OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian Dinu RACHIERU
Alternativa Marino
Editura Junimea, Iasi, 2002, 144 p., f.p.


Alternativa Marino este, in aparenta, o carte foarte pe placul propriului ei subiect. In anii scursi de la Revolutie, Adrian Marino a dezvoltat in mod sustinut o radicala retorica antifoiletonistica, in care e si mult miez, dar si o buna marja de rasfat persecutoriu, jucat la limita benigna a fantasmei si a victimizarii autolegitimatoare. Celor care au citit cartile sau interviurile din ultima vreme ale savantului clujean – Marino fiind, incontestabil, cel mai important scriitor care traieste in momentul de fata in Romania si cel mai cunoscut pe plan mondial dintre toti umanistii nostri care au decis sa ramina acasa –, articulatiile stereotipizate ale acestei retorici le sint bine cunoscute: vietuim fatalmente – repeta de fiecare data literatul clujean – intr-o cultura in mare parte improvizata, metaforica, autarhica in propensiunea ei comunitara si autosuficienta ca aspiratie simbolica, in care obsesia vietii literare e valorizata deasupra tacerii individuale, solitare, a edificarii durabile; intr-o cultura compusa din „poeti si poetese“, foiletonistica in expresia sa imediata si narcisiaca in substanta ei tranzactionala, inapta sa asimileze operele de constructie si edificiile culturale cu miza mai mare, monumentale. Intr-un asemenea mediu de ostilitate facila, intretinut cu precadere de catre casta autosuficienta a criticilor de intimpinare, constructorii de planuri ample, durabile, sint fie marginalizati, fie inlaturati prin conjuratia diafana a celor care-i detesta pe „facatorii de fise“ si care regleaza, in ultima instanta, toate conturile bursei de valori si ale pregnantei simbolice.
Ca o consecinta, cariera sa proprie – nu inceteaza sa ne reaminteasca Adrian Marino – s-a edificat in climatul unei suspiciuni generale veninoase, resentimentare, in care nimic din ceea ce a scris nu a fost asimilat cum se cuvine.

Intelectual autentic, de certa amplitudine internationala, el a fost minimalizat in propria sa tara si marginalizat pe nedrept la Cluj, pe cind altii, mult mai slabi si dotati cu o opera mult mai debila, prosperau institutional si se bucurau de toate favorurile. Acestui marasm general i se adauga discrepanta dintre convingerile sale liberale rationaliste, de sorginte constructiv-iluminista, si propensiunea catre irationalism metafizic a liniei principale a culturii noastre, vizibila, de pilda, in resuscitarea de dupa Revolutie a interesului encomiastic pentru generatia Mircea Eliade-Emil Cioran-Nae Ionescu, pe care Marino nu a incetat sa o acuze ca fiind vinovata pentru multe dintre dezastrele in care ne-am zbatut si ne vom zbate de acum incolo.
Inflamind in acest fel o retorica in ultima instanta punitiva, orgolios-exacerbata in pliurile sale psihologice, motivationale adinci, Adrian Marino isi contextualizeaza, de fapt, opera singulara, proiectind-o pe ecranul cu lumini si umbre al chiar stilisticii culturale impotriva careia el tuna si fulgera. Miza aparenta a discursului sau e insingurarea orgolioasa, hiperaccentuata in directie autoreferentiala, insa, in realitate, ceea ce se intimpla aici e recontextualizarea unei opere de certa amplitudine universalista pe linia diacronica a unei traditii autohtone si o invitatie larga, adresata cititorului, de a vedea totul in perspectiva relativa.

