Autor: 
Categoria: 
Doina Uricariu a cîștigat în primăvară Premiul special al publicului revistei Observator cultural cu Maxilarul inferior, o carte care pleacă de la reconstrucția fizică a feței tatălui său, rănit la Oarba de Mureș, în 1944, și care zugrăvește – nu numai prin dialogul cu regina Ana, ci și printr-o imensă iubire față de familie, dinastie, tradiție – un adevăratAlmanah Gotha al Europei. Recent s-a întors dintr-un turneu prin țară. S-a întîlnit cu sute de cititori. Poate chiar mii. De data aceasta, le-a oferit o nouă carte (tot în două volume), Scara leilor, o temeinică și argumentată lucrare, în peste opt sute de pagini, despre rezistența regelui Mihai și a poporului român față de regimul sovietic de ocupație. Scriitoarea folosește documentele pentru a dezamorsa și a anihila cîmpul de mine al minciunilor și al propagandei.
Maxilarul inferior a impus un titlu șocant. Ce înseamnă noua ta carte, Scara leilor, care face tandem cu Maxilarul inferior? Cine urcă și cine coboară Scara leilor?
Scara leilor e un loc comun în arhitectura lumii. Avem și
noi cel puțin una celebră în București, pe Calea Victoriei, la Palatul
Cantacuzino, unde se află Muzeul „George Enescu“. Scara leilor, la care mă
refer în cartea mea, străjuiește castelul Alupka de lîngă Yalta, din Crimeea. E
parte dintr-un loc unde s-a semnat, la palatul Livadia, hăcuirea Europei. O
tragedie istorică și umană cu infinite sechele, vizibile și azi. La castelul
Alupka au locuit Churchill, Anthony Eden, Alexandru Cadogan, membrii delegației
Marii Britanii. Scara a fost urcată și coborîtă de cei care au decis soarta
Europei la Conferința Argonauților de la Ialta. Atunci au împărțit lîna de aur
a Europei, au trasat zonele de influență, iar noi, românii, am căzut în zona de
influență sovietică.
Și au fumat, pînă la chiștoc, țigara unui viitor de paie.
Cele două perechi de lei care străjuiesc scara
monumentală reprezintă simbolic două ipostaze ale conștiinței și memoriei. O
pereche de lei doarme. Capul uriaș e culcat pe labele amorțite de somn. Dulce odihnă
și ignorare a oricărui pericol! Istoria se odihnește. Conștiința doarme. Se
complace într-o hibernare păguboasă. A doua pereche de lei, din capul scărilor,
s-a trezit. E ridicată pe labele din față, veghează, e tensionată, gata de atac
sau de ripostă. Privirea felinelor are o solidaritate și o complicitate de
oțel. În fine, lumea s-a trezit! Oare s-a trezit?
O carte despre treptele memoriei, zeci de documente
despre anii 1944-1947, din seifurile diplomatice și din cele ale Serviciilor
Secrete, din Arhivele Naționale, ale Vaticanului, din Arhiva Fundației Hoover,
din Arhiva regelui Mihai de la Versoix. Ești prima care-o descrii, dezvăluind
legătura MS regele Mihai cu românii din exil, faptul că este informat și suferă
pentru tot ce se întîmplă în țara lui vreme de decenii. Regele Mihai
reacționează și are curajul să-l numească pe Ceaușescu un Pol Pot, un Ubu, cînd
acesta e primit cu onoruri în toată lumea…
Regele Mihai se adresează președintelui Comisiei
Drepturilor Omului, la Palatul Națiunilor din Geneva, în 30 ianuarie 1989,
încheindu-și demersul în favoarea poporului român, ca un părinte: „Împotriva
atîtor mizerii, interveniți de urgență. Vă implor, în numele poporului român,
și vă mulțumesc!“. Am inclus în cartea mea o mulțime de dovezi, textele rostite
la Europa Liberă și la BBC, cînd regele a fost lăsat să vorbească, stenogramele
întîlnirilor sale și ale reginei Elena cu reprezentanții diplomației engleze și
americane, în care cei doi descriu derapajul antidemocratic din anii 1944-1945.
Am inclus interviurile mele cu regele Mihai din 5 mai și din
noiembrie-decembrie 1990.
Iarba verde a României
Maxilarul inferior și Scara leilor se pot citi
independent. În ce ordine vrea cititorul. Memorialistica și documentele sînt
asemenea unui arhipelag. Parcă ar fi puzderia de insule și fiorduri din țările
nordice. Tu ai scris și scrii romanul memoriei. Ai publicat mai întîi Maxilarul
inferior, cartea ce și-a ales drept catarge personalitatea reginei Ana și
figura tatălui tău. În Scara leilor, prim-planul dialogurilor și documentelor e
dat de regele Mihai, de Arhiva de la Versoix, de marea rezistență anticomunistă
și distrugerea pîrghiilor democrației, de soarta Basarabiei și a Bucovinei de
Nord, pe care ai înțeles-o și prin ceea
ce ți-a povestit mama ta, Elena Melnic, născută la Zgurița, lîngă Soroca.
Mama și familiile verilor ei primari m-au învățat aproape
totul despre Basarabia. Am început periplul basarabean ca adolescentă,
îngenunchind la mormintele bunicilor mei, părinții mamei. Am o fotografie stînd
în genunchi lîngă crucile pitice, scufundate în țărînă. Iarba din cimitir e
aproape mai înaltă decît crucile alunecate într-o rînă. Am scris despre
Basarabia și Bucovina capitole întregi în Scara leilor – „Basarabia, Bucovina“,
„Războiul“, „Frații dintre două rîuri“ –, am povestit zeci și zeci de povești,
între care și istoria cumplită a foametei induse de sovietici și cazurile de
canibalism. N-am scris tratate. Nu am
gîndit istoria din memorialistica mea ca pe un manual. Memoria nu are un fir
roșu, conducător, ca să folosesc o sintagmă penibilă. E plină de meandre, de
popasuri neașteptate și interpolări. Am folosit cu atenție documentele. Cu
precizie. De curînd am citit cartea lui Denis Deletant, Teroarea comunistă în
Romania, unde citează afirmația istoricului român de la Oxford, Ghiță Ionescu.
Acesta consideră că forțarea abdicării
regelui Mihai I a fost un „viol istoric“.
Dumnezeu e mult mai puternic decît Securitatea
De unde pofta de memorialistică? De istorie? Energia ta? Seninătatea?
Un prieten mi-a dăruit, în 1988, o carte a lui Eduardo
Galeano, Memoria focului/ Memoria del fuego. Scrisă în 1982. Cred că m-au
influențat profund felul în care a fost scrisă, aliajul, sinteza dintre
istorie, literatură, fabulație, ironia subtilă, înțelepciunea, capacitatea
povestirii de a-și asuma, fără să deformeze, înscrisuri, documente, evenimente,
date, știința istoriei. Acest istoric strălucit, dar atipic și-a ales ca motto
un proverb african care a ajuns în America odată cu sclavii. „De la iarba
uscată va lua foc și iarba verde.“ Eu nu vreau să văd România pierzîndu-și
iarba verde din pricina uscăturilor și a celor care aruncă pe foc toate
valorile noastre.
Lucrurile importante se așază în timp. Acum va crește
valul de cronici. Am lipsit și lipsesc mult din țară. Povara miilor de cărți
care apar stă pe umerii a prea puțini critici de întîmpinare. Spațiul dedicat
culturii în cotidiene și reviste nu are de-a face cu zecile de pagini din New
York Times. Am avut cronici excelente și multe interviuri admirabile, cel dinObservator cultural cu tine, apoi ca un regal, cu Marina Constantinescu și cu
Horia-Roman Patapievici, cu Andra Rotaru, Dan Stanca, Lucia Negoiță, Adrian
Adam, Magdalena Popa...
Am început cu regina. Nu din feminism, cum a crezut
cineva. Poate gîndindu-mă la mutări, care surprind, din jocul de șah. Se știe
deja că am fost scurtcircuitată, în 1990, că Securitatea nu a dorit să fac eu
cartea cu regele. A trimis pe altcineva în locul meu. Am povestit asta. Dar
Dumnezeu e mult mai puternic decît Securitatea. Ușile care mi s-au închis
aparent, mi-au fost deschise mult mai larg amplificînd povestea regelui Mihai
cu povestea reginei Ana. Cred că e important fulgerul înțelegerii, libertatea
pe care trebuie să ți-o iei cînd vrei să înțelegi. Am priceput tezaurul de umanitate din cuplul Majestăților
Lor, am avut acces la o lume a Europei, neschilodită de „omul nou“, fabricat în
serie de dictaturile comuniste și de tranziția lor letargică și mincinoasă.
Nu poți povesti și nici nu trebuie să povestești totul.
Întotdeauna rămîne un rest de poveste. Scriitorul din mine oprește șuvoiul
memoriei sau toate amănuntele ei cînd simte că povestea e prea frumoasă sau că
o parte a ei trebuie spusă și altă dată. Povestelnicul expediază finalul
basmelor cu celebra: „Și-am încălecat pe-o șa!“. În Maxilarul inferior am scris
despre tata și felul în care s-a căsătorit – fără s-o cunoască și nici s-o fi
văzut – cu mama mea, prima oară în 22 august 1945. Atunci a salvat-o mai mult
ca sigur de la moarte, de la toate samavolniciile la care au fost supuși
deportații. Păstrez Extrasul nr. 1319 din Registrul Stării Civile pentru
căsătoriți pe anul 1945. Data de naștere a mamei e scrisă greșit, 8 august în
loc de 8 mai 1922. Mama nu a fost de față la căsătorie. Nu avea să fie scoasă
din acel depozit înțesat de sute de basarabeni și bucovineni decît după
căsătoria care s-a făcut cu dispensa regală de dotă, semnată de regele Mihai.
Martorul mamei, un ziarist, Victor Grigorescu, are aceeași adresă cu mama, pe
Șoseaua Ștefan cel Mare, la numărul 89. Martorul tatei este locotenentul
Constantin Ionescu.
Pe 3 septembrie 1949, conform Extrasului din Registrul
Stării Civile pentru căsătoriți pe anul 1949. A fost căsătoria lor pe viață.
Dar nu au trăit despărțiți nici o clipă, cu excepția perioadelor în care tatăl
meu a stat internat pentru cele 39 de intervenții chirurgicale, derulate de-a
lungul a șase ani. Dar mama îl putea vedea zilnic. Mama a renunțat la o carieră
de medic, deși aceasta era vocația ei și ar fi strălucit ca medic. Știu că
dorința ei, ca eu să urmez medicina, transfera în mine un vis al ei neîmplinit.
A fost o soră-șefă celebră a Spitalului Colțea. Putea ajunge profesor
universitar, un doctor strălucit. Aceasta a fost marea ei neîmplinire.
Dar n-a trăit nici o frustrare, cînd a văzut că soțul ei
renunță la armată și se face mic fermier? Că dă uniforma și gradele de ofițer
de carieră pe munca pămîntului de zi cu zi și învață din cărți agricultura,
pomicultura, apicultura? Că e soția unui ofițer pensionat la 33 de ani, ca
„Mare Invalid de război“?
Mama a fost o femeie dintr-o bucată, unică în felul ei.
De un gust desăvîrșit. Puternică. Frumoasă. N-am văzut la ea nici un fel de
ifose și sclifoseli, nimic din parvenitismul femeilor prin bărbați. Prin
politică. Disprețuia dublul limbaj și practica seducției, fie și doar verbale,
prin care o femeie, dar și un bărbat se prostituează pentru a urca în ierarhia
socială sau pentru a obține beneficii rapide. Deși a fost ani de zile doar
soră-șefă și asistentă-șefă la Spitalul Colțea și apoi a lucrat la Policlinica
Stomatologică a Spitalului Colțea, de pe strada Știrbei, în casa noastră se
vorbea mereu și veneau în vizită, ca și la Băneasa, marii profesori ai
medicinii românești, profesorii N. Hortolomei, Th. Burghele, Ion Juvara, Dan
Setlacec, George Litarczek, Basil Theodorescu, Leonida Gherasim, academicieni,
scriitori, istorici. Am scris despre cîțiva dintre ei în Scara leilor. Cartea
este dedicată și acestor elite ale medicinii românești, oameni de o modestie
exemplară. Așa cum e dedicată, în sufletul și paginile pe care le voi scrie, și
profesorului doctor chirurg Mircea Bârsan de la Institutul Inimii din Cluj,
care mi-a lărgit aorta, cu o valvă miraculoasă, m-a operat pe cord deschis, pe
31 ianuarie 1995. Așa cum e dedicată instituției monarhiei, regelui Mihai,
analizei democrației, valorilor legitime. Am scris povestea memoriei și a
valorilor în care cred. M-au inspirat și pomelnicile, dar și plăcile cu marii
sponsori de muzee, nu vreau să uit nimic din ceea ce iubesc și prețuiesc. Cu
atît mai mult cu cît simt manipularea din îndemnul la ură, dispreț și calomnie.
