OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriela GAVRIL
Fiecare cu Budapesta lui
Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“,
Iasi, 2007, 272 p.

Fara indoiala unul dintre cronicarii literari inteligenti ai ultimilor ani, Gabriela Gavril a scris nu de putine ori articole cu nerv, de o ironie savuroasa, despre proza romaneasca actuala. Articole din care am inteles ca o irita pansexualismul kitsch, reteta comoda, scriitura fara relief si fara miza s.a. ce caracterizeaza o parte importanta (cantitativ!) a productiei prozastice lansate pe piata literara a anilor 2000. Acum, Gabriela Gavril vine cu propria-i oferta romanesca, Fiecare cu Budapesta lui, o carte care, as zice, se plaseaza in prelungirea preocuparilor de cronicar ale autoarei. Pentru ca este, de la un capat la altul, o satira la adresa unei literaturi scrise dupa retete previzibile si totodata la adresa unei boeme literare caraghioase, meschine, colcaitoare. Trebuie sa marturisesc insa de la bun inceput ca prefer cronicile Gabrielei Gavril – acide si nuantate – si ca „aciditatea“ acestei satire romanesti m-a deceptionat la fel de mult ca platitudinea cartilor/formulelor pe care autoarea le pune la zid (pe buna dreptate) in articole si acum, iata, in roman.

O caricatura de roman satiric, un pamflet salciu, vlaguit
Debutul in proza al Gabrielei Gavril se dovedeste un pas gresit. (Si cind te gindesti ca autoarea ar fi putut ramine filozoafa!...) Fiecare cu Budapesta lui aduce in prim-plan o suita de caricaturi, de situatii grotesti, romanul construindu-se el insusi – involuntar, desigur – ca o caricatura. Da, ca o caricatura de roman satiric, ca un pamflet salciu, vlaguit. Personaje unidimensionale se misca intr-o realitate butaforica, gesturile lor „comice“ fiind acompaniate de o voce din off care, ca in comediile de televiziune standard, presarate cu nelipsite si agasante risete de fundal, ii indica cititorului cind trebuie sa surida, cind trebuie sa rida cu gura pina la urechi in fata unei glumite sau a unor giumbuslucuri clownesti.

Autoarea nu a invatat – de la un G. Calinescu, de pilda – lectia portretului satiric sau a grotescului. Personajele ei, lipsite de carnatie, au tot atita haz cit scheletele de plastic pentru uz didactic pe care le vezi rinjind „irezistibil“ din dosul vreunei draperii din laboratorul de biologie al scolii. O caricatura izbutita pastreaza asemanarea cu modelul, a carui unicitate e surprinsa perfect in liniile ingrosate, exagerate, distorsionate ale fizionomiei. La Gabriela Gavril, dimpotriva, chipurile caricate sint vaduvite de orice trasatura individualizatoare, te duc cu gindul la portretele stingace pe care copiii le fac colegilor antipatici, cu consecventa malitiozitate, ce nu tine insa loc de expresivitate, de subtilitate, de verosimilitate.

Un narator ciudos si cu ifose de moralist
in lumea fojgaitoare a artistilor ieseni, infatisati de autoare in ipostaze burlesti, ne intilnim bunaoara cu caricatura unei june si extravagante aspirante la gloria literara: „Fatuca poarta ciorapi in dungi la bocancii cu tinte, are codite colorate si-o fusta scurta, plisata, din care ies doua bete. Puloverul sta mai mulat decit trebuie pe pieptul scobit. Are vreo cinci cercei in fiecare ureche, o mica veriga in nas si-o bobita sub buza de jos“. Silueta aceasta (ca atitea altele din roman) e decupata, s-ar zice, dintr-un desen animat; dar nu dintr-un desen animat al lui Walt Disney, fireste, ci dintr-un desen animat grosier de pe Jetix sau Minimax. Tot ce face si tot ce spune e caraghios, fiecare gest o demasca drept o aschimodie cu pretentii de sex appeal: „se lasa sa cada pe un scaun, executind ca o foarfeca de taiat tabla de sase o miscare à la Sharon Stone.

Si-napoi, sa fie sigura ca am observat“. O fi ceva amuzant?!... Personajul cumuleaza in mod neverosimil numai si numai defecte, vazut prin prisma unui narator ciudos si cu ifose de moralist, alter ego auctorial. Atitudinea autoarei fata de propriile-i personaje evoca atitudinea similara a unui Nicolae Filimon, minus bogatia pitoreasca a portretului. Patos polemic, dorinta greu de tinut in friu (si de pus intr-o ecuatie fictionala inteligenta) de a „biciui“, printr-o ironie lipsita de orice indulgenta, moravuri ale literatilor noi, asta o mina in lupta pe Gabriela Gavril. Tinara din al carei „portret“ tocmai am citat a scris un roman la fel de extravagant si de caraghios ca ea insasi: „o carte ca un poem-fluviu-urlet, adica pentru marginalitate, impotriva falocentrismului“, „marfa a-ntiia, are scene hard, injuraturi, homo, perversiuni... E pe val, n-au decit s-o ambaleze ei!“.

Un pamflet impotriva cartilor proaste s-ar cuveni sa fie scris cu mai multa subtilitate. Prea incrincenata in furia-i demascatoare, autoarea nu lucreaza cu aluzii prea sofisticate: „Acu’ lumea vrea sa-i spui direct, i-o pune sau nu? N-are timp de filozofii, discutii... Si ce fac personajele tale? Stau la taclale. Ce sa fac eu cu asta? Ar trebui sa rescrii. Si mai iesi si tu din cochilie, mai da interviuri, baga-te s…t. Acum e important sa ai relatii, sa te misti, sa mai trimiti cite un mail cu urari, sa tii minte cind e ziua cui trebuie de nastere, sa mai comentezi ceva politica. Daca impungi toata ziua si esti acrit, se satura lumea de tine“ – sint sfaturile pe care i le serveste in roman un editor cinic unui scriitor talentat, dar care nu se pricepe sa-si condimenteze cartile cu picanterii provocatoare. Nu-i vorba, va fi avind dreptate autoarea atunci cind vitupereaza impotriva spiritului tranzactional ce dicteaza legea in lumea literara, impotriva pervertirii estetice a vremurilor noastre etc. etc., dar consideratii de acest soi, formulate in aceasta maniera, sint potrivite mai curind intr-un articol de atitudine, nu intr-un text literar.

Prea transparent, prea direct, prea lipsit de ambiguitate e romanul Gabrielei Gavril. Ici-colo cite un artificiu „literar“ cusut cu ata alba, vizibila de la distanta. Bunaoara, un (destul de precar) joc al mastilor, o reflectie asupra identitatilor feminine si masculine asumate in genere de discursul romanesc. Autoarea imprumuta o voce masculina, delegindu-l ca personaj-narator pe moralistul Stefan Negrea, scriitor si universitar scirbit de boema ieseana. Cind, pe baza manuscrisului unui roman pseudo-autobiografic, personajul e acuzat de adulter de catre sotia obtuza si inocenta in materie de naratologie, el se apara prin citeva explicatii stingace privind relatia dintre fictiune si realitate („Mie sa-mi spui clar: ai scris acolo ca te-ai culcat cu Laura?“, „De cite ori sa-ti explic? Astea le debiteaza nenorocitul meu de personaj, universitarul ala obez care viseaza numai femei tinere si delireaza cind se uita in amfiteatru, obsedatul ala care vorbeste mult, fabuleaza“), propunind, ca ultim argument, ipoteza: „Da’ dac-as fi scris din perspectiva unei femei, ce-ai fi zis?“. intrebare „cu skepsis“, pentru ca trimite chiar la dedublarea auctoriala din romanul de fata. Reteta dupa care e compus Fiecare cu Budapesta lui: pamflet cit cuprinde plus putina autoreferentialitate...

O carte incolora si perfect inutila
Subiectul pe care si-l alege Gabriela Gavril – spectacolul grotesc al lumii literare si universitare – este, in sine, suficient de generos. Ar fi putut iesi de aici un bun roman de moravuri, daca autoarea n-ar fi optat pentru caricatura, schematism extrem, ton exagerat pamfletar. Unui atare subiect i s-ar fi potrivit mai bine o abordare mai tacticoasa, mai atenta la complexitatea realitatii si, poate, un pic mai sobra. Fiecare cu Budapesta lui pune laolalta niste ebose, niste instantanee „comice“, niste personaje ce se scalimbaie la fiecare pas – totul vazut prin ochii sarcasticului Stefan Negrea, un fel de Virgiliu de trei parale, care ne conduce prin bolgiile lumii literare iesene: patrundem astfel intr-un fost crematoriu transformat in tipografie, in birourile unor edituri, tragem cu urechea la birfele unor universitari cotcari de la Litere, ne intilnim cu doi artisti alcoolizati care-si scriu versurile pe trupul gol al unei Venere cu forme rubensiene, asistam la o lansare de carte unde un nonconformist cauta saminta de scandal si o gaseste, nu ne amuzam – desi naratorul face toate eforturile – la priveghiul unui profesor decedat din cauza unor excese erotice si nici la o inmormintare de pomina, unde Stefan Negrea nimereste din intimplare.

in plus: citeva dialoguri cu cetateni obisnuiti care isi spun pasurile in legatura cu tranzitia sau cu politica americana, citeva escapade amoroase ale personajului narator, niste triste amintiri din copilarie si niste cosmaruri ale aceluiasi, o poveste pseudofabuloasa (ce merita exploatata mai mult) despre mucegaiul care inabusa intempestiv, vertiginos, bisericile, cladirile institutiilor, monumentele din oras. Totul constituind, se pare, un simulacru (parodic) de epopee desfasurata de-a lungul a sapte zile (de duminica pina simbata), la capatul carora Stefan Negrea alunga un sobolan ce-i intrase in baie. Spre final, naratiunea da semne ca se invioreaza intrucitva, devine mai dinamica si mai imaginativa. Dar e prea tirziu, din pacate. Citeva pagini/secvente inspirate n-au cum sa salveze o carte incolora si perfect inutila.