OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pompiliu TEODOR
Sub semnul luminilor. Samuil Micu
Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj, 2000, 507 p., f.p.


Cu toate ca s-au scris multe carti despre iluminismul romanesc, nu putem spune ca fatetele acestuia sint suficient de cunoscute. Motivul? Operele celor mai de seama invatati au fost doar partial editate, reconstituirea biografiilor lor intelectuale a ramas un deziderat, in vreme ce problematizarea epocii nu preocupa suficient breasla istoricilor. De la mediile academice este inca asteptata recuperarea istoriografica, precum si intelegerea evolutiei ideilor religioase si culturale in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Cit priveste reperele – cazurile Scolii ardelene si ale bisericii greco-catolice sint doar doua din mai multe care pot contribui la definirea identitatii transilvane in special si a aceleia romanesti in general –, ele presupun studii complexe, argumente factologice si teoretice obtinute in temeiul unor lungi analize si a unor interpretari adecvate.

Aceste aprecieri mi-au fost sugerate de monografia intitulata: Sub semnul luminilor: Samuil Micu, al carei autor este profesorul Pompiliu Teodor de la Universitatea Babes-Bolyai. Este vorba de o cercetare ce reface ansamblul cu adevarat fascinant al primei perioade de modernizare culturala, sociala si politica a societatii romanesti. Rezultat al unui travaliu de durata, cartea mai sus citata evidentiaza personalitatea unui invatat de prima mina. Activitatea lui Samuil Micu contine mai multe din trasaturile intelectuale ale luminismului terezian si josefinist, respectiv, aspiratiile religioase si politice ale lumii est-central europene traind in structurile adminis trative instituite de Casa de Habsburg. Prin mijlocirea ei este mai accesibila informatia despre elita intelectuala, dar si despre locul si rolul bisericii greco-catolice in promovarea spiritului comunitar al populatiei de limba romana din Transilvania.

La numeroase intrebari – pe cit de dificile, pe atit de incitante – cauta sa raspunda cartea profesorului Pompiliu Teodor. Am sa le formulez in ordinea importantei lor: In ce masura organizarea institutionala a jucat un rol in pregatirea elitei culturale? Cum a fost posibila audienta ideilor iluministe europene in mediile culturale romanesti? Cum se explica faptul ca opera enciclopedica a lui Samuil Micu este pilduitoare pentru creatia Scolii ardelene, precum si pentru o parte semnificativa din discipolii acesteia? In ce masura pot fi vazute ca intemeietoare ale culturii romane moderne cartile sale de istorie, teologie, ideologie? Care a fost rostul stabilirii relatiei dintre etnic si natiune? Dar dintre natiune si confesiune? Cit de importanta a fost creatia istoriografica a lui S. Micu? A devenit istoricul un om politic? Poate fi opera lui Micu apreciata drept una care face relatia intre societate, natiune si stat? Monografia scrisa de profesorul Pompiliu Teodor cuprinde o mare varietate de probleme referitoare la orientarile operei iluministului, la rostirile istorica, filozofica si teologica, la conexiunile dintre istorie, politica si natiune, precum si la ponderea pe care a avut-o istoriografia in cultura romana inainte si dupa creatia lui S. Micu.

Sa retinem deocamdata ca Samuil Micu a fost greco-catolic, iar relatia sa cu acest mediu fusese strinsa atit in anii formatiei sale (cf. op. cit., p. 76-92 si 93-102), cit si mai tirziu, cind se implicase in dezbateri teologice, scrisese carti pe teme religioase sau tradusese din literatura de orientare catolica. Autorul monografiei ne spune ca in perioada formarii la Viena, Micu a fost inspirat de ideile Reformei catolice, lucru dovedit de suita de traduceri in limba romana: Rinduiala lui Vasile cel Mare, A celui dintre sfinti parintelui nostru Dositei, A celui intre Sfinti parintelui nostru Vasile cel Mare. „Cultivarea patristicii este semnificativa pentru conceptia lui Micu despre biserica, a carei menire o vede in revenirea la valorile primordiale ale crestinismului“ (op. cit., p. 101). La Viena fiind, Micu si-a imbogatit in mod considerabil orizontul, asumindu-si acele idei care i se pareau conforme propriei sale viziuni asupra religiei. Samuil Micu fusese interesat in aprofundarea problemelor care confruntau biserica catolica europeana in general si aceea din Imperiul habsburgic in special. Prin consultarea cartilor de referinta, el cautase raspunsurile cele mai potrivite pentru situatia propriei comunitati lingvistice si a bisericii greco-catolice de la care se revendica. Exegetul operei sale sugereaza ca istoriografia ecleziastica ar fi avut un rol fundamental in pregatirea istoricului (vezi op. cit., p. 270). Cred ca asa ar fi mai lesne de explicat modul in care au fost asimilate concepte si metode care fecundasera gindirea culturala si ideologica a lui Samuil Micu.
Ceea ce cartea Sub semnul luminilor ne invita sa observam este ca interesul lui Samuil Micu pentru confesional – la fel ca al intregii elite de limba romana din Transilvania – se datora intii de toate faptului ca biserica greco-catolica fusese „o modalitate de afirmare a natiunii“ (op. cit., p.137). Rezultat al unirii unei parti a credinciosilor ortodocsi romani din Transilvania cu Biserica Romei (fapt petrecut in anii 1697-1701), semnificatia ei a fost atit religioasa, cit si politica. Unirea – in acceptiunea imperialilor – urma sa conduca la catolicizarea intregii populatii romanesti din Transilvania.

Conditiile ei au fost transformate in revendicari politice de catre reprezentantii clerului greco-catolic din Transilvania. Este vorba de acelea formulate intii de toate de Inochentie Micu, modelul spiritual al lui Samuil Micu si al tuturor congenerilor sai. Ele se refereau la: incetarea starii de tolerati; dreptul la functii in administratia Transilvaniei si in administratia imperiala; dreptul la scoala si la folosirea limbii romane. Acest lucru explica in ce fel activitatea bisericii greco-catolice a facut posibila realizarea celui dintii pas important in formarea constiintei identitatii colective a populatiei romanesti din Transilvania. Sensul asimilist initial – proclamat prin crearea acestei biserici – a stimulat formarea elitei culturale si emanciparea citorva segmente sociale. Unirea cu biserica Romei a deschis perspectivele pentru alfabetizare si pentru afirmarea unei generatii de invatati cunoscuta sub numele de Scoala ardeleana. Ea a contribuit la receptarea ideilor Aufklärung-ului austriac promovat de Viena si, ulterior, la preluarea ideii de natiune intr-o varianta germano-prusiana. Toate aceste motive explica interesul deosebit pe care il stirneste epoca si, o data cu ea, biografia intelectuala a unuia dintre cei mai dotati si inspirati carturari romani ai secolului al XVIII-lea din Transilvania. Pompiliu Teodor arata ca generatia deceniului opt al secolului luminilor continua eforturile lui Inochentie Micu, respectiv, multiplica ideile politice si ecleziastice ale merituosului ei predecesor, urmarind statuarea unei miscari etno-nationale unitare pentru intreaga populatie de limba romana din Transilvania.
Cartea profesorului P. Teodor conduce cititorul prin multimea de scrieri teologice, lingvistice si istorice ale lui Samuil Micu si ale congenerilor sai.

Cunoasterea detaliata a epocii, a sistemului administrativ-politic al imperiului habsburgic si a problemelor care au confruntat diferitele segmente sociale din Transilvania dau posibilitatea unei interpretari innoitoare asupra secolului al XVIII-lea. Relatiile cu Moldova si Tara Romaneasca sint semnalate prin prisma operei lui Samuil Micu, dar si prin comentarea evolutiei intelighentiei romane in ansamblu. In acest din urma cadru, comparatiile trimit spre sfera inrudirii si cooperarii culturale, spre idealurile politice sau spre reconstituirile istorice asemanatoare la elita laica si religioasa traind de-o parte si de alta a Carpatilor. P. Teodor a avut curiozitatea de a analiza scrierile invatatului iluminist spre a observa originalitatea lor in comparatie cu a altor invatati, staruind insa si asupra pasajelor transcrise din alte carti. In cea dintii ipostaza, exegetul identifica prelucrarea critica a informatiilor occidentale in materie de istorie religioasa sau diferentele dintre descrierile trecutului apartinind iluministului si acelea ale cronicarilor. Cit priveste al doilea aspect, profesorul Teodor semnaleaza enorma influenta exercitata de Dimitrie Cantemir in redactarea istoriei antice a poporului roman. Comparind textele Brevis Historica Notitia si Hronicon a vechimei romano-moldo-vlahilor, cu deosebire capitolele referitoare la continuitatea daco-romana, descopera nu doar asemanari, dar si masive transcrieri. De aici si explicatia potrivit careia S. Micu a fost tributar interpretarii lui Cantemir in ceea ce priveste originea latina a romanilor, identificind pe romani cu romanii si „vazind istoria romanilor in prelungirea istoriei imperiului roman si bizantin“ (op. cit., 317).