Familia ta a trăit împotriva curentului. A fost un caz
izolat?
Nu am fost un caz izolat. Eu am povestit în cărțile mele
multe istorii de viață despre oameni care au avut puterea de a refuza oferta
comunismului și a Securității. Scara leilor și Maxilarul inferior sînt cărți
ale căror personaje sînt oamenii liberi, care știu să-și păstreze valorile în
orice context tragic, sînt liberi de rău și trădare, în pușcăriile comuniste,
la Canal, în leprozăriile deportării. Sînt liberi și în marea pușcărie care a
fost România în dictatură. Părinții mei au fost liberali prin toată ființa lor.
N-au fost membri PCR. De la ei am învățat să disprețuiesc papagalii puterii și
ai ideologiilor, intelectualii de serviciu, scriitorii mercenari. Mi-a plăcut
să-l citesc pe Sadoveanu, dar e șocant să-l vezi pe lista de servitori ai
puterii sovietice și comuniste, ai „luminii care vine de la Răsărit“. El a
votat în Adunarea Națională pe 30 decembrie 1947, cînd Parlamentul era în
vacanță, alături de figuranți, Legea nr. 365/1947, prin care Regatul României
devenea Republica Populară Română. Fusese ales în prezidiu împreună cu Ștefan
Voitec și Constantin Parhon. Legea a fost anticonstituțională, nulă și
neavenită. Parlamentul (și cu atît mai puțin un simulacru) nu putea să modificeConstituția din 1923, aflată în vigoare. Sadoveanu semnează sentințe la moarte,
epurări, decretînd criminali de război pe marii eroi și pe adevărații oponenți
ai comunismului. Există în cărțile mele și portretul-robot al cameleonilor, cei veșnic reciclați și
reciclabili, re-re-reconvertiți și travestiți din foștii securiști și
activiști. Ei sînt aceia care bruiază încontinuu adevărul zilelor noastre. La
New York, o poetă care a scris poeme comuniste și antiamericane a declarat că a
fost singura scriitoare disidentă. Cui prodest acest uz de fals?
Decizia regelui Mihai, de la 23 August, a fost extrem de matură
Am identificat în Scara leilor cel puțin treizeci de argumente majore în favoarea rezistenței anticomuniste a regelui Mihai. Cum a ținut regele piept în fața sovieticilor, împreună cu liderii liberali și țărăniști, cu guvernele, cum a arbitrat alegerea lor?A fost o luptă pe viață și pe moarte. Decizia de a
devansa data întoarcerii armelor, din 26 în 23 august, a fost o lovitură de
teatru dată comuniștilor. Au strigat ca din gură de șarpe cînd regele le-a luat-o înainte cu întoarcerea armelor,
salvînd acest act politic, pe care ar fi vrut să și-l adjudece comuniștii de
export sovietic. Să nu uităm exclamația lui Lucrețiu Pătrășcanu: „Ce-ați făcut,
ne-ați nenorocit!“, care vine la palat însoțit de Dumitru Ceaușu, alias
Bodnăraș, imediat după Proclamația regelui către țară, rostită la ora 22, la
radio, în 23 August 1944. Decizia regelui Mihai, extrem de matură, în pofida
celor 23 de ani pe care nu-i împlinise, consacra voința democrației românești,
a PNȚ și a PNL, partide ai căror lideri i-au adresat zeci de scrisori lui Ion
Antonescu, semnate de Iuliu Maniu și I.C. Brătianu, ca să renunțe la alianța cu
Hitler. Oamenii trimiși de români la Cairo și la Ankara au pornit discuțiile cu
aliații. Dar exista Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 și aliații le-au
cerut delegațiilor dipomației române și partidelor să-i includă în componența
lor pe comuniști și pe social-democrați. Presiunea Moscovei împietrea
tratativele cu aliații ca privirea Meduzei.
A tras de timp și concomitent a tras un continuu semnal de alarmă. Era
circumspect cu asigurările pe care i le dădeau aliații. Cîți știu azi de fluturașii cu declarațiile lui Molotov,
împrăștiate de bombardierele americane, cum că rușii nu doresc schimbarea
regimului în România și n-au pretenții la teritorii românești? Declarațiile
sovieticilor trebuiau să fie întoarse pe dos precum o mănușă. Cuvintele
exprimau exact contrariul faptelor. Regele era conștient că nu vom fi
eliberați, ci ocupați, și cerea permanent să se stipuleze în documentele
armistițiului data ieșirii României din războiul în care am fost de partea lui
Hitler, dată la care armatele sovietice urmau să părăsească teritoriul
României. S-a împotrivit numirii lui Petru Groza ca premier, pe 6 martie 1945,
pînă ce Malinovski, președintele Comisiei de armistițiu, a început să plimbe pe
străzi tancurile sovietice.
Regele i-a cerut demisia lui Groza, al cărui guvern nu a fost recunoscut de americani și englezi ca fiind reprezentativ, dovadă declarația oficială că nu vor încheia tratate cu România, dacă acest guvern nu își va reface componența democratică.
Majestatea Sa a trimis documente, declarate ostile față
de sovietici. Și-a exprimat dezacordul față de presiunile și negocierile prin
ultimatum practicate de sovietici. Documentele au fost expediate americanilor,
englezilor și, în copie, sovieticilor, prin generalul Susaikov, adjunctul lui
Malinovski. E de notorietate scrisoarea regelui, expediată lui Roosevelt, în ianuarie 1945, în care
prezenta, pe vreo 30 de pagini, distrugerea democrației în România, ingerințele
grave și toate acele ultimatumuri date de Molotov, Vîșinski, Malinovski.
Ministrul de Externe american i-a spus
președintelui SUA să nu-i răspundă regelui. Aliații nu aveau mai nimic de zis
în zona de influență sovietică. Nu crîcneau prea mult. Citiți documentul semnat
de viceamiralul forțelor aeriene britanice Stevenson din 5 noiembrie 1944!
Pentru că nu recunoaștea Guvernul lui Groza. A fost, din
august 1945 pînă în ianuarie 1946, în grevă regală. Avea întrevederi cu
reprezentanții diplomației americane și engleze în care își exprima limpede
atitudinea anticomunistă și indica toate abuzurile făcute de sovietici,
începînd cu încălcarea prerogativelor Conferinței de la Yalta, ale
Armistițiului, mergînd pînă la plata disproporționată a despăgubirilor de
război, practica epurărilor, a proceselor politice – toate însemnînd un
simulacru de justiție împotriva așa-zișilor criminali de război. Au fost
decapitate armata română, democrația, elitele profesionale, marea burghezie și
clasa de mijloc.
Ea a căzut ultima, după aceea a Bulgariei, Iugoslaviei. A
rezistat în Grecia, care nu era în zona de influență sovietică. Nu am întîlnit nici un monarhist
care să creadă în discursul comunist ori în cel nostalgic ceaușist. Sau
KGB-ist. N-am înțeles cum au românii răbdare să asculte discursurile lupilor moraliști.
Cum a devenit Silviu Brucan un guru, el care declara, la o emisiune Tele 7 ABC,
că 23 August a fost „o conspirație a regelui Mihai și a doi comuniști, Lucrețiu
Pătrășcanu și Bodnăraș“. Soția lui, Alexandra Sidorovici, a pălmuit-o pe soția
generalului Nicolae Macici, care a fost decretat criminal de război după ce a
eliberat Budapesta, la cîteva săptămîni după ce apărut pe Tabloul Pacei. Cu cît
am citit mai multe documente, cu atît desfid orice declarație despre trădarea
regelui și servilismul lui față de sovietici. Putem rămîne republicani fără să
ne batem joc de istoria României. La Radio Londra, actul de la 23 August a fost
calificat ca „fapta României care constituie un act de mare curaj și va grăbi
sfîrșitul războiului“. New York Times a scris atunci că: „Pravda a subliniat
faptul că «Importanța ieșirii României din Axă depășește cadrul românesc și
înseamnă prăbușirea întregului sistem de apărare al inamicului din Balcani»“.
