OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Perechea Monteoru-Catargi

Totul intact, pînă la vremea confruntării cu urmările celui de-al doilea conflict mondial şi noua invazie străină, de astă dată tăvălugul sovietic. Precipitarea evenimentelor i-a luat prin surprindere pe locatarii de drept: Elena şi Lascăr Catargi. Numai că soţii Catargi nu s-au pierdut cu firea. Simţind că principiul proprietăţii e periclitat în perspectiva instaurării regimului roşu, au iniţiat un transfer, semnînd acte de donare a casei unei instituţii culturale abia înfiiţate: ARLUS = Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică. Numai că instituţia respectivă avea nevoie de altfel de spaţii. Casa Monteoru-Catargi asigura calităţi de protocol, însă departe de anvergura populară plănuită. În consecinţă, a găzduit doar cîteva reuniuni „de buzunar“: o întîlnire cu poetul Iosif Utkin (pîndit de un destin tragic, întrucît cădea jertfă în luptele din munţii Tatra), alta, patronată de Mihail Sadoveanu, cu Ilya Ehrenburg, poate şi cu Simonov, apoi recitaluri muzicale intime (parcă violonistul Oistrach, parcă violoncelistul Orlov), consemnate în organul de presă ARLUS, săptămînalul Veac Nou. Revista semnala, de asemenea, conferinţe ale unor intelectuali, iluzionaţi că ar obţine imunitate şi pavăză pentru ziua lor de mîine. Pompiliu Constantinescu a mai apucat să vorbească despre Esenin, înainte de a se stinge subit (în primăvara lui 1946), Radu Cioculescu a prezentat creaţia muzicală a lui Şostacovici (fără a-i fi de folos, ulterior, împotriva epurărilor sălbatice şi, fiindcă lucrase la Fundaţiile Regale, să fie înghiţit de represiunile concentraţionare). Una peste alta, ARLUS-ul şi-a strîns calabalîcul preferînd a se lăfăi prin strada Ion Ghica, prin Batiştei (sediul fostului Cinema Fantasiohh).

În folosinţa USR

Liberă de destinaţia iniţială, donaţia generosului cuplu Catargi era trecută de autorităţi în folosinţa Uniunii Scriitorilor, cu forme mai mult sau mai puţin legale (cum aflăm recent dintr-o relatare destul de ambiguă a vicepreşedintelui Uniunii Scriitorilor, Gabriel Chifu). Esenţial rămîne că, de nişte bune decenii, la adresa din Calea Victoriei nr. 115, continuă să se întîlnească scriitori, au loc şedinţe importante ale breslei, se lansează noi apariţii editoriale, sînt primite vizite ale unor vestiţi oaspeţi de pe toate meridianele globului, funcţionează acolo o bibliotecă documentară de profil, un restaurant, e drept mai frecventat altădată, însă unde s-au acumulat urme durabile, legate de ilustre prezenţe, chit că unele populează azi lumea umbrelor. Donaţia Catargi şi-a consolidat poziţia într-un circuit de elită, şi-a sporit imens valoarea patrimonială, a surclasat imaginea fostului „cuib de nobili“, expus vremelniciilor.

Aici, la numărul 115 al Căii Victoriei, a fost dat să se înfăptuiască ritualul trecerii de ştafetă de la o generaţie scriitoricească la alta. Petru Dumitriu a povestit, într-un rînd, cum fusese prezentat pontifului Sadoveanu, între magnificele oglinzi de la etaj. Era în 1945, pe cînd numai unele proze promiţătoare îl recomandaseră atenţiei în paginile Revistei Fundaţiilor Regale. Mai trăiesc martori ai evenimentului unic, petrecut în acelaşi loc, la o sărbătorire de vîrstă înaintată a lui Bacovia, ieşit din sihăstria lui special pentru a primi omagiul confraţilor mai tineri. Dar Cella Delavrancea, centenară, cînd a însufleţit, sfioasă, clapele pianului din salon? Între pereţii ce găzduiseră cîndva solii diplomatici ai Poloniei reverberau acordurile fanteziilor lui Chopin, ca să creeze atmosfera prielnică redeşteptării ipoteticei insinuări în asistenţă a ilustrului ei părinte, însoţit ca întotdeauna de prezenţa jovialului Caragiale, protectorul interpretei pe timpul juneţei studioase la Berlin.

