OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un lucru e sigur: cartea lui Cezar Paul-Badescu, Luminita, mon amour (Polirom, 2006), se citeste pe nerasuflate si are priza la cititori si, probabil, acestia din urma vor fi in masura sa judece la final. Pentru cei care se invirt in lumea literara si care-l cunosc, desigur, pe autor, ca si pe fosta sotie – Luminita, in carte –, romanul e un scandal, care polarizeaza receptarile, in functie de amicitii si interese. Opiniile extreme in aceasta controversa ne reintorc la teoria literara si la definitiile/conditiile de existenta ale literaturii: s-a spus, pe de o parte, ca Luminita, mon amour nu este literatura, iar, pe de alta, ca am avea de-a face cu una dintre cele mai bune carti de proza romaneasca din 2006. Ne confruntam, de-a valma, dintr-odata, cu intrebari vechi legate de statutul literaturii si valorile estetice. Unde oare mai situam frontiera dintre literatura si non-fictiune sau cit de mult iti da dreptul „stiinta“ scrisului sa faci din literatura locul unei rafuieli, al unei exhibari flagrante a intimitatii? Sint citeva dintre problemele ridicate de aceasta carte.

Cezar Paul-Badescu a scris o carte „nuda“, ne-literara, demitizanta si foarte cinica – sa nu uit umorul la fel de cinic (in planul biografic) si sarcasmul (social) – despre esecul casniciei lui de 13 ani, cu o femeie care suferea de serioase tulburari anxioase si care, in momentul in care reuseste sa-si revina, intenteaza divortul. Un divort din care autorul nu-si poate reveni. Naratorul e chiar el, Cezar, autorul care are numele pe coperta si care, dupa cum marturiseste, s-a saturat sa mai fie Daniel Abagiu din primul sau roman. De altfel, autorul s-a cam saturat de tot – cu atit mai mult de conventiile literare! –, divortul l-a golit de toate adevarurile personale, de sperante, de valori, (iubire, religie etc.), provocindu-i o trauma care sedimenteaza mai ales victimizarea si resentimentele: „inca nu mi-am revenit, dupa doi ani, de pe urma divortului (si a intregii experiente de dinainte) si cred ca nu o sa-mi revin niciodata. Psihologii spun ca, intr-un top al traumelor individuale, divortul este pe locul doi dupa moartea propriului copil“.

Romanul se hraneste din derularea inapoi a firului memoriei, pe tonul cinic si „dezvrajit“ al unui Michel Houellebecq (pe care CP-B il citeaza, de altfel), dar avind, indeniabil, o conotatie psihanalitica: e o autoterapie, in care impulsurile sint contradictorii, pe de o parte incriminarea Luminitei (si implicit, autovictimizarea), uciderea ei simbolica, treptata, dar completa (obtinuta literar prin caricaturizarea personajului feminin, dar si a familiei sale, prin devoalarea unor intimitati de multe ori greu de suportat), pe de alta, disculparea ei, autoinvinovatirea si negarea de sine: „Acum m-am resemnat, dar consider ca mi-am trait traiul si mi-am mincat malaiul si ca nimic bun nu mi se mai poate intimpla. Desigur, nu e de vina nimeni altcineva pentru ceea ce mi s-a intimplat. s...t Cacat! Vezi ce fac cu mintea oamenilor cartile frumoase pe care le scrieti voi, scriitorii? Ma gindeam: «Ce se va intimpla cu femeia asta daca o parasesc in starea in care se afla?». Si m-a parasit ea, cind nu a mai avut nevoie de serviciile mele si voia sa fie independenta, sefa si «femeie Cosmopolitan»“.