Președintele SUA, Harry Trumann, i-a conferit regelui Legiunea de Merit, Stalin
– Ordinul Victoria, acordat, în afara a trei mareșali sovietici, generalului
american Dwight Eisenhower, generalului britanic Montgomery și mareșalului
Tito.
Ca o dovadă a existenței sabiei lui Damocles,
multiplicate și multiplicabile la infinit în orice dictatură. Dictatura
transformă eroii în criminali, modificîndu-și discursul cu 180 de grade de azi
pe mîine. Cine sînt cei ce apar pe Tabloul pacei? Cine sînt „Luptătorii din
lumea întreagă, care clădesc pacea pe o temelie solidă“, cum scrie cu litere
mari în mijlocul afișului? Cui i se cuvin slava și gloria? Urarea unei lumi
sătule de războiul lui Hitler, devastate de sînge și suferință, fericită să
strige: „Trăiască victoria Națiunilor Unite!“, cum e tipărit de-o șchioapă pe
afișul despre care vorbim, fotografiat de mine, la începutul anilor ’90, din
arhiva soției generalului Macici, mătușa mea prin alianță. Patru portrete mari
reprezintă chipurile celor patru conducători, aliați și forțe co-beligerante,
în războiul împotriva Axei: M.S. Regele Mihai, mareșalul Stalin, Franklin
Roosevelt, Winston Churchil. I-a declarat vreun președinte de țară trădători și
aserviți sovieticilor pe Franklin Roosevelt sau pe Winston Churchil, pentru că
au fost aliații lui Stalin? Am uitat că Ardealul a revenit pe 12 martie 1945 la
Patria-Mumă, cum stă scris pe același afiș?
Pe primul rînd sînt mareșalii sovietici Voroșilov, Jukov,
Malinovski, Tolbuhin, Vasilievski, Voronov, urmați la dreapta de generalul
Eisenhower și de mareșalul Montgomery. Pe rîndul al doilea, mareșalul
Rokosovski, care a fost din 1949 și mareșal al Poloniei, mareșalul sovietic
Konev, apoi generalii Avramescu, Macici,
Șova, mareșalul Tito al Iugoslaviei și generalii Franței, Delattre și De
Gaulle. Avem Tabloul pacei și implicit tabloul implicării directe a armatelor,
mareșalilor, generalilor și celor ce au contribuit efectiv, fundamental, la
înfrîngerea Axei și hitlerismului.Tabloul pacei e însoțit de trei texte care
merită să fie comentate pe larg de istorici, dar și de noi, cei care vrem să
înțelegem istoria. În partea de jos citim: „Trăiască Ardealul democratic unit
cu patria română democrată!“ și încă un text care sărbătorește „Ceasul măreț
prin care trecem, (care) umple de bucurie inimile românilor“, faptul că
„Ardealul, Ardealul nostru drag a reintrat în patrimoniul țării noastre
(1945)“. Lateral, în dreapta, cu litere mai mici, e notat faptul că afișul a
fost „Autorizat de Ministerul de Interne, Direcțiunea Ordinei Publice cu No.
23955 din 15 decembrie 1944 și aprobat cu aviz favorabil de Prefectura
Poliției, direcția Siguranței Capitalei cu No. 29476 din 11 octombrie 1944,
precum și aprobarea cenzurei militare sovietice din 17.III.945“.
Figura generalului Macici, care ocupă zeci de pagini în carte, așa cum rezultă din apărarea sa la proces și din evocarea pe care i-o fac Ileana Macici și ceilalți pe care-i citezi, este un personaj de film. Ai zeci de scenarii de film în carte, începînd cu povestea părinților tăi, care bate orice film sau ficțiune.
Mai am multe de povestit. Inclusiv despre Nicolae Macici
și familia lui, despre băiatul lui aflat în Canada... În Editura Apărării
Patriotice din București au apărut, în 1945, Actul de Acuzare, Rechizitoriile
și replica Acuzării în procesul primului lot de criminali de război, lotul lui
Macici. Ce vreau să subliniez este că, în România, armata regală a fost supusă
unui proces de distrugere. Oarba de Mureș este Katinul României, genocidul pe
față, lăsat la vedere. Înainte de Procesul de la Nürnberg și fără tribunale cu
statut profesional, au fost condamnați sute de generali și de ofițeri superiori
care nu au avut nici o treabă cu crimele de război, nazismul sau cu crimele
împotriva civililor. Procesul comunismului trebuie să indice, prin vocea
avizată a istoricilor militari, crimele, epurările din Armata română, de la
ofițerii zvîrliți în pușcării la cei trecuți în rezervă, abandonați în
prizonieratul din URSS sau trimiși la Canal, la munca pe ogoare, în construcții.
Am mers, prima oară, prin Crucea Roșie la mormintele
părinților mamei mele, Alexandra și
Anton, neamț originar, se pare, din Polonia. Am mers, după 1990, de mai multe
ori. În 1995, am luat Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova,
pentru poezie. Am mers cu programe culturale, cînd am fost consiliera personală
pentru cultură a premierului Tăriceanu. Povestesc despre aceste programe,
despre copiii români care sărută în Republica Moldova și în Ucraina cărțile
tipărite în limba română, scriu despre dificultatea de a înzestra bibliotecile
școlilor în limba română și despre interdicția de a alimenta fondul de carte
din biblioteci, asta în vreme ce americani, englezi, francezi ori spanioli pot
umple bibliotecile din Basarabia și Bucovina cu cărți în limbi străine.
Povestesc despre cetăți și mînăstiri, despre poduri și oameni, chiar și despre
podul construit de marele Eiffel peste Prut. Despre lupta Armatei române pentru
eliberarea pămîntului românesc. Despre refuzul regelui Mihai de-a călca
vreodată în Transnistria, care spune totul. Despre vizita regelui Mihai la
cimitirul eroilor români din Țiganca, după mai bine de șase decenii în care n-a
pășit pe pămîntul Basarabiei. Cînd nu a ținut nici un discurs. A tăcut. În
Basarabia nu s-a ales soluția morală. E și tăcerea un mod de a înțelege și de a
respecta, de a te reculege și de a te ruga în gînd pentru poporul tău.
Cărțile tale sînt literatură, roman, poezie, chiar dacă
sînt pline de generali, de la cei evocați de regina Ana, inclusiv Papa Two,
bunicul pe linie maternă, amiralul armatei daneze, la cei însoțiți în război,
în Africa, Franța, Germania de tînăra principesă, care a plecat voluntar pe
front. Cum se împacă lirismul cu Istoria, războiul arhivelor și al documentelor
cu visarea și contemplația poetei care ești de-o viață?
Am învățat de la marii poeți istoria, precizia, puterea
textului mai presus de vremelnici și arbitrare puteri. Poezia, ca și istoria, e
un text ce povestește despre monștri și martiri, vezi Metamorfozele lui Ovidiu,
despre sfinți și stihii. Eu scriu istorii paralele, așa cum Plutarh ne-a lăsatVieți paralele și cum Vladimir Bukovski scrie despre istorii paralele. Îl
privim pe Sfîntul Sebastian asaltat și străpuns de săgeți. Dar puțini mai știu
că el s-a înrolat în Armata Imperiului Roman ca să-i ajute pe creștini. A ajuns
căpitanul gărzii pretoriene, a devenit senator pe vremea lui Dioclețian. Îi
ajută pe creștinii întemnițați, îi salvează. Copiii reginei Maria și ai lui
Ferdinand au fost regi și soții de regi. Regina Elena a fost un bastion în
lupta împotriva trimiterii evreilor în lagăre. A salvat zeci de mii de vieți.
Regina Ana mi-a povestit despre turneul
reginei Maria în America... Despre primele fotografii sepia de la Peleș, din
1883. Regina Ana și regele mi-au pus la dispoziție arhiva de la Versoix. Am
înțeles rezistența regelui, am aflat despre grija pe care a purtat-o față de
toți românii din țară și din exil și din această arhivă imensă – acum mutată de
la Versoix la Aubonne –, pe care am descris-o în amănunt. Sînt atentă la vasul
în care turnăm semnificații și la cel ce pregătește băutura. Și cui o oferă.
Ultima mea carte se termină cu povestea unor veverițe care par să fie la fel,
din Central Park pînă la Yalta. Nimeni nu vrea să fie în locul alunei strivite
de maxilarul lor.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters