OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„De acolo, Iisus a mers mai departe, si a vazut un om, numit Matei, sezind la vama. Si i-a zis: «Vino cu Mine». Omul acela s-a sculat si a mers dupa El.“

(Evanghelia dupa Matei,
capitolul 9, versetul 9)

Exista o tripla ipostaza a reprezentarii lui Matei (vames, apostol, evanghelist), care corespunde unui triplet de trepte initiatice in ordine crestina (pacatos, ucenic al lui Iisus, marturisitor al vietii Mintuitorului). Tabloul lui Jan Sanders van Hemessen, intitulat Chemarea Apostolului Matei din Galeria de Arta Europeana a Muzeului National de Arta al Romaniei, poate avea, la rindul lui, trei niveluri de interpretare si, implicit de „lectura“.
Primul este unul ilustrativ; putem spune ca artistul da o varianta picturala textului din Evanghelia dupa Matei, prima Evanghelie canonica a Noului Testament. Asistam, asadar, la momentul in care Iisus ii indica Apostolului, printr-un gest extrem de spectaculos si teatral, calea pe care trebuie sa o urmeze. Este, prin urmare, ilustrarea momentului unei treceri, al unei schimbari de natura (din pacatos in ucenic al lui Iisus) in prezenta divinitatii. Matei, aflat in coltul opus al tabloului, lasa sa-i cada din mina stinga punga cu bani, in timp ce cu cealalta isi scoate caciula. Un personaj feminin redat in sfumato-uri invaluitoare (sotia sau amanta) incearca sa-l opreasca. Alte doua personaje, prea ocupate cu numaratul banilor, par sa nu observe scena. In coltul din stinga sus al imaginii, alte doua personaje resping chemarea lui Iisus. In fundal, ruinele clasic antichizante ale unui palat si un peisaj cu o biserica intregesc imaginea.

Un al doilea nivel al reprezentarii ar fi unul al structurii narative, un nivel al povestirii. Personajul principal (Matei-vamesul sau Matei-apostolul) este in acelasi timp cel care nareaza istoria devenirii sale. Aparenta inghetare a momentului narativ si reprezentarea sa vizuala minutioasa are anumite „brese“, cu valoare de comentariu, completind povestirea. Gestul dramatic al lui Iisus, cel prin care ii este aratata „calea cea ingusta“ lui Matei, este in acelasi timp un gest cu valoare narativa, intrucit indica si subliniaza un episod care se petrece in fundal si care altfel ar trece aproape neobservat: Iisus si citiva dintre ucenici discuta invitatia lui Matei la cina, cea care va stirni mai apoi comentariile Fariseilor. Povestea este astfel completata si deschisa spre nivelul simbolic al episodului, cel in care Iisus le raspunde Fariseilor ca „de doctor au nevoie cei bolnavi“. Sistemul acesta de completare a imaginii centrale prin episoade narative din planul secund al imaginii este unul uzitat inca din Prerenasterea italiana. Manierismul de la Anvers, caruia Jan van Hemessen ii apartine, preia multe formule compozitionale din arta italiana. Mai mult, apropierea dintre pictor si cercul Retorilor din Anvers este bine documentata: in 1548 Jan van Hemessen era diaconul breslei Sf. Luca, din care, pe linga artisti, faceau parte si Retorii din Anvers. Mai mult, pictura flamanda timpurie cunoaste multe exemple de pictori care sint si retori, cum ar fi Quinten Massys sau Ariaen Jacobs, de la care se pastreaza si o piesa de teatru pentru grupul Retorilor. Faptul ca un pictor „functioneaza“ ca retor ar putea da o imagine noua asupra artei flamande, asupra sistemului narativ al picturii, cit si asupra „ratiunii gesturilor“, cele atit de spectaculos dramatice.

Un al treilea „strat“ al interpretarii este unul de factura simbolica. Anvers-ul de la jumatatea secolului al XVI-lea devine cel mai prosper oras european. Interesant este faptul ca inainte de 1536 nu exista nici o reprezentare a acestui episod in pictura flamanda. Reprezentarile anterioare in arta renascentista apartin spatiului italian si, de fiecare data, sint legate de centre comerciale foarte importante: Florenta (Retablul Sf. Matei de Andrea Orcagna si Jacopo di Cione, azi pastrat la muzeul Uffizi) si Venetia (picturile lui Carpaccio de la Scuola degli Schiavoni). Pina de curind s-a crezut ca aceste imagini, in cazul picturii flamande, sint doar pretexte de a picta camatari, poate chiar la propria lor comanda. Insa legaturile descoperite cu cercul Retorilor, cerc umanist cu idei reformiste, schimba complet perspectiva asupra imaginilor de tipul acesta. Fara a fi lutherani declarati, Retorii din Anvers propovaduiau puterea exemplului personal, un soi de Imitatio Christi, un fel de aggiornamento (aducere la zi) a ideilor religioase. In cazul lui Jan van Hemessen, o astfel de interpretare este adecvata si nu pare exagerata, nu numai datorita legaturilor cu cercul Retorilor, mentionate anterior, ci, mai ales, daca tinem cont de faptul ca pictorul se va muta dupa 1550 la Haarlem, din ratiuni religioase. Exemplul personal este unul dublu. El este deopotriva al lui Matei cel care isi povesteste viata, ceea ce i s-a intimplat si cum s-a schimbat. Rolul de povestitor vizual este preluat de pictor, care prin intermediul lucrarii sale da un alt exemplu personal. Matei, Fiul risipitor, Maria Magdalena si tilharul de pe cruce sint toti exemple de persoane iertate si mintuite fara ajutorul sacramentelor si care devin, implicit, imagini emblematice ale Reformei. Despre toti, Jan Van Hemessen ne povesteste in picturile sale. Selectia este una arbitrara, dar vorbeste clar despre ideile celui care o opereaza.

Mai mult, in numeroase ocazii imagini de tipul reprezentarilor parabolei se conjuga cu elemente prezente in Chemarea lui Matei. S-a constatat usurinta cu care pictorul permuteaza motive dintr-o parte in alta. Tabloul de la Bucuresti este aproape replica identica a celui de la Metropolitan Museum de la New York, are multe elemente comune cu cele doua reprezentari ale aceleiasi teme de la Kunsthistoriches Museum din Viena si cu Parabola fiului risipitor de la Muzeul Regal din Bruxelles. Imaginea devine de fapt simbolica pentru ambianta Anvers-ului in plin avint comercial. Este, concomitent, un fel de semnal de alarma si o solutie a unei probleme spirituale. Presarata fiind cu elemente simbolice (fetele batrinicioase ale celor care resping chemarea lui Iisus, „anuntind“ moartea lor spirituala, respingere care se face cu un gest aproape echivalent cu cel al lui Iisus prin care il cheama pe Matei; vesmintul atemporal al lui Iisus care contrasteaza cu hainele bine „ancorate“ istoric ale celorlalte personaje si care ilustreaza ideea – tot din Evanghelia lui Matei, cap. 6, versetele 19 si 33 – de a fi si a nu fi din lume; arhitectura clasicizanta in ruine parasita de oameni care se indreapta spre Iisus, aflat in dreptul bi-sericii din fundal – metafora a convertirii), imaginea astfel creata de Jan van Hemessen devine ea insasi o parabola, o invitatie spre meditatie, atemporala si etern valabila.
(Articol realizat cu sprijinul Galeriei de Arta Europeana si al Atelierului de Restaurare-Pictura din cadrul acesteia)