OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prin forta lucrurilor si prin hazardul propriei biografii, l-am cunoscut pe Lucian Raicu doar din cartile sale. Nu „l-am apucat“ pe cronicarul actualitatii literare, plecat din tara spre sfirsitul anilor ’80. Fiinta concreta a omului care, epuizat de boala, ne-a parasit de curind mi-a ramas accesibila doar din relatarile apropiatilor sai sau din vocea cu care isi citea comentariile la microfonul Radio France Internationale. Aproape orb, imobilizat la pat si vegheat de sotia sa, distinsa prozatoare Sonia Larian, criticul tinuse sa revina in atentie cu „serialul“ de Scrisori din Paris – in fapt, comentarii recuperate din anii ’90 si trimise spre publicare Romaniei literare, cea care il gazduise atita vreme in paginile sale. S-a intimplat sa nu scriu niciodata despre cartile lui, insa de fiecare data cind il citesc il simt foarte aproape de ceea ce cred ca este sau ar trebui sa fie sufletul (scuzati, sufletul) criticii literare. Unanim respectat ca „unul dintre cei mai importanti/subtili/profunzi critici romani postbelici...“, dar in fapt aproape uitat... Ar fi, desigur, de dorit ca noile generatii de critici sa-l descopere, sa-l citeasca si, daca se poate, sa invete de la el. Dar „calea de acces“ spre spiritul criticii lui Raicu pare a fi nerentabila in imediat. Lumea extravertita, superficiala, grabita si zgomotoasa in care traim nu favorizeaza (zice-se) protocolul distins/destins al lecturii, degustarea tihnita si meditatia gratuita in marginea marilor carti ale literaturii.

S-a spus despre Lucian Raicu ca a refuzat „metodele“ in critica. A refuzat, intr-adevar, scientismul, tehnolatria, aroganta pasareasca terminologica, pseudoingineria structuralista straina de contactul cu miezul viu al textului. Le-a refuzat pentru ca acest spirit mobil, subtiat de frecventarea asidua a umanismului european si a literaturii romane interbelice, se simtea dincolo, nu (cum ar crede unii) dincoace de ele, si pentru ca – umanist autentic fiind – stia foarte bine cit de putin pretuiesc aceste vanitati metodologice. intr-o epoca in care feluriti pontifi revolutionari de pe malurile Senei, de la Barthes la Foucault, clamau „moartea Autorului“ (pe urmele nietzcheenei „morti a lui Dumnezeu“), Raicu se incapatina sa creada in identificarea profunda dintre planul biografiei si cel al operei, preferind „intelegerea“ acesteia in locul „explicarii“ sale. Dispretuia, pe buna dreptate, mentalitatea celor preocupati cvasiexclusiv de exterioritatea formala, de tehnologia elaborarii textelor si prea putin sau deloc de spiritul si de sufletul lor. De fapt, adevarata „metoda“ a lui Raicu – de uz personal – este „calea de acces“ prin empatie, intuitie si interpretare catre intimitatea creatiei, catre miezul vietii sale interioare, catre locul unde biografia autorului si scrisul acestuia fuzioneaza. Pentru Raicu, nu doar literatura, ci si critica e o „forma de viata“ – una la puterea a doua, intrebatoare si cautatoare.

Ca si colegul sau Valeriu Cristea, a fost unul dintre foarte rarii nostri critici care stiau sa vada in texte, sa patrunda in intimitatea gindirii, constiintei, sensibilitatii operei si – implicit – a autorului ei. Specie pe cale de disparitie: cu el dispare un mod de a face critica pe care nu stiu citi dintre comentatorii actuali mai stiu/mai pot sa-l guste... Raicu era – prin asta si prin atitea altele – un „inactual“. Pentru neofilii care confunda literatura cu progresul tehnic si mutatia valorilor estetice cu domnia sezoniera a modelor era probabil chiar mai rau: un invechit – de calitate superioara, evident, dar invechit. Ce naivitate!

Lectia lui Raicu va fi mereu „actuala“ pentru cei care au rabdare sa asculte sunetul intim al unui text, care nu-i opun pe clasici modernilor sau, dupa caz, postmodernilor si care stiu ca arta adevarata inseamna triumful excelentei general umane asupra conjuncturalului si perisabilului: plus ça change, plus c’est la même chose. Criticul a fost un cautator generos si comprehensiv de semnificatii, deloc preocupat de a se pune pe sine in evidenta, de a se folosi (in sensul meschin al cuvintului) de cartile comentate, de a reusi „social“, de a epata. A fost, de altfel, un om modest, retras, introvertit si timid, inapt pentru vanitatea functiilor administrative si a politicilor de imagine, un comentator pentru care a intelege (pe cit posibil in profunzime) e mult mai important decit a „judeca“. Autoritatea critica in sens „magisterial“, normativ, paternalist ii era indiferenta, ca si vointa de putere si notorietate. Nu fara pagube colaterale: aparator subtil si sustinator profund al valorilor autentice, fin seismograf al actualitatii si constructor – alaturi de o intreaga echipa critica – al noii noastre modernitati literare postbelice, a evitat in general critica negativa, preferind (din prudenta sau din vocatie) sa afirme si sa sustina, repliindu-se pe terenul ferm al valorilor sigure, mai putin sa respinga si sa conteste „maiorescian“ falsele valori.

