Autor: 
Categoria: 
Fascinantă şi paradoxală, atrăgînd deopotrivă regizori de teatru şi de film, avangardişti şi „conservatori“, lumea o-perei naşte controverse şi nesfîrşite „vorbe“ despre „criza“ genului pe care unii îl văd salvat doar prin montări şocante, în timp ce ar-tişti legendari speculează tocmai clasica grandoare a partiturilor (şi) în superproducţii cinematografice de mare succes.
Culmea este că, în ultimele
decenii, producţiile care au stîrnit adevărate scandaluri
printr-o modernitate „căutată“, plasînd subiecte
romantice în lumea mafiei sau a nazismului, exacerbînd
desfrîul şi sexualitatea cu sau fără legătură cu ceea ce a
gîndit compozitorul, şi-au trăit gloria sau decăderea în
paralel cu superbe filmări a căror cotă de originalitate era
subliniată adesea prin plasarea acţiunii chiar în locurile
reale marcate de autori. Dacă, în 1951, Aida refăcea
atmosfera Egiptului antic, pornind de la o celebră înregistrare
cu Renata Tebaldi, dar interpretat, în film, de Sofia Loren,
cîţiva ani mai tîrziu, în februarie 1964, Franco
Zeffirelli a filmat actul II din spectacolul cu Tosca de la Covent
Garden, cu Maria Callas şi Tito Gobbi, pentru ca, fascinat de
asemenea „provocări“, să realizeze, în filme artistice,Otello cu Placido Domingo sau Traviata, în care acelaşi tenor
cucerea, şi ca actor, alături de Teresa Stratas. Iar faptul că
opera tentează cineaştii s-a demonstrat şi în mileniul al
III-lea, cînd Benoit Jacquot a abordat integral Tosca, în
ambianţa „adevărată“, din păcate cu „implanturi“
regizorale discutabile, cu Angela Gheorghiu în rolul titular.
Pe de altă parte, Herbert von Karajan
a dorit să transpună pe ecran (şi ca regizor) un spectacol cu
opera Carmen (preluat de la Salzburg, în 1967, cu Grace Bumbry)
desfăşurat deci pe scenă, într-o viziune clasică, acum
poate desuetă, dar pe atunci cu un impact extraordinar, iar
Francesco Rosi, atras de aceeaşi istorie a gitanei din opera de
Bizet, a filmat în cadru natural, în Spania, dar
păstrîndu-i pe solişti şi ca actori – poate şi pentru că
Julia Miguenez sau Placido Domingo erau excepţionali –, cu o
trăire ardentă şi o modernitate ce nu avea mai nimic avangardist,
dar ne-a încîntat.
Producătorii au constatat că opera
filmată „prinde“, „aduce bani“, atrage publicul şi pentru
că muzica place, subiectul captivează, interpreţii celebri sînt
frumoşi şi credibili, aşa încît au utilizat toate
cuceririle tehnice ale momentului, adresîndu-se astfel şi
„neavizaţilor“ care doreau să vadă filme frumoase „panoramic“,
apoi folosind, prin anii ’70-’80, ochelari speciali, ascultînd
stereo sau dolby surround. Poate că aducerea operei pe marele sau
micul ecran are şi o latură educativă, dar înclin să cred
că, de fapt, genul rămîne extrem de ofertant pentru regizorii
de film şi profitabil pentru producători şi distribuitori.
Şi cum „este la modă“ ca în
sălile „multiplex“ să se preia, în transmisiune directă,
spectacole de la Metropolitan – New York, urmărite astfel de mii
de melomani, snobi şi curioşi, pînă la reluarea ideii de a
filma o reprezentaţie nu mai era decît un pas. Printr-o
formidabilă coincidenţă, Rosi a lansat al său Carmen în 14
martie 1984, iar acum, în… 14 martie 2011, publicul de la noi
a dat năvală pentru a vedea aceeaşi operă, dar într-un
spectacol de la Covent Garden Londra, preluat, deci, în forma
sa scenică, în regia semnată, vara trecută, de Francesca
Zambello şi cu scenografia (cumva muzeistică şi cu costume care mă
întreb cît sînt de… autentice) imaginată de
Tanya McCallin, filmat însă în 3D-RealD, necesitînd
din nou ochelari speciali, ceea ce… devine mai interesant (pentru
unii). O montare tradiţională (desigur, speculată prin efecte şi
unghiuri „de cameră“ în „tridimensional“), cu
interpreţi deloc vestiţi, dar cîntînd bine, cu
înfăţişări cumva atipice pentru uzanţa „de film“
(Carmencita – Christine Rice – foarte „terestră“,
temperamentală, dar cu o figură banală, asemenea lui Don Jose –
Bryan Hymel, Escamillo – Aris Argiris – cu aroganţa
toreadorului, iar Micaela – Maija Kovalevska – blondă şi banal
ingenuă), conferind poate un plus de credibilitate personajelor –
oameni obişnuiţi, în situaţii la acea vreme obişnuite.