Istoria si lucrurile si intimplarile romanilor este socotita drept un aport original la cunoasterea istoriei bisericii romane, a cadrului institutional de desfasurare a vietii sociale si politice si la dezbaterea chestiunilor majore ale trecutului romanesc. Pompiliu Teodor indica – in temeiul textului studiat – distinctiile operate de Micu (este vorba de acelea cuprinse in Istoria si lucrurile…) intre istoria politica a voievodatului si principatului transilvan pe de-o parte si istoria domniilor din Moldova si Tara Romaneasca pe de alta. „Cu alte cuvinte – scrie autorul monografiei –, el (iluministul, n.n.) face o deosebire intre stapinirea politica a nobilimii maghiare, in formula principatului, sau a dominatiei habsburgice si voievodatele extracarpatice, expresie a civilizatiei romanesti. In ansamblu insa istoria lui Micu s-a vrut o vasta desfasurare istorica a lucrurilor si intimplarilor romanilor, prezentate alaturi de evolutia politica a Transilvaniei“. Profesorul Teodor defineste aceasta opera ca fiind de prima importanta in ansamblul creatiei istoriografice a Scolii ardelene. Istoria si lucrurile si intimplarile romanilor fusese nu doar o Historia rerum, dar si o opera militanta, specifica epocii luminilor, ideile pentru care pledase anuntind inceputurile modernizarii (vezi op. cit., p. 269-270). Reluind interpretarea lui N. Iorga, autorul il situeaza pe Samuil Micu intre promotorii unui veritabil Aufklärung, admitind ca din punctul de vedere al formei opera sa are asemanari cu aceea a predecesorilor cronicari. Samuil Micu a adus o contributie remarcabila la renovarea scrisului istoric in limba romana, la promovarea studiilor erudite si la asezarea istoriei regionale in context universal (op. cit., p. 237).

Exegetul tine sa atraga atentia ca in cazul amintitei opere este in discutie cea mai cuprinzatoare istorie scrisa pina atunci despre spatiul imaginat al Daciei (op. cit., p. 217). Incercarea fusese extinsa la trecutul Transilvaniei, Munteniei si Moldovei, la politica, viata social-culturala si religioasa a romanilor. „O informatie bogata – spune Pompiliu Teodor – se grupa pentru prima data intr-o lucrare istorica romaneasca, in care autorul ei ridica probleme si cauta raspunsuri...“. Prin informatii, dar mai ales prin comentariile logice, Samuil Micu este un mare initiator al scolii istorice moderne de limba romana. Principiile iluministe le-a subsumat intereselor nationale, devenind astfel precursorul romantismului in istoriografia romana. Reala insemnatate a operei sale „este incercarea de prezentare globala a istoriei nationale...“ (p. 376). Recuperarea de tip academic – atenta la fenomenele mari si la amanuntele unei istorii in care se ingemanasera faptele si ideile – face cu putinta o mai exacta cunoastere a problemelor ce confruntau lumea acelui timp. Acceptiunea lui Samuil Micu privind ideea de etnic sau aceea referind asupra conceptului de natiune sugereaza mai mult influenta germano-prusiana si mai putin aceea austriaca in formularea reperelor teoretice ale identitatii. Limbajul istoriografic si ideologic are evidente inrudiri cu acela profesat de reprezentantii curentului Sturm und Drang. In pofida faptului ca citise o bibliografie extrem de variata, se pare ca mediile de cultura germana si-au pus serios amprenta asupra orientarii sale.

Autorul are in vedere nu numai analiza gindirii lui Samuil Micu, dar si descrierea mediilor scolare si universitare frecventate de invatatul ardelean in deceniile de la mijlocul si din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, ocazie in care discuta ideile dominante ale timpului prin prisma institutiilor de invatamint si prin aportul intelectual al profesorilor care l-au format pe iluministul ardelean. Cit priveste dinamica reformelor austriece jucind si ea un rol decisiv in biografia lui Micu (mai ales in faza de formare), Pompiliu Teodor se opreste asupra ei spre a reconstitui atmosfera religioasa si laica de la Viena si de la Blaj. Apropierea lui Micu de evenimentele de istorie europeana, preocuparea pentru traduceri si prelucrari din literatura universala (exemplul oferit de incercarea de fundamentare doctrinara a propriei confesiuni prin atractia fata de opera lui Fleury si prin redactarea Istoriei imperecherii intre biserica rasaritului si a apusului si Istoria saborului de la Florenta) arata ca acumularile din faza studiilor au avut rezultate dintre cele mai interesante in ordinea aflarii solutiilor la schismele bisericesti.

Familiarizat cu aspectele pregatirii si ale creatiei, cititorul va fi de acord ca intre cronicari si acest reprezentant al Scolii ardelene este o distanta apreciabila (op. cit., p. 245). Mai mult, va afla ca descrierea vietii statelor europene este cu mult mai bine articulata in cazul invatatului de la Blaj decit in acela al lui Dimitrie Cantemir. Este meritul istoricului de astazi de a fi aratat in ce anume consta pasul inainte facut de reprezentantul Scolii ardelene in raport cu eruditul print moldav. Romei, Bizantului si statelor feudale sud-est europene, invocate de Dimitrie Cantemir, li se va asocia si cadrul reprezentat de Imperiul austriac pe care Samuil Micu il descrie in liniile ce i se pareau lui revelatoare (cf. op. cit., p. 245). Dubla relatie – una datorata convergentelor ori integrarii in slavonismul cultural ca urmare a coabitarii cu populatiile din Balcani si cealalta rezultind din civilizatia latina, occidentala, urmare a Unirii religioase – evidentiaza o realitate pe care Samuil Micu nu putea sa o neglijeze. Se vede si de aici ca cea mai fecunda perioada care a afectat societatea si a produs mutatii conceptuale este aceea cuprinsa intre secolul al XVII-lea si al XIX-lea. Cunoscuta sub numele Sattelzeit, ea indica in ce anume au constat faptele petrecute de-a lungul tranzitiei spre modernitate.

O solida cunoastere a operei lui S. Micu – asa cum rezulta din monografia pe care am prezentat-o aici – a presupus: a) identificarea izvoarelor documentare; b) studiul cartilor si manuscriselor redactate in limba latina; c) frecventarea referintelor de prima importanta ale Aufklärung-ului austriac si german; d) indicarea surselor sasesti si maghiare invecinate; e) discernerea meritelor stimulative in ordine culturala si religioasa venite dinspre Austria si Prusia; f) comparatii cu rezultatele cercetarilor scrise in alte limbi; g) trecerea de la tratarea globala a contributiei membrilor Scolii ardelene la dezvaluirea reusitelor care definisera personalitatea unuia dintre reprezentantii ei de marca. Iata de ce atunci cind aminteam de complexitatea problemelor la care trebuie sa faca fata istoricul in momentul reconstituirilor nu admisesem arderea etapelor. Aplecarea in mod special asupra contributiilor uneia dintre figurile remarcabile ale Aufklärung-ului est-central european a fost dublata de o suma importanta de informatii inedite, de analize si de paralele cu creatiile de virf ale timpului.

Pompiliu Teodor a avut taria de a amina citeva decenii finalizarea manuscrisului monografiei despre Samuil Micu. El a adincit in acest fel un studiu de caz, problematizind mult mai bine decit predecesorii sai diferitele ipostaze ale creatiei iluministe romanesti in ansamblul ei; a reusit mai cu seama o monografie de o admirabila tinuta intelectuala, capabila sa refaca traseul meandrat al invatatului. A demonstrat in ce fel mediul carturaresc de la Blaj si-a pus amprenta asupra sferei de idei politice promovate de intelectualitatea romana la sfirsitul secolului al XVIII-lea si pe parcursul secolului al XIX-lea. Istoricul a stiut sa beneficieze de contributiile anterioare ale istoriografiei romanesti privitoare la iluminism, ca de exemplu de acelea semnate de N. Iorga, David Prodan, Dimitrie Popovici, Lucian Blaga, Francisc Pall, Iosif Pervain. Profesorul Teodor a uzat insa si de trimiteri bibliografice de prima mina provenind din istoriografia internationala, ca de pilda de acelea semnate de Kosáry Domokos, Eva Balász, Zoltán Toth, Ladislau Gáldi, Zsolt Trocsánzi, Emanuel Turczynski, E. Wangermann, Fritz Valjavec, Franco Venturi. Toate aceste merite – ca si acelea prezentate in comentariul de mai sus – ma indreptatesc sa cred ca volumul intitulat Sub semnul luminilor. Samuil Micu este cu adevarat un eveniment editorial. El arata – o data mai mult – ca mediile universitare din Romania au un important cuvint de spus in recuperarea trecutului, in orientarea metodologica si conceptuala a scrierilor istorice, precum si in largirea programelor si disciplinei cercetarii potrivit pretentiilor contemporane ale stiintelor sociale. Toate acestea spre a promova discursul academic in dauna speculatiilor si a pseudo-stiintei.