OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă însă „Primăvara de la Praga“ a fost o disidenţă populară internă, sprijinită de la vîrf, împotriva ocupaţiei sovietice, în România socialistă (din care trupele vecinului de la Răsărit se retrăseseră cu zece ani în urmă) dizidenţa antisovietică a avut alt fason. Noul regim ceauşist a fost „revoluţionar“ doar în planul politicii externe (faţă de ţările Tratatului de la Varşovia), iar discursul său mobilizator viza apărarea „patriei în primejdie“ şi a „cuceririlor“ sale. Pe fondul micii liberalizări hruşcioviste, solidarizarea cu Cehoslovacia invadată se va transforma în argument de legitimare; comunismul „de import“ se autohtonizează definitiv, iar liderul de la Bucureşti reuşeşte să-şi anexeze grosul intelectualităţii, furînd discursul opoziţiei naţionaliste şi antisovietice. La Paris, studenţii îl huiduiau pe generalul de Gaulle, la Bucureşti – preşedintele francez e întîmpinat cu ovaţii. Respins de tinerii americani, preşedintele Nixon face furori în România. Intrarea în partid a lui Paul Goma exprimă, patetic, victoria lui Ceauşescu asupra scriitorilor, iar tezele din iulie 1971 nu vor face decît să le destrame iluziile.

 

Desigur, studenţescul mai ’68 reprezintă vîrful unui complex în care intră şi Woodstock, beat generation, psihedelismul, neoşamanismul, new age şi ecologismul, filiera intelectuală Tel Quel-Barthes-Foucault-Deleuze-Guy Debord-Sontag, psihanaliza postfreudiană – cu Lacan, Wilhelm Reich, Herbert Marcuse, Norman O. Brown, neoavangardele artistice (textualiste, acţioniste, situaţioniste ş.a.m.d.), „noul val“ din cinematografia franco-italiană – bref, toată mişcarea antiestablishment din Vest. Ceea ce mi se pare totuşi important de subliniat este faptul că, pentru cultura română, mai ’68 a fost o bombă parţial dezamorsată de august ’68. Spun „parţial“ întrucît ceva-ceva tot a fîsîit: cîteva manifestări studenţeşti timide, repede reprimate, moda flower power (reprimată şi ea – vezi campaniile împotriva „pletoşilor“), mica vogă a rockului psihedelic (cu Dorin Liviu-Zaharia, Dan Andrei Aldea şi atmosfera underground din Club A), ieşirea „la bătaie“ a grupului oniric, cu D. Ţepeneag în prim-plan (vezi masa rotundă organizată de revista Amfiteatru), dar şi jemanfişismul Serenadei la trompetă de Sânziana Pop, „schimbarea la faţă“ a prozei lui Radu Cosaşu, nonconformismele Gloriei Barna (Alexandra Indrieş), primele proze ale lui Ioan Petru Culianu (reunite postum, acum cîţiva ani, în volumul Arta fugii), Reconstituirea lui Lucian Pintilie, reintrarea în circuit a lui Mircea Eliade, traducerile din „noul roman“, voga academică a structuralismului şi a culturii de tip rive gauche… Numai că, în vreme ce junii libertini ai Vestului dădeau orgasmic iama în LSD, haşiş şi marijuana, studenţii năvăleau în căminele studentelor, iar fetele îşi cîştigau, în fine, dreptul la avort şi amor liber, în România politica demografică a lui „Nea Nicu“ îşi arăta colţii: decretul din 1966 privind interzicerea întreruperilor de sarcină indică, fără drept de apel, prăpastia între două lumi. Recuperarea influenţei „mai ’68-ului“ occidental (el însuşi sprijinit, ocult, de KGB) de către „august ’68-ul“ ceauşist se va face pe linia conjuncţiei dintre ideologia naţională încă moderată şi umanismul socialist, iar în planul culturii pop – prin Adrian Păunescu, portavocea „alternativă“ a „revoluţiei“ naţional-comuniste. Întors din Statele Unite, poetul-şaman al regimului va înfiinţa – în 1973 – Cenaclul Flacăra, încercînd să tragă potenţialul energetic al tinerilor spre ţarcul propagandistic al Puterii.