Sigur că expresia corului – în
special „lucrătoarele“ de la fabrica de tabac – mi-a amintit
de Capriciile lui Goya, sigur că detaliile regizorale precum
„legarea“ tinerei răzvrătite asemenea unui taur înlănţuit,
scenele „picante“, la limita vulgarului, „luptele“ (pentru
care s-a apelat la un regizor special – Natalie Dakin), „acrobaţii
şi animalele“, toate acestea capătă, pe ecran, o reprezentare
mult amplificată, dar prototipurile sînt aceleaşi
dintotdeauna, derularea este plină de nerv, de strălucire şi
pasiune… spaniolă, totul fiind susţinut de rezolvarea muzicală
la cote performante, sub bagheta lui Constantinos Carydis. Mă
întreb, însă, cîţi dintre cei care au urmărit
filmarea de la Covent Garden, plătind bilete destul de „piperate“,
deplasîndu-se în cartiere îndepărtate unde se află
sălile ce găzduiesc proiecţia, vor dori apoi să revadă Carmen
într-o sală de operă, fără ochelari sofisticaţi? Nu ştiu
cîţi dintre cei care s-au extaziat că au văzut Carmen în
3D vor deveni apoi melomani împătimiţi. Privind şi apreciind
în sine performanţa artistică londoneză, în
transmiterea „live“ tridimensională (stereoscopică) a lui
Julian Napier, utilizînd numeroase camere fixe şi mobile, care
surprind şi reacţia publicului în timpul reprezentaţiei, mă
gîndeam că place, dar este o modă care va fi înlocuită,
curînd, printr-o altă tehnologie de vîrf, care va
atrage… cam acelaşi public. Şi totuşi, rămîne o
„conservă“ care nu poate suplini pulsul şi atmosfera unui
spectacol real, cu bune şi cu rele.
Mulţi preferă să vadă pe ecran o
asemenea producţie, impactul comercial ieşit din comun ducînd
la intenţia ca, în curînd, să avem şi vizionare pe
telefonul mobil (cu ochelari sau fără?). Important rămîne
demersul (deloc idealist, ci foarte profitabil) prin care publicului
„de cinema“ să i se ofere şi „poveşti“ din genul liric,
deşi nu cred că amatorii de Avatar se vor extazia văzînd o
operă, fie ea şi în 3D; spectatorii sînt aceiaşi („de
nişă“) cu cei care urmăresc la TV Mezzo transmisiuni uneori
excepţionale sau cumpără DVD-uri cu alte preluări „în
direct“. Dar merită văzut, şi pentru că e „de la Covent
Garden“, şi pentru satisfacţia (poate puţin răutăcioasă) că,
în timp ce unii regizori apelează la formule şi la „recitiri“
(uneori aberante) prin care să modernizeze şi să „salveze“
opera, Julian Napier şi producătorul britanic preiau o versiune
clasică într-un experiment de succes, dovadă a faptului că
publicul s-a cam săturat de „ciudăţenii“ şi vrea să (re)vadă
o lucrare celebră, aşa cum a fost ea gîndită, în
epoca, ambianţa şi cu costumele „de atunci“. Este, cu
siguranţă, o alternativă la cotidian şi o formă de educare a
celor care, atraşi de 3D, descoperă totodată o altă lume, la fel
de adevărată, fascinantă, ca şi muzica operei care, de această
dată, se numeşte Carmen. Şi totuşi, prefer să trăiesc emoţia
şi „pulsul“ unei seri în sala teatrului liric, să
(re)văd, spre exemplu, Aida la Scala, în fabuloasa regie a
aceluiaşi Zeffirelli, tot… tridimensională, gîndită tot
„ci-nematografic“, dar… reală.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters