sa ramina in Occident. Nu i s-a eliberat pasaportul. In anul urmator, conducerea facultatii l-a propus din nou, pentru o luna, la Università per Stranieri din Perugia (bursele au fost oferite de Ministerul italian de Externe). A obtinut pasaportul cu viza pentru Italia. Era la doua saptamini dupa licenta si imediat dupa „repartitie“ (statul asigura, cel putin formal, o slujba la terminarea studiilor): postul de asistent la catedra de italiana ii fusese refuzat („ministerul nu a aprobat schema“, i s-a spus), in ciuda recomandarilor calduroase ale profesorilor. C. hotaraste sa paraseasca definitiv România socialista. Pleaca pe 4 iulie 1972.
In urma, este considerat „transfug“ si i se intenteaza un proces politic aiuritor. Este condamnat, in contumacie, la 6 ani de inchisoare. Avea 22 de ani. Pentru multi dintre cei care-i fusesera apropiati, dupa plecarea lui lumea si-a estompat contururile.

1972, iulie-octombrie
Universitatea din Perugia ii reinnoieste de doua ori bursa pentru Corsi di Alta Cultura. In octombrie, locuieste pe la prieteni.

1972, noiembrie-1973, martie
C. cere azil politic in Italia. Este obligat sa petreaca cinci luni in lagarele de la Trieste si Latina. Este perioada cea mai dificila din existenta lui, o Nekya. Are o tentativa de sinucidere. La 13 decembrie 1972, obtine azilul politic – este „rifugiato ai sensi della Convenzione di Ginevra 1951“.

1973, aprilie-noiembrie 1976
In martie 1973 se afla din nou cu o bursa la Perugia, trece un examen final la Corsi di Alta Cultura cu rarisimul 30/30, obtine premiul „Antonio Lupatelli“. Poate reincepe sa invete si sa scrie, mai intii sporadic, in timpul pe care i-l lasa slujba de collaboratore alla ricerca pe care o indeplineste, incepind din 9 aprilie, la Istituto Europeo per l’Unificazione del Dirito del Lavoro din Roma. Ii scrisese lui Eliade si primise de la Chicago raspunsuri prompte, incurajatoare, binevoitoare, dar inevitabil neangajante (prima scrisoare dintre cele peste 80 pastrate de la Eliade este datata 4 august 1972). In toamna, i se accepta participarea la un concurs pentru o bursa de studii la Università Cattolica del Sacro Cuore din Milano. Impresionat de performantele la toate probele ale tinarului refugiat, prof. Ugo Bianchi sprijina omologarea efectiva a reusitei, in ciuda dificultatilor birocratice atrase de lipsa certificatelor de studii din tara. Intra in Departamentul de Stiinte Religioase al Universitatii. Anii italieni urmatori ai lui C. sint extraordinar de bogati sub raportul achizitiilor stiintifice. La Milano isi adinceste studiile filologice, filozofice si face studii teologice. Invata sistematic greaca si ia cursuri de ebraica; sustine examene de teologie dogmatica si biblica, timp de trei ani; lucreaza in istoria religiilor, in special in istoria crestinismului, sub indrumarea lui Bianchi.

Initial, alesese ca subiect pentru teza de doctorat „psihologia buddhista si psihologia adincurilor“ (scrisoare catre Serban Anghelescu din 26-27 oct. 1973), dar dupa citeva luni se orienteaza spre studiul gnosticismului. In rinduri tirzii, editate postum, reflecteaza asupra cauzelor profunde ale acestei alegeri: „When I changed my area of study in 1973 from Indology to Gnosticism, and studied with Ugo Bianchi in Milan for almost four years s…t, I felt myself attracted to Gnosticism in a way that Hans Jonas s…t would have defined as «existentially rooted». Now s…t, I think that my apprehension of the world during that period was certainly derived from the twenty-two years I had spent in one of the most totalitarian communist countries: Romania. I escaped in 1972, but the trauma persisted for roughly ten years and was not entirely cured until December 1989 s…t. If I found healing, Romania has not yet, but that is an entirely different topic. Anyway, for my share of personal interest in Gnosticism I am bitterly indebted to the evil Archons who chased me into exile until I found a hospitable land“ (The Tree of Gnosis. Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, HarperCollins, San Francisco, 1992, p. XVIII).
Dupa ce trecuse pe la nenumarate adrese in primul an al sederii in Italia – iar adresa cea mai de durata, de la Latina, era de sinistra amintire –, din octombrie 1973 pina in noiembrie 1976 locuieste la Domus Nostra, caminul-pensiune al Universitatii Catolice; desigur, situatia lui materiala este departe de a fi stralucita. In schimb, se bucura din plin de disciplina de studiu, de resursele marilor biblioteci italiene, de prietenia calda a unor colegi – Gianpaolo Romanato si Mario Lombardo, in primul rind –, de calauzirea atenta si afectuoasa a lui Bianchi.

In afara insulei de reculegere si studiu oferite de Cattolica, Italia in care ajunsese C. se afla in plina criza: Brigazile Rosii comit atentate, se fac descinderi chiar in amfiteatre, cine nu este declarat de stinga poate fi usor etichetat drept „fascist“, relatiile dintre oameni nu sint neaparat duioase sau bazate pe incredere, ci mai curind subordonate profitului, adevarul in ceea ce priveste Estul comunist nu intereseaza pe nimeni etc. Singuratatea unui exilat este aproape deplina. Pe fundalul acestor perceptii, C. proiecteaza mult asupra figurii lui Eliade; acesta ramine, pina la disparitia-i, in 1986, si unul dintre putinii oameni cu care va putea comunica – in scris sau direct – in limba lui materna (corespondenta catre familie si prieteni, interceptata, de multe ori oprita de Securitate, se subtiaza; rareori se gaseste cite un calator de incredere care poarta clandestin mesaje pina in Sf. Atanasie 13. Familia intra intr-o „alta“, dureros inchisa, indepartata lume). In 1973 (re)incepe sa publice si, chiar daca intre data scrierii unui text si momentul aparitiei lui distanta este uneori mare, reintrarea intr-un circuit deschis al ideilor are o enorma importanta pentru el. Primul sau articol aparut in Occident este despre un poet român pe care-l pretuia: Dan Laurentiu (in Fiera Letteraria 49), poet al starilor crepusculare, despre care ar fi dorit sa scrie mai mult, intr-un volum cu nume semnificativ: Arborele cenusii.

Intilnirea dintre C. si Eliade se petrece in septembrie 1974, la Paris. C. o descrie in Jurnal, promitindu-si sa revina asupra acelor momente involburate. N-a apucat s-o faca (ecouri se gasesc si intr-unul dintre romanele-i nedefinitivate din perioada italiana, 8 camere; au fost cel putin doua astfel de proze intinse, pe linga altele scurte; se pastreaza povestiri si fragmente din romanele neincheiate). Trecerile lui de atunci prin Paris insemnau iesiri tulburatoare din linistea greu cucerita in campusul de la Cattolica. Erau, in acelasi timp, dorite ca niste evadari si traite contradictoriu, pentru ca-i intilnea pe conationalii sai, unii dintre ei sincer admirati, altii pe care, i se sugera, ar fi trebuit sa-i vada aureolati, ca un tinar recent venit din tara ce era, cu prestigiul culturii interbelice sau al luptei politice; or, cum raportul lui cu aureolele a fost indeobste problematic – pina la „tare“ –, in asteptarea unei estimari echilibrate de exercitarea simtului critic prefera sa se mentina fata de cei mai multi intr-o afabil-politicoasa rezerva. Intilnirea „in carne si oase“ nu este, dupa marturiile existente, lipsita de emotii de ambele parti. „Iata-te, asadar“, il intimpina profesorul. Pentru tinarul C., este o fulguratie intr-„o lupta“ a sa „cu ingerul“, „inceputa la 17 ani“ (Jurnal, ian. 1975).

Eliade ii apare ca un saman (seara, in apartamentul parizian unde se adunasera românii, il gaseste intr-un rind retras pe o canapea, soptind cuvinte misterioase). Se intilnesc de mai multe ori, pentru lungi peripatetizari in doi, pe bulevarde si pe cheiurile Senei. Pe un exemplar din Traité d’histoire des religions pe care i-l daruieste, Eliade ii scrie: „Omagiul seniorului, fericit ca nu va ramine singur“.
In toata perioada italiana, activitatea lui C. este debordanta, de „santier multiform“ („E stenic si reconfortant s…t sa asist s…t la un santier multiform si febril, asa cum iti sta bine D-tale...“, ii scria Eliade la 19 sept. 1975), din care incep sa rasara lucrarile finite. In 1975 petrece un semestru (iarna-primavara) la Divinity School din Chicago, ca student postdoctoral, lucrind cu Eliade si Carsten Colpe. Citeva saptamini sta la New York si la New Rochelle, unde il intilneste pe Hans Jonas. Reintors la Milano, isi ia licenta cu teza Gnosticismo e pensiero contemporaneo: Hans Jonas, indrumata de Ugo Bianchi. Titlul italian obtinut este Dottore in Lettere, disciplina Istoria Religiilor. Cu unele modificari, teza va fi publicata la L’Erma di Bretschneider (Roma), in 1985.

1976-1986
Dupa sustinerea tezei, C. avea o pozitie deja buna si mai ales extrem de promitatoare in mediul academic italian. I se ofera un contract de patru ani la Milano, lucreaza cu Bianchi, pe care adesea il inlocuieste la cursuri; ar putea sa predea istoria religiilor si la Roma. I se propune sa se duca in India. In mod semnificativ, gama alegerilor se va polariza pentru el pe axa Orient-Occident: intre India si Olanda. Alege Occidentul, din varii motive – unele foarte concrete, legate de situatia sa de refugiat politic in Italia; altele mai adinci, tinind de coerenta unor teorii proprii, pe cale de cristalizare: pentru el, „grota din Himalaya“ a lui Eliade si-a pierdut deja din eficienta simbolica. Ceea ce nu exclude defel marea nostalgie, tentatia enorma, totdeauna pastrata, fata de India si Tibetul deopotriva anistorice si istorice. Era vorba insa despre ce simtea el ca trebuie sa faca; se muta asadar (mai spre vest si spre nord) in Olanda, la Groningen, sprijinit de prof. Willem Noomen, reputat romanist, medievist si intemeietor, din 1969, al unei sectii de limba si literatura româna la Universitatea din Groningen. Intra in lumea academica olandeza, intii ca asistent la Facultatea de Litere, in noiembrie 1976 (in 1978 va obtine tenure si, ulterior, va fi profesor asociat). Va lucra aici cu studenti interesati de exotica cultura româna, tinind cursuri de literatura româna, de romanistica si teorie literara. Sectia are o impresionanta biblioteca româneasca, fondata de prof. Noomen, pe care C. o imbogateste in tot timpul sederii sale acolo (facind apel la donatii particulare, pentru ca nu avea relatii oficiale cu tara).

Preda si un curs de istoria religiilor, conferentiaza pe teme legate de cercetarile sale (Renastere, gnosticism etc.). Speranta de a ocupa o catedra de istorie a religiilor in Olanda nu i se implineste. Si, de fapt, din ce in ce mai clar, i se contureaza intentia, conforma si cu vederile lui Eliade privitoare la directia principala de dezvoltare a istoriei religiilor, de a ajunge sa reprezinte disciplina in Statele Unite. Incepusera sa-i apara studii si articole in publicatii diverse, in primul rind in revistele de istorie a religiilor: Revue d’Histoire et de Philosophie Religieuses (publica din 1974), Aevum (din 1975), Numen (din 1975), Acta Philologica (din 1976), Neophilologus (din 1978), Revue de l’Histoire des Religions, History of Religions, Rivista di Storia e Letteratura Religiosa s.a. O data cu congresul de la Lancaster, din septembrie 1975, al IAHR, incepuse si seria participarilor la intilniri internationale de istorie a religiilor.
In 1978 apare prima lui carte, monografia Mircea Eliade (Cittadella Editrice, Assisi). Eliade apreciaza superlativ monografia, ca nepretuita pentru specialisti, intrucit structureaza pentru prima data o viziune coerenta de ansamblu asupra operei sale si, pe de alta parte, pune la locul ei in acest ansamblu etapa româneasca, esentiala in formatia sa (scrisoare din 6 apr. 1978). Pentru studierea radacinilor românesti ale operei lui Eliade, C. se bazase, in afara de materialul furnizat de Eliade insusi, pe documentarea in premiera pe care reusise s-o faca, in bibliotecile bine pazite din tara, Roberto Scagno, un tinar doctorand italian.

Ecourile cartii sint abundente in Italia, unde insa cam in aceeasi perioada incep sa se faca auzite atacuri la adresa savantului de la Chicago, banuit a fi avut un trecut apasat de dreapta in România, inainte de razboi. Pentru C., subiectul se poate spune ca nu existase. In tara, comanda oficiala unica oculta trecutul sau il falsifica; fenomenul legionar, o data cu mare parte din istoria tarii de pina la „eliberarea“ de catre Armata Rosie in 1944, era expediat prin anatemizare. Realitatea punea cu totul alte probleme, iar pentru luminarea trecutului barat ar fi trebuit intreprinse cercetari care nici acum nu sint duse pina la capat. In familia lui C., unele amintiri lasate de evenimentele care nu erau, totusi, foarte indepartate ieseau citeodata la iveala; mama evocase in citeva rinduri perchezitiile dure facute de legionari in 1940: navalisera in casa in zori, numerosi, inarmati, il tinusera pe bunicul culcat sub amenintarea pistolului si rascolisera peste tot in cautare de „brosuri de stinga“. Ca profesor si rector care se ridicase impotriva legii numerus clausus si intervenise repetat pentru oprirea amestecului legionar in Universitatea ieseana, Petru Bogdan avusese toate motivele sa se teama pentru viata lui si a familiei lui. Fusese numai amenintat si pensionat fortat in 1940.

Documentindu-se, intre 1975-1977, pentru scrierea cartii despre Eliade, C. isi facuse desigur o imagine despre felul – diferit de cel evocat mai sus – in care profesorul traversase istoria zbuciumata antebelica. Tratase capitolul obiectiv si onest, in limitele informatiilor obtinute. Problema nu se deschisese realmente pentru el, care studia opera stiintifica a lui Eliade. In linia aceleiasi atitudini firesti, pus in fata articolelor din presa italiana, a inceput in 1978 sa-l intrebe pe Eliade ce anume se intimplase atunci, convins ca interesul tuturor – in primul rind al lui Eliade insusi – era sa se clarifice lucrurile si sa se raspunda astfel, ferm, insinuarilor si zvonurilor care nu puteau fi decit calomnioase. Eliade a dat insa curind semne ca nu impartaseste aceasta optica. Nu semne brutale, dimpotriva – se arata doar, in scrisori si discutii, usor nemultumit de faptul ca teza lui Scagno scosese din tara un material, in fond, fara importanta; este recunoscator pentru interventiile lui C. in apararea lui, dar ar socoti mai nimerit sa nu se mai raspunda atacurilor calomnioase. Finalmente, pentru traducere in franceza, prefera sa recomande alta carte consacrata lui, care nu atingea subiectul spinos. Intre Eliade si el, trecutul legionar al savantului va ramine intotdeauna un simbure opac; o umbra nu intinsa, dar persistenta, pe care profesorul nu a vrut s-o alunge. C. a scris mult pe aceasta tema, aparindu-l pe Eliade pina la sfirsit, in limitele impuse de onestitatea fundamentala care-l caracteriza si acuzind ceea ce era de acuzat. Facind acestea, a nemultumit multa lume: a suportat presiuni din partea diferitelor cercuri ale exilului românesc din Germania, Paris si Spania; a intristat-o pe Christinel Eliade; a stirnit, din nefericire, si nerabdarea unor prieteni sinceri din lumea savanta care se bazau pe el pentru ca „aceasta istorie cu Eliade“ sa fie in sfirsit clarificata. Dar, mai ales, a stirnit agitatie in cercurile românesti de dreapta din Statele Unite, aflate in relatii oculte cu persoane din tara si din Italia. Opinia lui a suferit modificari in timp.

Intre 1978-1984, fondul articolelor sale a coincis in esenta cu spusele lui Eliade insusi, pe care nu le punea la indoiala de vreme ce nimic absolut concludent nu parea sa le contrazica, spuse rezumate intr-o scrisoare (inedita, ca si toate celelalte) din 1 martie 1978: „Eu n-am fost nici antisemit, nici pronazist“. Dupa disparitia lui Eliade, in 1987 mai exact, detalii suparatoare de necontestat au iesit la lumina; a dorit atunci sa publice in Statele Unite, impreuna cu prof. Matei Calinescu si cu prof. Wendy Doniger, articolele politice de dreapta ale lui Eliade. Planul a intimpinat opozitia vaduvei lui Eliade. (In 1990, propunea aceasta culegere, in versiunea româneasca originala, evident, si unei edituri din România; nu a primit niciodata raspuns.) In 1991, schitase planul unei alte carti, cu o alcatuire mai complexa: documentele ar fi trebuit trimise multor personalitati ale lumii culturale contemporane, unele implicate si altele inca neimplicate in discutarea „chestiunii Eliade“, care ar fi fost rugate sa-si spuna parerea asupra lor, intr-un numar limitat de pagini. In mai 1991, cu citeva zile inainte de disparitie, primise din varii directii scrisori si materiale legate de acest subiect (independent, probabil, de noua carte proiectata, ramasa la stadiul de simpla schita); dupa tragedia petrecuta, prezenta acestor hirtii pe masa lui de lucru se incarca de sumbre semnificatii.
C. a incercat sa echilibreze loialitatea, onestitatea (intelectuala si nu numai) si „aceasta veche, depasita notiune de onoare“ (formula care apare in mai multe scrisori ale sale); intreprinderea a putut fi purtatoare de enorme riscuri – pina la riscul suprem, asupra caruia Eliade insusi paruse sa-l avertizeze: in cercetarea acestui trecut, credea Eliade, „o atitudine «obiectiva» poate fi fatala autorului“ (scrisoare din 17 ian. 1978). Eliade, dupa cum se vede, ii cunostea bine pe actorii tragediilor din anii românesti ’30; iar dintre acestia, unii ii erau inca foarte apropiati – poate prea apropiati, chiar dupa gustul sau, si ingradindu-i putin acea libertate de care afirma, in mai multe scrisori, ca se bucura.

La Groningen, C. face pasi spre o existenta de aparente burgheze. Precaritatii materiale din anii italieni ii ia locul o bunastare relativa; traieste intr-un mediu linistit, prielnic cercetarii, isi cumpara o casa, schimba masini, pleaca in calatorii oricind vrea si cind trebuie; isi face prieteni – afectuoase dincolo de sobrietatea flamanda sint in special relatiile cu familia Noomen. Depaseste dificultatile de adaptare lingvistica (preda cursuri si scrie curent in olandeza) si, cu hopuri mai mari, pe cele tinind de integrarea intr-o comunitate de lunga traditie protestanta. La 19 iulie 1979, face cunostinta cu o tinara de origine româna, Carmen Georgescu, aflata in Olanda de multi ani, cu care se casatoreste pe 28 decembrie in acelasi an. Timp de cinci ani din sapte, va avea o casnicie aproape fericita.

In ziua de 17 iunie 1980, isi sustine doctoratul de 3-e cycle en Sciences des Religions (Histoire et Philosophie) la Sorbona, cu lucrarea Expériences de l’extase et symboles de l’Ascension de l’Hellénisme à l’Islam, condusa de prof. Michel Meslin. Comisia a fost compusa din profesorii: L. Arnaldez, Mircea Eliade (membru onorific), Jacques Flamant – cu Michel Meslin „rapporteur“. Materialul tezei va sta la baza a doua carti: Psychanodia I. A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance (Leiden, E.J. Brill, 1983) si Expériences de l’extase. Extase, ascension, et récit visionnaire de l’Hellénisme au Moyen Age (Paris, Payot, 1984). In 1981, publica, in colaborare cu prietenii si colegii sai italieni Gianpaolo Romanato si Mario Lombardo, volumul Religione e potere (Torino, Marietti); contributia sa la volum este eseul Religione e accrescimento del potere. Volumele si studiile incep sa se succeada cu rapiditate – unele in tiraje mici si in locuri mai retrase (Iter in silvis, culegere de studii despre gnosticism, Messina, 1981; Libra, un Festschrift inchinat lui W. Noomen, alcatuit de C. la Groningen, Dordrecht, 1983; nici volumul consacrat gnosticismului in viziunea lui Jonas, aparut la L’Erma di Bretschneider, Roma, 1985, nu are o circulatie semnificativa in anii aceia), altele la edituri insemnate, precum amintitele doua volume despre experientele extatice si ascensiunea sufletului; in 1984, cu intirziere fata de perioada redactarii, apare una dintre cartile sale majore: Éros et magie à la Renaissance. 1484 (Paris, Flammarion). Eliade, care urmarise redactarea lucrarii, fiindu-i primul lector avizat, ii scria inca din 1982 (5 febr.): „Aseara am terminat de citit Éros...; ultimele capitole sint inca si mai pasionante sdecit restult! Ajungi la rezultate senzationale...“. Cartile incep sa-i fie traduse – in italiana, engleza, greaca. Se poate spune ca, din afara vazind lucrurile, in Olanda istoria lui incepe sa se confunde cu istoria cartilor sale, a celor publicate, dar si a celor nepublicate, fie neterminate, fie definitivate, dar ramase cel putin pentru o vreme in manuscris.

Invata limba copta si da examene cu Gerard Luttikhuizen si Herman te Velde. Continua sa scrie fictiune – este vorba despre romanul Hesperus (la un prim nivel, un roman stiintifico-fantastic) si despre alta proza de mare intindere: romanul Tozgrec, neincheiat in nici una dintre cele trei variante pastrate (una se intituleaza Gradinile lui Tozgrec). Pastrind personajul-cheie, Tozgrec – „despre care unii spun ca ar fi Ahasverus“ –, povestirea cu acest titlu, inclusa mai tirziu in volumul La collezione di smeraldi (Milano, Jaca Book, martie 1989), desfasoara o intriga diferita de roman. Iar o prima varianta a cunoscutei nuvele Interventia zorabilor in Jormania dateaza, fara nici o indoiala, din anii de mijloc ai perioadei olandeze. C. insusi, vorbind in 1990 despre previziunile lui privind sfirsitul dictatorului Ceausescu si al regimului comunist in România, plasa scrierea nuvelei in 1986; mica eroare de memorie: prima varianta, de fapt, a fost scrisa nu mai tirziu de 1983-1984. Ea se intituleaza Grand Prix International d’Histoire si nu se deosebeste mult de versiunea definitiva, incheiata intr-adevar in 1986 si publicata in volumul La collezione di smeraldi. Dictatorul Gologan din nuvela-parabola scrisa in 1983-84 este asasinat in 1989 si – amanunt frapant aici, modificat in varianta edita – „primele alegeri libere in Jormania au loc in 1996“. In acesti ani de mare concentrare si de productivitate stiintifico-literara, interesul lui C. pentru tara-i natala, niciodata pierdut, dar inevitabil trimis in planul al doilea de lupta cotidiana cu nesiguranta existentei si cu birocratiile (italiana, apoi olandeza; la inceput, Olanda nu-i recunoaste statutul de refugiat, nefiind tara semnatara a Conventiei de la Geneva; dupa peripetii cronofage, care-i trezeau nelinistile vechi si-l deprimau, va primi cetatenia olandeza), revine in actualitatea preocuparilor lui.

In România, dictatura absurda a lui Ceausescu, suprapusa absurditatilor distopice comuniste, atingea apogeul. Magazinele erau goale, iar supravegherea politieneasca mai severa decit in oricare alta tara din Est; cele doua ceasuri zilnice de televiziune aduceau, in schimb, laude neintrerupte „intelepciunii Conducatorului“. In mod firesc, principalele lui legaturi cu tara erau cele cu familia de la Iasi, prin care afla ce se petrece in rest. Or, la Iasi incepe sa se contureze deja, de prin 1981, o foarte interesanta, sub raport cultural-ideologic, grupare de tineri, in jurul revistelor studentesti Opinia studenteasca si Dialog. Cei din Iasi, intre care cumnatul sau Dan Petrescu, reusesc sa-i trimita revistele, unde, pentru o vreme, se manifesta libertatea lor de gindire si sfidarea absurditatii sufocante in care traiau. Acest simbure de opozitie intelectuala decelat in scrierile „grupului de la Iasi“ – Al. Calinescu, Luca Pitu, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Alexe, Sorin Antohi, Dan Petrescu s.a. – il intereseaza in cel mai inalt grad. Din mai 1983, politia politica declanseaza la Iasi perchezitii, anchete, incercari diversioniste de intimidare. Alaturi de alti prieteni din Occident, C. va mentine, intr-un fel sau altul, legatura intre grup si mediile libere – posturile de radio Europa libera, BBC, Vocea Americii si publicatii precum Libération sau L’Alternative.
Pe de alta parte, isi pregatea teza pentru doctorat d’État la Paris, axata pe studiul gnosticismului si al religiilor dualiste medievale.

1986-1991
Pe acest fond, in martie 1986 pleaca la Chicago, chemat ca Visiting Professor and Hiram Thomas Guest Lecturer. La scurt timp dupa sosirea lui, pe 14 aprilie, Mircea Eliade, bolnav, este internat la Bernard Mitchell Hospital. Alaturi de sotia profesorului si de citiva prieteni, colaboratori si fosti studenti ai lui Eliade, C. il vegheaza pina la stingerea acestuia din viata, la 22 aprilie 1986. Urmeaza zile si luni de tensiune maxima: o noua rascruce se contureaza pentru el. Despartirea de Eliade se face prin ceremonii incarcate de emotii sublimate, la Rockefeller Chapel, unde C. citeste, alaturi de Saul Bellow, pasaje din scrierile maestrului sau; planificarea strinsa a cursurilor si a conferintelor trebuie respectata; cu multi ani in urma deja, Eliade se incredintase ca-i va putea lasa in grija soarta operei sale dupa „plecare“. „Esti legatarul meu universal in tot ce priveste cartile mele, incheiate sau nu“ – ii spunea intr-o scrisoare din 3 decembrie 1981. Viata sa personala se afla si ea la o rascruce. In mai 1986 o intilneste pe tinara Hillary Susan Wiesner, aflata la Divinity School ca doctoranda, si intre ei incepe o misterioasa legatura, cu adinci implicatii spirituale.
In iunie 1986 revine in Olanda. Se retrage din Groningen la Wassenaar, pentru citeva luni, ca Fellow in Residence al Netherlands Institute for Advanced Studies (NIAS); la Wassenaar isi termina teza si pregateste forma ei pentru tipar. „In timpul ultimelor luni de redactare, mi s-a intimplat sa petrec si optsprezece ore pe zi in fata computerului“, scrie el despre aceasta perioada (Avant-propos la Les gnoses dualistes d’Occident). La 10 ianuarie 1987 sustine la Sorbona (Paris IV) teza cu titlul Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes, condusa tot de prof. Michel Meslin, Président de l’Université, teza care-i confera titlul de Docteur d’État en Lettres et Sciences Humaines. La scurt timp, pleaca la Chicago ca Visiting Professor and Nathaniel Colver Lecturer.

La 30 ianuarie 1987 se incheiase divortul de prima lui sotie.
Din 1986, Divinity School punea concret problema incredintarii unei catedre tinarului C. Un fragment dintr-o scrisoare a regretatului prof. J.M. Kitagawa, adresata decanului F.I. Gamwell, arata cum se oglindea C. in viziunea unui mare istoric al religiilor din America si membru al corpului profesoral al facultatii: „I am inclined to agree with Eliade that Culianu is one of the most promising young scholars in the History of Religions and related fields (...). North Americans sometimes have difficulties with Roumanian (and other East European) scholars, because they do not follow the usual Western divisions of disciplines. How well I remember the first ten years of Eliade in Chicago. People wanted him to be either a historian of religions or a novelist. That he was both and more (Orientalist, philosopher, etc.) was not easily understood. I have a feeling that Culianu follows a similar pattern, and it will take some time before the Western academy recognizes him for what he is. s…t Those who have read his published works, Expériences de l’extase, Gnosticismo, Psychanodia, Mircea Eliade, and Eros and Magic in the Renaissance will readily see Culianu’s unusual erudition and methodological acumen...“ (septembrie 28, 1987).

Este numit Visiting Professor in the History of Christianity and the History of Religions la Divinity School si se stabileste definitiv la Chicago. Publicul american incepe sa faca cunostinta cu scrierile sale o data cu aparitia in engleza a lucrarii sale novatoare Eros and Magic in the Renaissance (University of Chicago Press, 1987). Impreuna cu Hillary Wiesner, devenita logodnica sa, calatoreste mult: Egipt, Israel, Italia, Franta, Elvetia. In Italia se petrece una din intilnirile importante pe care le face in ultimii sai ani – dintre cele care se selecteaza realmente pe baza de profunde afinitati elective: cu prof. Elémire Zolla si prof. Grazia Marchianò. Alta intilnire decisiva (care nu ar fi putut sa nu aiba loc) va fi cu prof. Moshe Idel. Prin aceste trei intilniri, latura savanta, cea esoterica si cea literara a personalitatii sale isi gasesc, fiecare, din perspectiva sa, comunicarea ideala.

Spre sfirsitul lui 1989 au loc marile schimbari in Europa de Est. Regimurile totalitare par sa ia sfirsit in Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia etc. România natala se singularizeaza si acum in mod intristator. La Iasi, o parte din micul grup subversiv intelectual evoluase spre o opozitie politica fatisa, iar de la inceputul lui octombrie 1989 familia lui C. se afla in arest la domiciliu, intr-o izolare completa, in urma unor interviuri in direct date de Dan Petrescu la Europa libera si Vocea Americii, interviuri facute posibile gratie lui C. In noiembrie, el va face sa circule in Hyde Park un apel in sprijinul disidentului din România. La citeva zile dupa ce-l initiase, apartamentul sau din Chicago este spart, computerul ii este distrus si dischetele furate. In ciuda informatiilor pe care el le da politiei, nu se stabileste nici o conotatie politica a spargerii. Din decembrie 1989, C. incepe sa publice, in revista de limba româna Lumea libera româneasca din New York, articole politice, urmarind cu implicare crescinda evenimentele din România; are citeva interventii incendiare la BBC. La scurt timp dupa ce saluta cu entuziasm „revolutia“ din 22 decembrie, isi da seama, impreuna cu multi jurnalisti si analisti occidentali, ca ea nu fusese decit masca singeroasa a unei lovituri de stat, a unei operatiuni puse la cale de KGB si infaptuite printr-un grup restrins de români. Intre 23 iunie si 22 decembrie 1990, sustine in Lumea libera… rubrica pe care o numeste Scoptophilia, cu articole de o mare virulenta critica la adresa realitatilor politice din România, a Securitatii si a neocomunistilor instalati la putere.

In primavara lui 1990, este Visiting Professor la Universitatea din Siena-Arezzo, la invitatia prof. Grazia Marchianò. Dupa marturiile prietenilor, inca din perioada aceea incepe sa primeasca telefoane anonime de amenintare, in româneste, carora nu vrea sa le dea mare importanta, dar care-l fac totusi sa-si amine mereu pentru mai tirziu vizita planuita in tara. In august 1990, Ambasada României din Statele Unite cere colectia revistelor cu rubrica semnata de C. Cum si pe adresa revistei, si pe a lui personala incep sa soseasca scrisori cu insulte si amenintari, C. prefera sa-si opreasca articolele. Dupa propriile-i afirmatii, credea ca amenintarile veneau de la cercuri (neo)legionare din SUA, probabil chiar din Chicago, cercuri infiltrate sau aflate in legatura cu citiva oameni din vechea Securitate din tara.
Cartile nou aparute, Les gnoses dualistes d’Occident (Paris, Plon, 1990) – iesise intii versiunea italiana, I miti dei dualismi occidentali (Milano, Jaca Book, 1989) – si Dictionnaire des religions (Paris, Plon, 1990), au rasunet imediat. Dictionarul, semnat Eliade/Culianu, redactat insa in intregime de C., insemna concretizarea unui foarte vechi proiect de colaborare, initiat de Eliade inca din vremea primei sederi a lui C. la Chicago, in 1975 (prima prezentare a proiectului apare intr-o scrisoare a lui Eliade din 1975); cartea este aleasa in septembrie 1990 „Grand Livre du Mois“ in Franta si va fi tradusa, in anii urmatori, in 15 limbi.

In acelasi an 1990, C. pregateste, impreuna cu Hillary Wiesner, versiunea americana a dictionarului; The Eliade Guide to World Religions nu va aparea decit postum (1992; cu titlul The Harper Collins Concise Guide to World Religions va fi retiparit in 2000). Infiinteaza revista Incognita – „de studii cognitive“ (editata de E.J. Brill la Leiden). Traduce si pregateste pentru tipar varianta americana a cartii despre dualismele occidentale. Dupa Introducerea la The Eliade Guide... si dupa citeva studii din Incognita, The Tree of Gnosis, Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, „an entirely revised edition“ a Dualismelor scrise in 1986, de fapt o carte noua si revolutionara, prezinta, in modul cel mai explicit din cite a avut ragazul sa formuleze in opera sa stiintifica, metoda lui, numita morfodinamica. The Tree of Gnosis va aparea postum (HarperCollins, 1992). Analizind un material istoric urias, acela al curentelor religioase dualiste, de la gnosticism la catharism, C. descopera postulatele comune ale doctrinelor lor si defineste aceste curente drept „obiecte ideale“, adica „sisteme de idei care exista in dimensiunea lor «logica»“. Religia, afirma el, dar si filozofia si stiinta isi construiesc in moduri similare obiectele ideale, pornind de la citeva premise in general simple, ce constituie un set de reguli, pe care le dezvolta (potential la infinit) printr-un mecanism de generare bazat pe optiuni binare. Teoretic, in lumina morfodinamicii, orice alcatuire a mintii umane este predictibila, inclusiv mecanismele de functionare a mintii insesi. Temporalitatea si jocurile de putere apartin unor dimensiuni diferite ale realitatii. Dar jocurile de putere pot interveni tragic in jocurile mintii – astfel pot muri oameni, in timp ce mintea lor desfasoara harta jocurilor pure.
Ultima carte definitivata de C. se intituleaza Out of this World. Otherwordly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein; a primit in corectura aceasta carte, dar n-a apucat s-o vada aparind – la editura numita Shambhala (Boston), in iunie 1991.
In martie 1991, obtine green card americana; in iulie urma sa primeasca cetatenia, conditie pentru oficializarea pozitiei sale definitive la catedra de History of Christianity and the History of Religions; in august trebuia sa se casatoreasca cu Hillary Wiesner.

Intre 10-14 aprilie 1991, fostul monarh al României, Mihai I, intreprinde o vizita la Chicago. Focalizindu-si atentia asupra valorilor democratiei de tip occidental (in care traia de aproape 20 de ani) si asupra celor ale pluralismului, C. nu fusese un adept al revenirii monarhiei in România dupa 1990; in fond, se poate discerne in aceasta atitudine si un reflex al vechii pozitii antimonarhice a lui Eliade, exasperat, in primul rind (in sens cronologic), de coruptia favorizata de Carol al II-lea (pe de alta parte, in ce-l privea, Eliade impartasea cu legionarii resentimentul fata de regii care distrusesera Garda de Fier). Solicitat insa sa se ocupe de primirea familiei regale la Divinity School, C. accepta cu toata politetea s-o faca. Ia parte la manifestarile comunitatii românesti din Chicago (de cca 50 000 de membri, intre care fosti legionari si neolegionari). Comunitatea, se pare, s-a scindat cu aceasta ocazie: „adversarii“ vizitei au fost „putin numerosi, dar agresivi“ (noteaza un participant; cf. Un rege, un savant, o crima, interviu consemnat de Victor Bârsan, 22, 31 mai 1991, p. 7). Nu de mult, regele incercase sa faca o vizita in tara si fusese expulzat dupa incurcaturi grotesti, iar mediile din România se aflau intr-o isterie antimonarhica. In acele zile de aprilie, C. primeste din nou amenintari. In holul lui Drake Hotel, unde urma sa aiba loc o conferinta de presa, un individ tinind, dupa toate probabilitatile, un pistol sub haina, ii spune ca va fi omorit „daca lucreaza cu regele“. Or, din ratiuni pur pragmatice, convins de intilnirea cu Mihai I ca revenirea acestuia in România ar favoriza, in momentul acela, schimbari economice si sociale pozitive, C. intr-adevar se hotarise sa „lucreze“ cu regele; faptul cel mai important, care poate a fost stiut, poate doar banuit, este ca reusise rapid sa gaseasca suporteri seriosi ai acestei idei si fondurile aferente.
La 16-17 mai se tine la Divinity School un colocviu organizat de C., pe tema: Other Realms: Death, Ecstasy and Otherworldy Journeys in Recent Scholarship, cu participarea multor savanti cunoscuti din Statele Unite si din alte tari. In 18, ii comunica familiei hotarirea sa de a-si amina din nou calatoria in România.
La 21 mai 1991, la ora 13 si citeva minute, este impuscat in cladirea Divinity School.

C. trebuia sa-si petreaca anul academic urmator, 1991-1992, ca Senior Fellow la Harvard University (Center for the Study of World Religions), la invitatia prof. Lawrence E. Sullivan, director al Centrului. Pentru anii 1991 si 1992 proiectase urmatoarele carti (deja contractate):
– A History of Magic;
– The Oxford Encyclopedic History of Magic (under general editorship of Ioan Petru Culianu);
– A History of Mind. Vol. 1: Religion;
– Memories of the Future: The Combinatory Art of Raymundus Lullus;
– The Birth of Infinity (The Nominalist Revolution).
Pregatise articole pentru un Trattato di antropologia del sacro (initiat de Jaca Book, Milano), pentru Dizionario delle religioni (condus de prof. Giovanni Filoramo) si multe alte articole si studii. Aceasta prodigioasa activitate a fost curmata.

Dintre toate ipotezele privitoare la asasinat care au fost formulate, singura in sprijinul careia au venit dovezi in decursul deceniului scurs de atunci este cea a crimei politice. Pentru cine urmareste o anumita parte a preocuparilor lui C. din ultimii sai doi ani, plasa amenintarilor se tese din doua directii. In mod neclar inca, dar cu siguranta nu de nedezlegat pentru cercetari politienesti conjugate, americane si românesti, care ar voi cu adevarat sa ajunga la aflarea si pedepsirea vinovatilor – pina acum se poate vorbi doar despre o complicitate intru tacere –, se profileaza, pe de o parte, un nucleu de tip fundamentalist de dreapta, cu citiva oameni in America si cu legaturi, probabil, in Italia; iar pe de alta parte, un nucleu, tot foarte restrins, apartinind unei fractiuni „scapate de sub control“ a vechii Securitati române, asa cum opina generalul Ion Pacepa, necontrazis de fostul sef din 1991 al noilor servicii secrete din România, Virgil Magureanu. Dupa unele informatii, la executarea ordinului criminal dat din România ar fi participat sase oameni – dintre care doi s-ar fi deplasat la Chicago.
FBI nu comunica decit ca ancheta este in curs.

Din anul 1994, la Editura Nemira din Bucuresti se publica seria de Opere Complete Ioan Petru Culianu, din care au aparut pina acum 11 volume (alte doua au fost publicate in afara seriei). Dupa toate estimarile, seria va cuprinde inca 12 volume.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ca două flori în calea coasei
Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu?
TANDEM. Alchimie sau De Vera Rerum Natura
Procesul Vişinescu la Bucureşti (II)
BIFURCAŢII. Prezumţia de vinovăţie
Cele mai comentate articole
TANDEM. Alchimie sau De Vera Rerum Natura
Ca două flori în calea coasei
Ce se întîmplă în Orientul Mijlociu?
BIFURCAŢII. Prezumţia de vinovăţie
Monumentul mizantropiei fotbalistice
Cele mai recente comentarii
respectul pentru victime
@Edward Kanterian
@Edward Kanterian
aiurea
@ InimaRea
 
Parteneri observator cultural
Animation Magazine Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural Modernism Reteaua literara Institutul Cultural Roman Gazduire
 
ONB filarmonica george enescu Radio Romania Muzical Artline Liternet Cartier Bookland
 
Phoenix Entertainment Teatrul de arta Radio France International Romania Arhiva Nationala de Filme Uniunea Artistilor Plastici Dana Art Gallery Teatrul de pe Lipscani
 
bookiseala.ro Godot Cafe-teatru Viva East Infocarte Comunitate foto Elite Art Gallery Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Fundatia Culturala Greaca Şcoala Micile Vedete Editura Litera Scrie despre tine Regizor Caut Piesa Muzeul Ţăranului Român Business Edu
 
Senso TV LicArt
Universitatea Bucuresti 150