Cu reflexe de stăpînă

Mai bine de 30 de ani şi-a avut aici sediul redacţional Secolul 20, iar cei din echipa de realizatori ai revistei au luat, inevitabil, parte la momente cu semnificativă încărcătură emoţională. Pot mărturisi că am mai apucat s-o zăresc pe ultima din clanul proprietarilor, de bună seamă însăşi semnatara actului de donaţie (astăzi, pare-se, contestat). Ocupa, conform clauzelor stabilite contractual, un mic apartament în aripa dinspre curte a clădirii. La fel cum, tot în spiritul clauzelor respective, fusese păstrat parte din personalul de serviciu, evident devotat bătrînei Catargi. Era împuţinată la trup, fără să-şi fi pierdut reflexele de stăpînă. Oricine deschidea uşa imobilului dis-de-dimineaţă avea şanse s-o găsească în plină inspecţie a încăperilor. Controla să nu se fi mişcat nimic de la locul odinioară stabilit; micile statuete ori vaze distribuite cu dichis, care pe console de marmură, care pe socluri din lemn lustruit. Trecea tacticoasă degetul peste rama tablourilor să constate dacă sînt şterse de praf. Nu omitea colţurile, pe unde s-ar fi putut cuibări păianjenii. Peste zi, se eclipsa. Însă rămîneau dovezile admirabilei deprinderi gospodăreşti, animate generos de grija întreţinerii şi perpetuării tuturor bunurilor de prin camere, pe care le voia intacte, indiferent cine s-ar bucura de ele, cu respectul principiului „omul sfinţeşte locul“. Să fi fost astfel de comportament dictat de iluzia că aceasta fusese şi rămăsese, psihologic, „casa ei“, că mai putea s-o sustragă schimbărilor din jur, dacă roata istoriei s-ar răsuci peste noapte? Nu prea e de crezut! Camerele păstrate la dispoziţia sa aveau uşi ce dădeau direct în sala de şedinţe. Erau ele mascate cu draperii groase, totuşi, incapabile a opri să răzbată dincolo aprinsele dispute pe tema necontenitei înteţiri a „luptei de clasă“. Femeie educată, ageră la minte, spera eventual la oarecare imunitate conjuncturală (pe baza donaţiei!), dar în sine auzul sloganurilor veninoase trebuia să o fi otrăvit în adîncul sufletului, umilită, dezamăgită, cum s-a şi dus pe urmele strămoşilor. N-a mai apucat ea să citească măcar acele episoade din Cronica de familie, unde reflectorul judecăţii istorice crude fixează forfota spilcuită din saloanele deschise protipendadei la 1889, după ce o timidă domnişoară Monteoru jurase credinţă unui distins cavaler Catargi.  

Ion Cucu şi memoria fotografiilor

Incitant, caruselul propus de Ion Cucu lasă deoparte, totuşi, un aspect definitoriu pentru activitatea dinlăuntrul Casei Scriitorilor: dialogurile cu scriitori din restul lumii. Lista predispune la stări de visare, fie şi cercetată pe sărite de la Éluard şi Pablo Neruda la Fedin, Leonid Leonov, Günther Grass, Pierre Emmanuel, Ritsos, Saul Bellow, Pierre Seghers, Iris Murdoch, Umberto Eco, împreună cu Magris, André Frénaud, Pär Lagerkvist, Maurice Nadeau, Bernard-Henri Lévy, Alain Robbe-Grillet, Aharon Appelfeld, Hikmet, Saroyan, Ilyes, Karel Jonckheere, Nicolás Guillén ş.a. Pentru memoria posterităţii, Secolul 20 a avut grija să consemneze majoritatea secvenţelor cu oaspeţii de mai sus.

Dacă vrem să conştientizăm ce înseamnă Casa Scriitorilor şi ce fond de onoare capitalizează, să nu se uite bătăliile duse, între pereţii săi, între scriitorimea cu simţul valorilor perene şi puterea tranzitivă, meschină şi ignară, ca şi cea actuală. Multe ar avea de spus aceşti pereţi, dacă ar prinde glas. Pînă una alta, se păstrează copioase dovezi în cele patru volume ale Jurnalului rămas de la Mircea Zaciu.

Iată că s-au scurs, traversînd meandrele istoriei, 120 de ani de cînd caleştile treceau printre felinarele porţii din Calea Victoriei nr. 115, chemate cu poruncă a trage la peronul casei, sub balconul cu colonade de mare gală, oricînd plecau ori se întorceau stăpînii cei numiţi în cronici. Le supravieţuieşte vreun Monteoru, vreun Catargi? E de imaginat că unul sau altul ar gîndi morţiş să revendice, acum, dintr-un impuls posesiv îngust, anularea lungii cohorte de notorietăţi – oameni, evenimente – de care n-ar mai avea loc a respira cine ştie ce obscură vanitate stîrnită? A susţine asemenea cauză denotă curată pierdere a busolei, o întoarcere năpăstuită în timp, frîu liber dat hachiţelor cu sacrificarea şi celor din urmă titluri de nobleţe, eventual moştenite.