Structural si spontan, critica psihologizanta a lui Lucian Raicu se situeaza in proximitatea lui Georges Poulet si a „criticii constiintei“. Asta pentru ca tot am vorbit de metoda... Am putea-o apropia, la fel de bine, de critica si eseistica lui Benjamin Fundoianu/Fondane (via existentialismul lui Lev Sestov). Despre aceste aliante spirituale s-a mai vorbit. A vorbit – indirect – Raicu insusi. O inrudire exista si intre eseistica fragmentara, subiectiva a autorului din Practica scrisului si experienta lecturii (1978), Reflectii asupra actului creator (1979), Scene din romanul literaturii (1985) sau Scene, reflectii, fragmente (1994) si eseurile livresc autobiografice ale lui Livius Ciocarlie, cu deosebirea esentiala (intre altele) ca primul „moseste“ sufletul cartilor, in vreme ce al doilea sta de vorba cu el. Critica de identificare a acestui explorator al interioritatii literaturii nu e orientata in primul rind spre sine, ci mai ales spre altii: urmariti cum fraza criticului prinde ritmul intern al scriitorului discutat, cum se fringe sau serpuieste in ocoluri nuantate, cum „taie“ muzical scurtatura spre miezul operei, urmariti respiratia ei fragmentata, atitudinea interogativa, tatonant-colocviala, rupturile de nivel ale textului, supletea deplasarii de la o observatie (surprinzatoare) la alta: este lectura vie in act, care te invita sa o insotesti pina la capat.

Pasiunea lui Lucian Raicu – concretizata in ample eseuri de referinta – pentru clasicii rusi (Gogol, Cehov, Tolstoi) si pentru Thomas Mann, pentru Rebreanu si Sadoveanu dar si pentru Rimbaud sau pentru congenerul Labis, pentru Bacovia, Urmuz si Eugène Ionesco, pentru Ibraileanu si Lovinescu etc. are ca numitor comun cautarea abisului interior al clasicilor moderni (sau al modernilor clasici), fascinatia pentru resortul genuin al creatiei durabile si pentru drama existentiala a creatorului in lupta cu propriii demoni. Un clasic modern(ist) a fost in felul lui chiar Raicu. De la eseul de „analiza meticuloasa a romanelor“ lui Rebreanu (cu care debuta editorial in 1967), trecind prin splendidul volum despre „fantasticul carnavalesc si bufon“ al lui Gogol, pina la postdecembristul „jurnal in farime“ cu Eugène Ionesco (fara a mai vorbi de cronicile reunite sau nu in volume de-a lungul deceniilor opt si noua) sensibilitatea criticului a fost mereu atrasa de partea de umbra a scrisului, de inaparentele care pun cel mai bine in lumina ceea ce se vede, de „limitele literaturii“ si de literatura care, atunci cind e „mare“ sau „geniala“, este intotdeauna mai mult decit literatura.

Unul dintre cele mai patrunzatoare comentarii despre critica lui Lucian Raicu poate fi citit in volumul Singura critica al lui Mircea Martin din care nu ma pot impiedica sa citez: „E posibila autoritatea in critica in absenta unei ambitii si a unei regii a autoritatii? Poate avea autoritate nedumeritul, intrebatorul, antidoctrinarul, contemplativul, «sentimentalul», «stufosul» Lucian Raicu? in nici un caz una comparabila cu a altora. Dar asta este. Unii fac autoritate, cum se spune, altora li se face incredere, li se acorda incredere“. intr-adevar: criticii obsedati de exterioritati (putere, glorie, imagine, succes social, privilegii s.a.m.d.) tin de obicei sa „faca“ autoritate. Celorlalti, al caror centru de greutate cade in interior, „li se face“ in cazurile fericite incredere.
Citindu-l pe Ionesco (cel din convorbirile cu Claude Bonnefoy) Lucian Raicu scria: „pentru a fi un bun scriitor iti trebuie talent, pentru a fi un bun critic e nevoie de geniu“. Cita umilinta intelegatoare contine o asemenea afirmatie vede orisicine. Autorul lui Nu stia bine ce spune. La fel si modestul, lucidul, comprehensivul autor al Caii de acces.