Debutul editorial în proză al
lui Dragoş Voicu (n. 1975, în prezent angajat al Ministerului
de Interne în domeniul managementului proiectelor) este unul
bine ţintit, în condiţiile în care seria de
scurt-metraje cinematografice Amintiri din Epoca de Aur a lui
Cristian Mungiu&Co. sau romane de scurtmetraj precum Sînt o
babă comunistă! de Dan Lungu sînt încă bine primite la
export pe o piaţă occidentală saturată de vintage-uri ale Estului
postcomunist. În România însă, producţia de
nonfiction pe această temă şi-a cam trăit traiul. A venit acum
timpul ca din acest relativ bogat şi generos filon să apară şi
ficţiuni consistente. Cîteva au apărut deja.
Recent premiat la concursul de debut pe
2008 al Cărţii Româneşti, microromanul Coada nu e mai mult
decît o cărticică simpatică şi plăcută. Dar nici mai
puţin. Oricum, ideea lui (coada la „tacîmuri“ de pui ca
personaj colectiv şi simbol fabulos) mi se pare productivă. Ca unul
care mi-am petrecut ceva ani din viaţă la cozile din ceauşismul
tîrziu şi am mai şi scris despre ele, ştiu că un prozator
de forţă ar putea, la o adică, extrage adevărate capodopere
narative dintr-un astfel de material. Nu e cazul aici, dar în
sfîrşit...
Dragoş VOICU, Coada, Editura Cartea Românească, Colecţia „Proză“, Bucureşti,
2009, 176 p.
Instincte bune
În „dedicaţia“ romanului,
Dragoş Voicu îşi dezvăluie mizele („Generaţiilor care
ştiu, spre amintire/Generaţiilor viitoare, spre povestire“),
jucînd pragmatic la două targeturi generaţionale: cel de
„pedagogie a memoriei“ şi cel al „divertismentului“
fabulatoriu. Nu-i rău, chit că filologii pretins profesionişti ai
scrisului vor strîmba din nas în faţa unui poliţist
venetic în ale literaturii. Parafrazînd o replică din
Delirul, aş spune că Voicu are, ca şi al lu’ Parizianu,
„instincte bune“. De prozator, fireşte. Lucru esenţial: ştie
pe ce butoane literare să apese şi nu-şi plictiseşte nici un
moment cititorii. Deşi autorul ei nu are nici „meseria“, nici
experienţa competiţională a lui Dan Lungu (voi arăta mai încolo
care îi sînt hibele), Coada se citeşte cu mai multă
plăcere decît agreabila, dar unilaterala Sînt o babă
comunistă! De ce? Mai întîi, pentru că reuşeşte
într-un stil simplu, limpede şi eficient, de o naivitate
jucat-mucalită, să facă dintr-o coadă la tacîmuri de pui
forţa portantă a romanului, cea care îi imprimă dinamism
epic şi sens supraindividual, vertebrîndu-l corespunzător. În
definitiv, experienţa ceauşistă a cozii este în sine o
poveste emblematică, implicînd un conflict „epopeic“
(bătălia pe viaţă şi pe moarte pentru hrana familiei!) şi o
sociologie specifică… În al doilea rînd, tînărul
prozator reuşeşte să creioneze, din puţine trăsături, personaje
cu relief: nea Marin, magazionerul grăsan, flatulent şi hîtru,
nea Costel, pensionarul de sacrificiu care moare la coadă, tatăl
sufletist care ştie să se descurce la greu, Arsene, miliţian
privilegiat şi virtual model pentru micul şi famelicul erou Ionuţ,
domnul Georgescu, profesor de matematică romanţios şi scriitor
sensibilos, inimoasele tanti Florica şi tanti Nuţi, tanti Zina,
„femeia cu ţîţele mari“….
Există şi cîteva situaţii
„absurdiste“ de efect autentic, ce ridică pitorescul anecdotic
la puterea unor semnificaţii umane mai generale: un bunic de la ţară
e amendat de miliţienii din sat pentru vina de a fi „împuşcat“
un iepure pe care de fapt îl găsise mort în drum, apoi
bătrînul se „înţelege“ cu ei omenindu-i cu de-ale
gurii pentru că… nu se ştie niciodată; domnul Georgescu,
profesorul de matematică, se străduieşte să-i convingă pe
oamenii muncii de la coadă că doi ori doi împărţit la doi
fac trei, dar „teoriei“ sale abracadabrante i se dă peste nas cu
argumentul sănătos al „practicii“; un miliţian limitat,
responsabil cu bunul mers al cozii şi executant fanatic al
indicaţiilor pe linie de partid şi de stat îi descurajează
pe aceiaşi oameni să confecţioneze surse alternative de iluminat
în timpul penelor de curent, îndemnîndu-i paranoic
să facă economie răbdînd… Nu în ultimul rînd,
Dragoş Voicu reuşeşte să alterneze cu destulă vioiciune
reţetarul de ingrediente specifice existenţei cotidiene în
Epoca de Aur – de la poeziile pioniereşti la jocurile cu
„invizibile“, de la sucurile şi sifoanele din comerţul
socialist la căciulile ruseşti din blană de iepure şi gumele de
mestecat cu surprize, de la avorturile ilegale la penele de curent
ş.a.m.d. – cu alunecări explozive într-un soi de realism
magic al penuriei şi subdezvoltării. Privaţi de banane şi de
chewing-gumurile occidentale (pe care le cerşesc de la şoferii de
TIR) copiii au vise compensatorii în care bananele răsar,
feeric, pretutindeni, iar perspectiva de a primi cîndva 10 gume
capătă proporţii utopice:
„Îmi imaginam cu Popa,
prietenul meu, că în anul 2000 vor exista roboţi care îţi
vor da gumă gratis. Ne gîndeam că vom apăsa pe un buton şi
robotul va întreba: «Cîte gume vrei»?, iar
noi vom răspunde: «10 gume Turbo!», şi robotul va
scoate pentru noi, pe o uşiţă aflată în burtă, cele 10
gume mult visate.
Pînă să apară robotul nostru,
mergeam cu ceilalţi copii din blocul nostru la Vamă. Acolo, paralel
cu linia ferată, se întindea coada la care trebuiau să
aştepte turiştii străini trecerea frontierei. Cei mai mulţi erau
turci cu Tiruri şi polonezi cu Fiaturile lor minuscule. Noi mergeam
pe lîngă maşini cu mîna întinsă, strigînd:
«Gumi gumi, gumi gumi!». Unii ne aruncau cîte o
gumă sau cîte o bomboană. Era bătaie pe ea. Ne aruncam toţi
deodată, mai-mai să ne spargem capetele“. Unele scene, şarjate,
au ceva halucinatoriu, suprarealist, amintind de Iepurii nu mor de
Ştefan Baştovoi: „La un moment dat vîntul s-a înteţit
aşa de tare că ne apleca în stînga şi-n dreapta ca pe
nişte spice. Căciulile ruseşti de iepure negru au fost smulse şi
ca un roi de muşte au dispărut înghiţite de cer. Ne-am prins
de mîini cu toţii ca să fim mai grei, ca să nu ne ridice
vîntul de la pămînt. Cred că voia să ne trimită după
căciuli“.
Coada ca Bildung şi microcosmos
Naratorul – Ionuţ, un alter ego
auctorial, devenit poliţist după 1989 – îşi deapănă
povestea sa şi a Cozii copilăriei sale din anii ’80 de pe
coordonate postdecembriste, imprimînd romanului un caracter
aparent memorialistic. Perspectiva relatării îi aparţine, în
mod evident, maturului postcomunist, nu copilului din Epoca de Aur
(cum tinde să creadă într-un comentariu din Cultura Mihai
Iovănel, exasperat de explicaţiile oferite în exces, peste
umăr, de narator), chiar dacă pe alocuri evocarea celui dintîi
tinde să recupereze perspectiva candidă a celuilalt. Latura
memorialistic-documentară se dovedeşte însă înşelătoare,
întrucît „monografia“ socială alunecă înspre
zona parabolei fanteziste, ca în Blazare de Petre Barbu (unde
complexul alimentar Europa, fost circ al foamei, îşi ia
maiestuos zborul spre UE): coada la tacîmurile de pui înfăşoară
de mai multe ori, ca un ştreang, orăşelul de provincie, se
derulează pe durata mai multor luni, iar în timpul ei oamenii
se îndrăgostesc, se căsătoresc şi mor, copiii fac meditaţii
etc. Pentru cei de la Coadă, oamenii din faţă sînt nişte
potenţiali duşmani, iar cei din spate – virtuali prieteni, dacă
faci un pas înapoi între ei. Există, apoi, „oamenii cu
relaţii“, care nu stau la coadă, dar îi înnebunesc pe
ceilalţi cu fumul delicios al fripturilor pe care le fac la grătare.
Un adevărat microcosmos existenţial… Din acest „ax“ narativ
se desprind tot soiul de „spiţe“: episoade din viaţa şcolară
a lui Ionuţ (cu însemnările sentimentale din oracole,
recitările pentru Cîntarea României, adunările
pioniereşti, repetiţiile pentru vizitele Tovarăşului, practică
agricolă şi tot restul), din viaţa extraşcolară sau din viaţa
la ţară petrecută la bunicii din Drăgoşeşti, plus episodul unei
nunţi la care fiul participă alături de tată în vreme ce
mama avortează, în mare secret, undeva departe.
Treptat, Coada se dezvăluie ca un
miniroman de formare. Happy-endul jucat (tatăl reuşeşte să
cumpere tacîmuri, copilul e întîmpinat ca un erou,
iar părinţii, de bucurie, „scîrţîie patul“ toată
noaptea) va fi relativizat din perspectivă postrevoluţionară:
devenit om al legii, Ionuţ descoperă notele informative ale
protagoniştilor din „Dosarul Coada“, abţinîndu-se să
verifice însă şi dosarul tatălui… Din loc în loc
sînt reproduse, abundent, mostre de literatură secretă ale
profesorului de matematică Georgescu – combinaţii eclatante de
fantezie suprarealistă şi reverii liricoide, pendulînd între
sublim şi ridicol. Nu ştiu dacă ele îi aparţin cu adevărat
lui Dragoş Voicu sau vor fi fost recuperate de el după metoda
eroului din Recycle bun de Călin Torsan. Dacă îi aparţin,
atunci e un mic virtuoz în materie de mimare a veleitarismului
scriitoricesc (există, ce-i drept, şi posibilitatea ca paginile în
cauză să fi fost scrise, în adolescenţă, chiar de
prozatorul nostru...).
Tacîmuri, deocamdată
Plină de găselniţe reuşite, cartea
e inegală, eterogenă şi plombată cu „înlocuitori“, cea
mai stridentă deficienţă fiind caracterul ilustrativ-parazitar al
unor inserturi documentare: un capitol listează într-un colaj
irelevant mostre de oracol şcolar, un altul se alcătuieşte din
punerea cap la cap (de asemenea, fără funcţionalitate narativă) a
unor poeme cu Tovarăşul rostite de Ionuţ şi colegii săi de
clasă... Asemenea „bifări“ de ingrediente din repertoriul
epocii – devenite, se pare, numere obligatorii – au ceva de
remember facil. Extrasele „literare“ din opera profesorului
Georgescu sînt, apoi, prea extinse şi uneori nefuncţionale,
lăsînd senzaţia că autorul nostru vrea să-şi dilate
microromanul pînă la un număr rezonabil de pagini.
În schimb, povestea de dragoste
de la coadă, dintre profesorul de matematică şi profesoara de
română Calomfirescu, e injust expediată. În fine, scena
de tandreţe romantică de la nunta celor doi profesori falsează
flagrant: cînd, la miezul nopţii, tatăl şi fiul ies din
cortul de lîngă coadă şi contemplă luna, Ionuţ crede a
identifica în „gălbenuşul“ ei de pui figura mamei
absente, iar tatăl, emoţionat, taie cu un cuţit pînza
cortului spre a lăsa lumina lunii să intre: „Şi-a luat scaunul
şi l-a aşezat ca să poată privi luna prin tăietură. Am venit şi
eu lîngă el. Mama ne zîmbea şi ne spunea să nu fim
supăraţi, că vine ea acasă. În curînd a început
să ningă. Fulgii se strecurau printre mama şi noi şi se aşterneau
pe ţambalul îngheţat. Păreau fulgi mari de aur ai unui pui
de aur la care nu mai ajungeam, la care de-abia mai speram“. Toate
ca toate dar, meteorologic vorbind, e un nonsens să priveşti luna
şi, în acelaşi timp, să ningă. Pentru a ninge trebuie să
fie înnorat, iar în asemenea condiţii astrul nu se vede…
După cum se ştie, probabil,
tacîmurile – poreclite „japonez“ take-muri – sînt
doar gîturile, aripile, picioarele şi tîrtiţele puilor;
copanele şi pieptul se vindeau separat... Ei bine, asemenea eroului
său Ionuţ, Dragoş Voicu are deocamdată acces doar la „tacîmurile“
prozei bune. Romanul nu are suficientă „carne“ pentru a deveni
substanţial – i-ar fi trebuit, probabil, mai multe poveşti de
viaţă detaliate care să dea consistenţă Poveştii. Altfel spus –
are tîrtiţă, gît, aripi şi gheare gustoase, dar nu are
piept şi copane. Iar autorul lui are talent şi „idei“ narative,
dar se mărgineşte să le enunţe sau să le schiţeze, neavînd
răbdare, poate nici resurse să le dezvolte. Are, în schimb,
darul de a merge direct la ţintă – şi la inimile cititorilor –,
are feeling de povestitor şi un instinct artistic sănătos, nu are
fasoane sau fiţe, iar observaţiile sale produc adesea scîntei
ale imaginaţiei, atingînd fibra intimă a umanităţii unei
epoci. Dacă va persevera şi se va lua (tot mai) în serios,
promiţătorul Dragoş Voicu poate deveni, dintr-un „caz“
pitoresc şi simpatic, un prozator de care se va ţine cont.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters