„Vrei să spun ceva despre Rubik? Păi e ca
şi cum mi-ai cere să vorbesc despre ultimii ani din viaţa mea sau despre
Facultate, pentru că, în mintea mea, Rubikul se ramifică, adică nu e separat,
nu pot să-l privesc ca pe un text separat, ca pe literatură şi-atît, că nu e
doar atît. Se leagă de foarte multe lucruri. Se leagă, nu ştiu... de sălile de
cursuri, de copiat sau de examene, de copiuţe sau de profi plicticoşi cînd tu
ne-nvăţasei că, dacă ne plictisim la un curs, să scriem poezii în timpul cursului.
Ieşeau nişte poezii ciudate, cu improvizaţii, cu fragmente din curs. Se leagă
de multă bere băută prin locuri dubioase, de cafele. Nu ştiu. Probabil, Rubikul
e legat cel mai mult de oameni şi tu spuneai că se leagă de prieteni. Şi-mi
amintesc cînd mergeam cu Sonia, cu Elena sau cu Ovidiu la mine-n garsonieră
[...] Îmi amintesc de o grămadă de lucruri: de CD-urile lui Gruia, de şalurile
tale, pe care le uitai peste tot, de textele plimbate de la unul la altul [...]
Nu ştiu, eu mă gîndesc la proiectul ăsta ca la prăjiturile copilăriei, nu mă
gîndesc la el ca la un roman propriu-zis, ca la literatură propriu-zisă, ca la
o chestie de sine stătătoare. Şi, cînd va apărea, mi se va părea stupid ca
cineva să-l analizeze din punct de vedere literar, teoretic, critic, textual
sau cum vrei. Deci, nu, eu nu-l văd aşa. Ăstea sînt bla-bla-uri. Rubik nu e
literatură. Cu Rubiku’ te joci, îl învîrţi şi gata. Aşa îl înţelegi cel mai
bine.“
Acestea sînt cuvintele unei rubikautoare, parte a unuia dintre filmele
prezente pe DVD-ul care însoţeşte cartea. Să scrii despre Rubik e foarte greu,
cum e, de altfel, greu să scrii despre orice lucru care îţi place cu adevărat.
Într-adevăr, nu e o carte de literatură în sensul acela grav, somptuos în care
scriitorii se iau în serios, fiind înghiţiţi de lumea literară şi de jocurile
de culise ale acesteia, lume care naşte false aşteptări, străine de ceea ce se
poate numi „eu-însumi“. De altfel, în Rubik nu există un „eu-însumi“, ci un
„ei-însumi“, tocmai pentru ca textul să nu se piardă în capcana lui „unu“.
Textele sînt organizate pe capitole „relativ autonome“ cu referinţe comune.
„Personajele“ se construiesc în jurul unei identităţi de grup – grupul
rubicilor – „al celor care participă la scrierea şi citirea «pasajelor
literare» în colectivitatea lor“. Rubikautorii transpun în textele lor situaţii
diferite, ale căror subiecte pendulează în spaţiul complex al amestecului
dintre real şi imaginar – un spaţiu al devenirii (deşi rubikautorii nu ar
folosi un cuvînt atît de pretenţios).
Scrierea Rubik-ului este sinonimă cu
definirea personalităţii, a identităţii artistice şi a relaţiilor
interpersonale în grupul restrîns al rubikautorilor, dar şi „în raport cu o
societate «ciudată» din care ei înşişi fac parte şi care îi determină“. Rubik-ul
este o carte despre tinereţe, despre „cum se leagă oamenii între ei“, despre ce
înseamnă să fii tînăr în ziua de azi, despre cum e cînd te-apuci de scris,
despre lupta împotriva tiraniei bătrînicioşilor fie ei tineri sau bătrîni,
despre comunicarea pe Internet, despre muzicile ascultate, despre revoltă,
despre conformismul celorlalţi, despre cărţile citite, despre jocul cu
literatura (un joc ca şahul lui Flaubert din Dicţionar de idei primite de-a
gata, „mult prea serios pentru a fi doar un joc“), despre toate locurile în
care rubikautorii s-au întîlnit, despre toate aceste lucruri deodată şi despre
nici unul înainte de toate. Fiecare autor, fiecare întîlnire, fiecare
întîmplare se regăsesc şi dispar ca-ntr-o „onirică şi frumoasă devălmăşie“ în
aglomerarea de proze, poeme, notaţii imediate, mailuri, filme, versuri de
muzică ce apar peste tot şi nicăieri în text pentru a lua pe rînd cuvîntul, ca
apoi să lase prim-planul grupului, toate acestea contribuind la ceea ce autorii
au numit „efectul de rubik“. S-ar putea spune multe lucruri despre Rubik. Unii
ar găsi şi reproşuri. Ar spune că e mult prea încărcat de referinţe culturale,
că face exces de experimentalism, că nu e de fapt despre liftiera de la TNB, că
nu e coerent etc. Aceste „defecte“ ar putea fi identificate dacă autorii ar
scrie „Literatură“ (Cu L mare), dacă ar contribui în mod deliberat la „minciuna
metaforică“.
Un lucru însă nu se poate reproşa
autorilor. În ciuda excesului de referinţe culturale, Rubik-ul nu apare ca
fiind „fabricat“, nu e artificial. Rubik-ul este mult mai viu decît multe cărţi
„de literatură“ apărute în ultimii ani. Pentru a înţelege importanţa acestui
lucru trebuie să amintim că Rubik-ul a început într-o sală de seminar. Din
acest motiv, el reprezintă o izbîndă, o victorie asupra influenţei negative a
facultăţii, asupra efectului de îndobitocire de care foarte puţini scapă, chiar
şi cei care ajung scriitori. Despre această îndobitocire vorbeşte şi Gombrowicz
(reper obligatoriu pentru rubici) în Ferdydurke (scena în care elevii sînt
întrebaţi de ce trebuie să-l iubească pe poetul Slowacki, aceştia fiind nevoiţi
să răspundă: „Pentru că a fost mare poet.“ Atunci cînd Galkiewicz răspunde că
nu-l încîntă, profesorul Pimko îi spune „Cum nu te încîntă, Galkiewicz, dacă
ţi-am explicat de o mie de ori că te încîntă“) sau în Jurnal atunci cînd spune
„Ce-mi pasă mie de Mickiewicz? Pentru mine voi sînteţi mai importanţi decît
Mickiewicz şi nici eu, nici nimeni altcineva nu va judeca poporul polonez în
funcţie de Mickiewicz sau de Chopin, ci în raport cu ceea ce se petrece şi se
spune aici, în această sală.“ Situaţiile asemănătoare celor descrise de
Gombrowicz vor fi întotdeauna actuale. Rubik este o formă de apărare, un
antidot pentru gîndirea de acest tip. A încerca să-l analizezi numai ca pe un
text literar ar însemna să-l privezi de propriul său conţinut, o capcană în
care un „critic“ ar putea cădea extrem de uşor. Ceea ce nu înseamnă că textele
din Rubik ar fi scrise de amatori, ci doar că acestea nu au neapărat o „miză
literară“. Nu încearcă impunerea unei „generaţii“ sau dobîndirea unei
legitimităţi. Rubicii „se ţin“ cît mai departe de lumea literară, de jocurile
ei de culise şi se apropie neaşteptat de mult de literatură şi mai ales de
viaţă.