(Re)sentimentele sint confuze, amestecate, iar ceea ce pare a fi rafuiala s-ar putea sa nu fie decit una din complicatiile (lingvistice, retorice) ale traumei de care sufera, declarat (dupa doi ani de la divort!), autorul. Dupa cum se vede, miza terapeutica e miza principala, dar foarte posibil si aceea perdanta a romanului, pentru ca dezvaluie un narator umoral, fara detasare, adesea vehement si resentimentar. Or, literatura este, in mod esential, un produs cu finalitate estetica. Libertatile pe care si le acorda ea astazi sint foarte mari, dezinhibitiile de tot felul si biografismul fiind teritorii deja cucerite de ceea ce numim, cu un termen din ce in ce mai larg, autofictiune. in acest context, senzatia e ca Cezar Paul-Badescu nu scrie dezinteresat, ba dimpotriva, face aluzii (la nume – mai ales al Luminitei, dar si al profesorului IMC, de pilda) cit se poate de transparente, iar pe prima pagina are grija sa parafrazeze malitios: „Din ratiuni obscure (s.m.), numele reale ale unor personaje care apar in acest volum au fost modificate“. Un argument greu in aceasta directie si un gest, fara discutie, imputabil din principiu e faptul ca, la sfirsitul cartii, autorul publica mail-ul autentic al fostei sotii, text care, paradoxal, devine singurul loc in care „Luminita“ are dreptul la cuvint si la propria perspectiva asupra evenimentelor. Desigur, despre resorturile, resentimentele auctoriale nu un moralist (s-a dus vremea aceea...) se cuvine sa vorbeasca, ci psihologul: eu una ma opresc aici. Dar, de vreme ce cartea lasa loc de „trimitere la psiholog“, miza ei estetica se poate clatina serios.

- Cita literatura?
Cealalta pista de receptare a cartii e strict conditionata de trecerea timpului si de punerea cumva in paranteza a anecdoticii de culise.
Construirea cartii din texte autentice – mail-uri si scrisori –, alaturi de expunerile la persoana I, insotite adesea de interpelarea cititorului, poate fi privita ca un soi de pariu estetic al scriitorului, cunoscut deja ca demitizant de conventii literare (in Tineretile lui Daniel Abagiu), dar si de mituri culturale (CP-B e autorul numarului din Dilema care si-a propus demitizarea poetului national). Venit dupa generatia autenticista si livresca (orice s-ar spune) a optzecistilor absolventi de Litere, CP-B – tot absolvent de Litere (ca si fosta sotie, cititoare de Cosmopolitan, care scrie in mail-ul amintit ca nu mai are nimic de-a face cu inalta cultura) – refuza cu obstinatie autenticitatea ca si conventie, si atunci apeleaza la faptul nud, real, intorcindu-se la gradul zero al literaturii. Constructia in trei parti, bucatile mari de text – in afara documentelor nude –, realizate la persoana I cu vadita pricepere scriitoriceasca (a se vedea scenele foarte bune de la Spitalul 9, de boli nervoase, unde mergea saptaminal cu Luminita), personajele, incidentele anecdotice (plaja la nudisti, spovedania la biserica, dimineata, in orasul natal al Luminitei etc., etc.), creeaza, in orice caz, o rama, un cadru care separa non-fictiunea de fictiune si da nastere literaturii. Literatura ca „extindere a domeniului luptei“, ca sa-l citam pe Houellebecq, literatura cu frontiere extinse.

Luminita, mon amour ar fi, in aceasta logica, o urmasa – in care notiunile (literare) de autenticism si de memorie au „evoluat“ – a Ultimei nopti..., in care naratorul traumatizat de divort si resentimentar preia foarte bine stafeta de la Stefan Gheorghidiu, a carui gelozie transformata in obsesie deformeaza figura Elei, luindu-i orice drept de apel. E singura provocare la care va trebui sa raspunda romanul. Si are de trecut un obstacol foarte important: acela ca, desi are aparenta unei proze americane cinice si postmoderne, desi rezoneaza cu viziunea neagra a lui Houellebecq, cartea lui CP-B pare a nu spune nimic dincolo de ceea ce spune la nivelul anecdotic, pare a nu avea miza literara. Si totusi..., exista scenele care surprind nebunia (singurele transfigurate din roman!), sint acolo demitizarea iubirii, critica Bisericii, exista un umor al inscenarilor literare, al inserturilor metatextuale, care detensioneaza, leaga intre ele pasaje ce par „dintr-un alt film“: „Esti destul de incrincenat. Unde-i detasarea de cind povesteai despre nebunii de la Spitalul 9?“.
Deocamdata, se vad mai ales incrincenarea, negativismul umoral, iar asamblarea faptelor nude suna a terapie, daca nu a platire de polite.