Aparent desprins de contextul spiritual in care traieste (aspect pe care nu inceteaza sa il releve), Adrian Marino e, prin forta paradoxala a singuratatii sale marginale, intrinsec legat de mediul literar in care a vietuit si de meandrele acestuia. Nu se afla deasupra acestui mediu, detasat, senin, linistit in cugetul sau profund (o liniste la care opera l-ar indreptati sa aspire), ci in opozitie cu el. Acolo unde altii mosesc vocatia serenitatii, Marino o cultiva pe aceea a baricadei. Dintre toti scriitorii pe care i-am avut, numai Mateiu I. Caragiale pare sa fi trait la fel de acut deceptia de a fi fost aruncat de catre destin intr-o cultura minora, mindra de minoratul in care ea se complace. Ca si autorul Crailor... (comparatia ar putea surprinde), Marino este urmarit, si el, de suspiciunea subtire, inveninata, a daltuirii propriului sau soclu. Multi o intretin, gresind profund, fiindca pentru Marino soarta culturii romane e pusa, intotdeauna, deasupra propriei sale persoane. In mod paradoxal, ceea ce-l anima e vointa intracomunitara: grija de a pastra cultura romana pe fagasul ei cel bun, dorinta de a o pune in relatie cu dimensiunea obiectiva a cercetarii literare de pe mapamond. Mai nou, tot de acest angajament comunitar se leaga si resurectia ideatica a liberalismului proeuropean din spatiul autohton, la care Marino a participat firesc, fara sincope biografice sau reconversii paradigmatice fortate, ca un om care tocmai asta a facut o viata-ntreaga: a gindit soarta culturii romane in context cosmopolit.

A fost – trebuie s-o recunoastem cu franchete – printre putinii care au facut-o. Pentru majoritatea criticilor nostri literari, presupozitia diferentei de substanta dintre moneda de schimb autohtona si valuta forte din Occident functiona cu titlu de dogma: in sinea lor – uneori si marturisit –, majoritatea criticilor nostri literari stiau ca, sub aspect metodologic si ideatic, dantelariile de acasa nu se potrivesc cu orizontul de asteptare de dincolo si ca, pentru a publica la mari edituri din Occident, stilul si gindirea trebuiau sa fie ajustate, supuse ascezei, aduse la zi. I. Negoitescu a trait din plin aceasta drama: istoria sa literara, pe care a scris-o din dorinta de a o publica in Germania, a trezit un interes minor acolo din cauza stilului preponderent metaforic si a metodologiei revolute. Dintre toti criticii nostri literari de dupa 1945 ramasi in tara, numai Marino a izbutit sa se puna in acord cu orizontul de asteptare occidental, si citeva dintre motivele acestei coincidente – sau strategii de autopromovare – merita sa fie relevate, fiindca ele au o bataie mai lunga si pot sluji, eventual, ca model in viitor.
Daca analizam stilistic evolutia post-jdanovista a criticii noastre literare, descoperim ca ea s-a indreptat, preponderent, catre o linie speculativa de tip tematist-hermeneutic, in care senzualitatea narcisiaca a discursului oferea bune racorduri cu o beletristica in esenta sibilinica, drapata in mari sau mici vointe simbolizante. Mult-laudata tinuta esopica, subversiv-metaforizanta a literaturii noastre a directionat si ea interesul criticii catre hermeneutica microsistemica, preponderent monografica, de extractie calinesciana, rezultatul fiind un soi de autarhie beatitudinara nationala, nascuta din jocul imponderabil al complicitatilor impartasite. Literatul roman – desi unii sustin contrariul – s-a simtit foarte bine in literatura romana care s-a publicat la noi dupa 1960, foarte putini resimtind autarhia ca anxietate sau ca disconfort.

A fost – cum s-a spus – literatura aproape fericita a unor oameni aproape fericiti, si nu fiindca nefericirea ar fi fost interzisa de catre cenzura, ci, dimpotriva, fiindca foarfeca acesteia oferea si plansa de duel pe care multi isi puteau toci floretele, eliberindu-se de furia care se intimpla sa-i locuiasca. Prima generatie existential-nefericita a literaturii noastre post-jdanoviste a fost optzecismul, si nu fiindca ar fi prins existentialismul si contracultura in chiar faza sa de maturizare intelectuala, ci, in primul rind, din cauza vicisitudinilor de ordin biografic. Ajutata si de Revolutie, generatia optzecista a ajuns sa articuleze, la nivelul sau profund, existential, prima generatie nemetaforica a culturii noastre postbelice – si spun toate acestea constient fiind de faptul ca admiratorii lui Mircea Cartarescu se vor revolta, spunind ca excelenta face, aici, cit toata media la un loc. Cu toate acestea, daca stam sa judecam drept, literatura lui Cartarescu e, si ea, nemetaforica in esenta: mustoasa, adjectivala, hiper-materiala, senzuala pina peste poate, ea s-a eliberat, insa, de povara sibilinica a metaforei, supunind substantivele si adjectivele unei logici narative stricte, derivate din obiectivitate. Literatura lui Cartarescu e o literatura a materiei, si abia in al doilea rind una a sensului: o literatura, de fapt, a sensului inchis in materie.

Acesta este motivul substantial pentru care Adrian Marino – om al unei alte virste si al unui alt tip de destin – s-a simtit imediat solidar cu optzecistii: nu fiindca ei ar fi constituit ASPRO, ca forma institutionala alternativa a culturii, ci fiindca se simtea in largul sau in climatul direct, nemetaforic, ideologizant-sistemic si razvratit al acestei generatii. Generatia ’80 a fost aceea care l-a propulsat pe Marino in virful scarii de valori a timpului nostru: adevarul acesta nu trebuie uitat, cu atit mai mult cu cit solitarul clujean a jucat, in economia intelectuala formativa a acestei generatii, cel mult rolul maestrului din umbra, neintilnit la catedra sau in cenacluri. Cartile lui au avut, insa, rol de reper, in ciuda insistentei cu care el sustine acum ca nu au fost citite.

In procesul evolutiei spre tematism si speculatie microsistemica a criticii noastre, Marino a mers in sens invers: s-a mentinut pe linia de model, mai austera si mai aspra, a stiintei literaturii in acceptiunea lui Wellek si Warren, cultivind un stil sobru, nespeculativ, teoretizant si robit de patima sistemelor generale, diacronice. Ca o consecinta a acestei optiuni, Marino nu a intrat in citeva dintre nebuniile frumoase ale criticii noastre literare din anii ’80, si ma gindesc aici la fervoarea metafizica pro-manierista (Edgar Papu, I. Vartic, dezvoltata in urma traducerii unor carti de Hocke sau Panofsky), la cosmicul abisal (Blanchot, I. Negoitescu), la structuralism (Nemoianu, M. Mincu etc.), la critica antropologica (in descendenta lui Gilbert Durand) sau – ma simt obligat sa repet – la tematismul participativ, la critica de identificare, in formele sale stricte sau liberale (N. Manolescu, E. Simion, M. Martin, Ion Pop etc.). Fata de toate aceste optiuni comunitare, esentiale pentru formarea gustului nostru literar actual, Adrian Marino a pastrat o distanta mefienta, mizind pe o deschidere preponderent ideatica, in care intra atit literatura, cit si ideologie culturala (in epifanii camuflate: cartea despre Étiemble, in care se militeaza – in Franta! – pentru demetropolizarea culturii planetare „imperiale“ si pentru „marginalitate“ in actul de provocare a culturii e cel mai bun exemplu).

Acestor optiuni – care vor duce la insistenta extrema in sensul heteronomiei identitare a literaturii in Biografia ideii de literatura – li se adauga citeva alte reusite strategice, cu ecou international, dintre care as aminti doar trei. Prima: decizia de a se institutionaliza, prin Cahiers roumains d’études littéraires, de a propune Occidentului nu doar o alternativa personala, ci una de casta, cu insistenta pe validitatea teoretica si practica a studiilor literare – preponderent a celor comparate si cu deschidere teoretica – din perimetrul autohton. A doua: calatoriile, iesirile sistematice din tara, stabilirea unor relatii personale cu corifeii literaturii comparate de pe mapamond, mentinerea lui Marino in linia de actualitate a exegezei. A treia dimensiune e legata de mult-clamata neinregimentare profesionala a criticului clujean, de privilegiul de a se fi putut mentine in afara unor state de plata si a unor servituti institutionale acaparante, practicind literatura ca un om liber intr-o tara nelibera. Nu trebuie uitat – desi nu este o legatura tipologica directa intre ele – ca ascensiunea internationala a lui Marino a fost consonanta cu escalada contraculturii din Occident, care preamarea omul extrasistemic, „adamismul“ enciclopedic, voluptatea de a spune „nu“ unui Sistem care te aserveste. In acest climat, Marino a scos masiva monografie metodologica despre Mircea Eliade (o premiera, aparuta la nici trei ani de la liberalizarea relativa a operei lui Eliade la noi), reusind s-o si exporte: succesul a fost cel scontat, avind drept consecinta relatia epistolara si de prietenie cu Matei Calinescu sau Ioan Petru Culianu.

Asadar, „modelul Marino“ reprezinta, pe buna dreptate, o autentica alternativa culturala, derivata din grandoare umana si sistemica. Adrian Dinu Rachieru il abordeaza ca atare, intr-o carte care este, din pacate – s-o spunem din capul locului –, relativ superficiala in substanta sa critica si contextualizanta, simplist-bombastica in interpretarile pe care le ofera si grevata de un parazitism ideatic complice, obedient, in perimetrul caruia nu stii niciodata unde se termina citatul neprecizat din Marino si unde incepe comentariul umbratic al criticului (acolo unde el indrazneste sa existe). De pilda, cautionindu-si fara spirit critic subiectul, autorul preia orbeste, la pag. 93, sugestia din Al treilea discurs (p. 28) conform careia „«criticul bibliograf» [...] in pofida palmaresului strivitor, nu s-a bucurat de comentariile criticilor importanti“, fara sa verifice daca aceasta fantasma persecutorie are sau nu acoperire bibliografica.

Despre Adrian Marino au scris de-a lungul timpului – in mod substantial! – Vladimir Streinu, Matei Calinescu, Ov.S. Crohmalniceanu, Lucian Raicu, Al. Calinescu, N. Manolescu, Marcel Pop-Cornis, Mircea Martin, Marian Papahagi, Monica Spiridon, Radu G. Teposu, Sorin Alexandrescu si lista ar putea continua cu Mircea Anghelescu, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter si altii, ca sa nu-i mai amintesc pe cei de dincolo de granitele noastre, romani si straini deopotriva, cu texte gazduite in reviste de prima marime: daca acestia nu sint „critici importanti“, e greu de spus cine altul ar putea fi... Partea neplacuta din eseul lui Adrian Dinu Rachieru este ca el nu inventariaza aceste nume sau ideile din textele lor, acordind credit – polemic, e drept – doar contestatarilor foiletonisti, de la Gh. Grigurcu la Dan Petrescu sau Luminita Marcu. E ciudat ca dintr-o lucrare care discuta rolul cultural major al lui Adrian Marino lipsesc Matei Calinescu, Marta Petreu, Sergiu Al.-George si altii, dar sint prezenti Dan Petrescu si Luminita Marcu; intrebarea pe care ti-o pui este daca nu cumva Adrian Dinu Rachieru e receptiv doar la cancanuri literare de ultima ora, strinse grabnic din reviste, fara sa mai faca un drum si pe la biblioteca, pentru a sesiza si restul. Atitudine contrara celei foarte scrupulos-stiintifice a lui... Marino, daca mi se ingaduie sa precizez – si o fac, fiindca Adrian Dinu Rachieru si-a propus sa dea publicitatii o carte militanta, axata pe privilegierea unui model cultural in defavoarea altora, considerate futile.

Prima lege a admiratiei pentru un savant si un „om de fise“ este sa-i respecti canoanele, intrind in climatul modelului carturaresc pe care el il promoveaza. Nu este cazul cu Adrian Dinu Rachieru, care se razboieste cu nume irelevante pentru domeniul pe care il discuta, inlaturind pigmei care oricum nu au cum sa ecraneze colosul.
Motivul principal al acestui turnir disproportionat il reprezinta, se pare, parazitismul epigonic: incapacitatea comentatorului de a se desprinde de retorica subiectului pe care il discuta. Sa precizam, pentru a risipi unele temeri, ca Adrian Dinu Rachieru nu-si propune sa elaboreze o exegeza pe marginea textelor lui Adrian Marino – cu exceptia celui de-Al treilea discurs, celelalte abia de sint luate in seama –, ci se foloseste de stindardul cultural proiluminist, rationalizant ridicat de catre Marino pentru a vitupera impotriva relei alcatuiri a culturii romane de dupa Revolutia din decembrie 1989, in care principala vina o poarta... postmodernismul mimetic, desubstantializat, decretat (la p. 116) ca fiind noua „forma fara fond“ a culturii noastre.

De-a lungul acestor linii de forta, eseul se imparte in trei parti. Prima dintre ele e tributara unei retorici encomiastice gongorice, inflamate, obtinute prin punerea pe foc incins a limbii de lemn epigonice pentru a scoate palalaia cea mai mare: „Refuzind loja de critic, agitatia sterila, amatorismul agresiv, tifla sprintara, altfel zis bogata «literatura orala» – scrie bombastic A.D. Rachieru –, Adrian Marino s-a refugiat in Bibliopolis, departe de fosnetul culiselor macerind atitea energii“. Sau: „prin actualul Marino, robust, muncitor, mascindu-si, orgolios, depresiile, cu fuleu european, cultura noastra patrunde in aerul tare al inaltimilor pe platoul continental“ (p. 27-28). Dilemele criticului sint intotdeauna adinci, mistuitoare: „...inca o data – se intreaba el, strivit de obligatia de a mai dobori inca o data morile de vint care ne tot macina – cazul Marino schimba climatul nostru cultural? As raspunde negativ. O mentalitate precara, «ciudata» (zice Marino) macina energiile noastre, privindu-ne de calmul interior. Fiind cultura de confluenta, dilematica, topind atitea influente [...] ne zbatem, asadar, in clestele unei contradictii fundamentale. O putem stinge, ne putem vindeca (progresiv) de prejudecati si complexe, putem iesi din «prizonieratul» impresionist? Greu de crezut“ (p. 11). Totusi, exegetul se vindeca si iese, admirind deschis monumentalul, cultura soliditatii: „Adrian Marino vrea sa cuprinda intregul, sa ajunga la o intelegere globala, escaladind un munte bibliografic, indepartind aromele relativului; altfel spus, vrea sa inghete o materie rebela, convulsiva, turnind-o intr-o schema explicativa de amplitudine universala, calcind pe urmele lui Eliade“ (p. 30).

Capitolul al II-lea, intitulat Modernism si postmodernitate, reprezinta, in mod paradoxal, o buna schita introductiva generala a domeniului, condusa insa abuziv spre ideea – inspirata analogic de catre David Lyon (Postmodernitatea, trad. la Editura DU Style in 1998) – ca, pe traseul mimetic al culturii noastre de dupa 1989, postmodernismul a patruns fara ca noi sa fi dezvoltat in prealabil, in mod obiectiv, conditiile unei postmodernitati sociale si economice, postmodernismul reprezentind in consecinta, in contextul acestui altoi sincronicizant cultural fortat, o noua „forma fara fond“. Nu e clar, insa, ce rol joaca Adrian Marino in toata aceasta demonstratie, desi autorul incearca sa asimileze fervoarea ideologica descentralizatoare din eseul parizian despre Étiemble cu jocul foucaultian al marginalitatilor: o analogie exista, dar o legatura directa cu relativismul postmodern e mai dificil de demonstrat. Sub aspect ideatic si cultural, Marino s-a oprit inaintea postmodernismului: a-l duce mai departe e o pioasa inadecvare si o fortare a perimetrului gindirii sale.

Impresia pe care o lasa aceasta demonstratie mediana este ca Adrian Dinu Rachieru a schitat-o pentru un alt context, introducind-o in aceasta carte pentru a-i spori volumul. Ar fi fost interesant, de pilda, daca autorul ar fi comparat modelul marginalitatilor alternative din descendenta lui Foucauld (teoria complementara a „violentei epistemice“ exercitate de catre Sistemul ideatic dominant) cu tensiunea care exista, la Marino, intre optiunea sa pentru neoiluminism rational si discursul sau despre heteronomie din Biografia ideii de literatura, sau chiar cu discutia – care anticipeaza intrarea lui Harold Bloom in spatiul romanesc – despre relatia dintre canon si canoane din aceeasi serie de volume. Din pacate, Adrian Dinu Rachieru nu sesizeaza ca Biografia ideii de literatura (opera postdecembrista!) este o ideodrama, cu deschideri politice foarte bine marcate, si pierde prilejul de a-si nuanta demonstratia. Pe ansamblu, insa, capitolul despre postmodernitate ramine un altoi strain pe mladita firava a constructiei sale, cu exceptia, fireste, a tentativei de a stabili o legatura din cale-afara de discutabila intre relatia postmodernism/postmodernitate, pe de o parte, si teoria „formelor fara fond“, pe de alta. Sugestia aprinde, insa, o luminita suspicioasa in mintea cititorului, mai ales atunci cind unii teoreticieni ai relatiei din urma sint asimilati din fosta revista Saptamina (M. Ungheanu, de pilda).
In sectiunea a treia, cea mai vasta a eseului, Adrian Dinu Rachieru militeaza frenetic – cu relativ ciudate libertati interpretative in raport cu mesajul din Al treilea discurs – pentru integrarea europeana si planetara a intelectualului autohton de pe pozitia „temeiurilor“ sale identitare romanesti, unind „forma“ occidentala cu „ideea nationala“ nepieritoare autohtona, fiindca – precizeaza eseistul – „razvratirea impotriva ereditatii spirituale (sarind pe orbita «universalitatii») nu este posibila“ (p. 78).

Impresia pe care am avut-o este ca, aici, autorul il anexeaza (chiar il „confisca“) pe Adrian Marino pentru o demonstratie autohtonizanta, la care criticul clujean nu ar subscrie nici in ruptul capului. Acesta a precizat in repetate rinduri ca programul ideatic si intelectual al celui de-„al treilea discurs“ (al deschiderii identitatii nationale catre o dimensiune proeuropeana si universalista, de pe bazele de schimb ale rationalismului iluminist, specifice unei ecuatii non-herderiene si antiautohtonizante) are drept premisa de lucru sincronismul lovinescian. La p. 78, Adrian Dinu Rachieru opteaza, disociindu-se abrupt de nuanta ideologica a programului lovinescian, pentru sinteza specific estetica a lui G. Calinescu, pe motivul ca acesta era „convins ca organicul exista in literatura romana“, spre deosebire de „violenta sincronizare pentru care pleda mentorul Sburatorului“, care „se justifica prin absenta unei traditii viabile“. Urmeaza o interogatie autohtonizanta, care pune din nou pe ginduri: „Dar, ne intrebam, ritmul occidental este Etalonul?“. Sugestia ca simbioza specifica celui de-„al treilea discurs“ s-ar realiza pe platforma imponderabila a esteticului, nu pe cea a ideologicului si a optiunii politice liberale este straina de gindirea lui Marino. Toata vituperanta sa impotriva culturii „de poeti si poetese“ are drept punct de pornire chiar libertatea abuziva de care se bucura, la noi, esteticul. A-l anexa, asadar, unei sugestii potrivnice gindirii sale este eronat, cu atit mai mult cu cit, discutind „oferta“ noastra catre Occident, Adrian Dinu Rachieru vorbeste de „profil etnopsihologic“ (p. 91), de „nationalizare“ (p. 117) sau – cu o sugestie preluata din Cioran – de un „destin germinal“ (p. 123).

O unda de suspiciune autohtonizanta adie, si aici, printre rinduri, deoarece grija autorului este ca, prin asumarea mimetica a postmodernismului in detrimentul substantei nationale, noi ne oferim, din nou, un „statut de colonie culturala“, reiterind o eroare pe care cultura noastra a mai facut-o. „Spoiala de nou internationalism“ a „decorului postmodern – scrie Adrian Dinu Rachieru la p. 117 – inhiba «constiinta arheala»“ (nu e o gresita intelegere a postmodernismului aici??). Insa, „conectati ritmului planetar si efortului civilizatoriu, aducind lumea «acasa», avem drept solutie un vechi indemn al lui D. Gusti, care recomanda «nationalizarea» elitelor“ – cu demisia internationalista si mimetica a „elitelor“ in perioada postrevolutionara Adrian Dinu Rachieru avind o rafuiala mai vasta, intretinuta de-a lungul intregului volum. Teza autorului pare sa fie aceea ca intreaga cultura romana este „predestinata“ de o „gena etnica“, pe care incercarile de sincronizare cu Europa si cu Occidentul in general nu au cum s-o afecteze. Nu inteleg, altminteri, motivul pentru care „maretia“ unei personalitati culturale se judeca in functie de capacitatea sau non-capacitatea de a „modifica“ gena etnica: aportul cultural constructiv nu este de ajuns? Citatul din Adrian Dinu Rachieru suna in felul urmator: „Putem dobindi, prin stradaniile unor intelectuali de calibrul lui A. Marino, profetind s?? – n.m., St.B.t un destin inalt, o alta gena etnica? Greu de crezut si aproape imposibil de admis, chiar daca acest «orgoliu infinit» seduce“ (p. 122).
Adrian Marino filtrat prin Emil Cioran: trebuie sa recunoastem ca nimeni nu a mai intreprins asa ceva in critica noastra postbelica, dar parca, totusi, nu se potriveste... Pe linga aceasta sugestie metodologica abrupta, neatentia de a ortografia corect numele lui Max Scheler (p. 128), graba de a atribui protocronismul „blajinului erudit E. Popa“ (p. 105) sau scrierea gresita a cuvintului Kunstwollen (p. 41) sint fleacuri.