Autor: 
Categoria: 
Sub memorie şi uitare, viaţa. Dar a scrie
viaţa e o altă poveste, neterminată.“
Paul Ricoeur
Reciteam deunăzi cartea lui Mihai Sin, Marea miză – teme şi
obsesii ale romancierului român contemporan, apărută în anul 2003, la Târgu
Mureş. Studiu polemic, dar serios documentat, scris cu nerv şi, pe alocuri, cu
disperare, volumul sus pomenit conţine, pe lîngă cele cîteva enunţuri
discutabile, o multitudine de idei şi abordări curajoase, din unghiul unor
interpretări inedite prin nonconformismul, deschiderea şi altitudinea
intelectuală a prestigiosului scriitor care este autorul lucrării. După o
incursiune rapidă şi incitantă prin întreaga istorie a romanului românesc,
Mihai Sin pune degetul pe una dintre cele mai dureroase răni ale literaturii
române contemporane: „[...] după ’90 – scrie el –, cu foarte puţine excepţii,
am asistat la o invazie a grotescului, a ironismului şi a parodicului, a
romanului «decoltat» şi «foarte decoltat», a scabrosului, şi toate acestea
într-o epocă, totuşi, tragică. Atitudinea faţă de [...] destinul României
[...], faţă de ticăloşirea individului apăsat de mizerie şi de o istorie
recentă pe care nu o mai înţelege, [...] – iată doar cîteva teme ce ar putea
conferi o «mare miză» unui roman [...], un mare roman recuperator al dramelor
şi tragediilor româneşti [...], pare să fie cu atît mai necesar, în condiţiile
în care «călăuze», «dascăli» şi «educatori» ai naţiunii au devenit
televiziunile [...], iar falsa «elită» şi-a dat în aceşti ani nu doar măsura
neputinţei, ci şi a aroganţei şi, nu o dată, a relei credinţe. [...] «Receptarea»
s-a degradat în asemenea măsură, încît se poate presupune că, dacă un mare
roman ar apare astăzi sau mîine, el ar putea trece nebăgat în seamă sau chiar
«desfiinţat» cu perfidele arme ale criticii băşcălioase“.
În 2004, apărea, la Editura Polirom, primul volum al
trilogiei lui Ion Vianu, Arhiva trădării şi a mîniei – Caietele lui Ozias.
Aşadar, exact în perioada în care un scriitor român îşi aşternea exasperările
pe hîrtie, un altul tocmai isprăvise ceea ce Matei Călinescu identificase a fi
„fără îndoială, primul text românesc care încearcă să dea seamă de perioada
precomunistă, dar mai ales de cea comunistă şi de cea postcomunistă, cu o
autenticitate istorică şi cu un simţ al tragicului“ de negăsit sau regăsite
doar parţial la alţi romancieri. Iar cînd a oferit spre tipar această primă
secvenţă a Arhivei, care, deloc întîmplător, este şi rezultatul unui pariu cu
scriitura de mare anvergură, Ion Vianu a încercat să repună pe tapet „marea
miză“ a scriitorului dintotdeauna: romanul chemat să povestească despre om şi
să-i redescopere istoria, chiar dacă omul rămîne, în esenţă, aceeaşi fiinţă
stupidă a cărei memorie riscă să devină, pe zi ce trece, un univers tot mai
părăginit. De altfel, trilogia, în întregul ei, a fost proiectată ca o cronică
a secolului al XX-lea, alcătuită din trei părţi, fiecare din ele centrată pe o
epocă: Caietele lui Ozias, pe revoluţia legionară şi cea comunistă, Vasiliu,
foi volante, pe epoca ceauşismului tardiv şi pe căderea comunismului, iar
volumul al treilea va fi, se pare, o carte despre postcomunism, care ne va
aduce din trecutul relativ apropiat pînă în prezent. Fiecare volum se încheagă
în jurul cîte unui personaj (Ozias, Vasiliu, Dan Naidin), „eroul principal“ al
întregului rămînînd, însă, Laban. (Despre toate acestea, însă, la momentul
potrivit.)
Există un tablou al lui Klee, Angelus Novus, care reprezintă
un înger cu ochii larg deschişi, cu aripile desfăcute şi faţa întoarsă înspre
trecut, identificat de Walter Benjamin şi, pe urmele sale, de Paul Ricoeur ca
fiind îngerul istoriei. Ar vrea să zăbovească, să trezească morţii şi să-i
adune pe învinşi. Dar o furtună puternică îl impinge fără încetare înspre
viitorul căruia îi întorsese spatele, în timp ce, în jurul lui, ruinele cresc
pînă la cer. O alegorie al cărei sens ar putea fi acela că semnificaţia, tîlcul
major al istoriei depind de fiecare om în parte şi de toţi la un loc, angajaţi
în interminabila competiţie între dorinţa de fidelitate a memoriei şi căutarea
adevărului în arhive, încercînd să dea o urmare evenimentelor trecutului,
dincolo de straniul şi neliniştitorul „orizont al fugii“, sugerat şi de tabloul
lui Klee. Marea majoritate a personajelor din cărţile Arhivei au „de încheiat o
socoteală“ cu timpul, cu marea istorie şi, totodată, cu istoriile lor personale,
confruntîndu-se cu mereu tulburătorul impas în care ajunge memoria atunci cînd
experienţa temporală şi operaţiunea narativă sînt raportate direct una la
cealaltă, uitarea constituindu-se, la rîndul său, într-unul din nivelurile
intermediare între timp şi povestire. Tocmai de aceea, întreaga trilogie este
adresată, cu preponderenţă, celor care au şi, pe măsura trecerii timpului, vor
avea o tot mai mare nevoie de recuperarea memoriei pierdute şi, implicit, a
unor adevăruri acum îndeobşte obnubilate... sînt cărţi pentru mai tîrziu,
menite momentului în care fiii şi nepoţii noştri vor simţi nevoia firească de a privi înapoi, încercînd să înţeleagă...
Spaţiul nu-mi permite să insist asupra Caietelor lui Ozias. O voi face pe îndelete, cu alt prilej. Am ales, deocamdată, să mă concentrez, doar aparent paradoxal, asupra celui de-al doilea volum, Vasiliu, foi volante. În primul rînd, fiindcă „tratează“ o temă a istoriei relativ recente, pe care puţini scriitori s-au încumetat s-o abordeze pînă acum, şi mai puţini dintre dînşii putînd fi cu adevărat mulţumiţi de rodul demersului lor. În al doilea rînd, pentru că a fost o carte „urgisită“, despre care, în pofida faptului că merita cu prisosinţă, nu s-a scris aproape deloc şi pe care, din cîte am putut afla, mulţi cititori o caută zadarnic prin librării.
Trebuie neapărat menţionat un lucru: anume că nici una
dintre cărţile lui Ion Vianu (nouă la număr, pînă în momentul actual) – şi care
l-au consacrat ca pe o figură distinctă a peisajului literar contemporan,
revelînd existenţa unui scriitor a cărui performanţă ţine, în primul rînd, de
calitate şi nu de cantitate – nu sînt cărţi uşor de citit. Aşadar, nici
Vasiliu, foi volante nu este o lectură obişnuită. Ba tocmai dimpotrivă! Este o
carte care necesită un travaliu psihic îndelungat şi care nu numai că se
pretează unor lecturi succesive, ci le reclamă imperios, fiecare dintre ele
permiţînd accesul la o treaptă superioară de înţelegere (asemenea marii
majorităţi a textelor unui Umberto Eco, de pildă), tehnica relatării amintind
însă, mai degrabă, cum a remarcat Matei Călinescu, de tehnicile narative ale
lui Joyce (într-o mai mică măsură, totuşi, decît Caietele lui Ozias), orice
încercare de categorisire dovedindu-se, pînă în cele din urmă, perfect inutilă.
Motiv pentru care am renunţat la prejudecata cronicarului profesionist de-a
„prinde“ creaţia literară, întocmai ca pe-un fluture frumos colorat, într-un
„insectar“, încadrînd-o, ierarhizînd-o, etichetînd-o... O las pe seama altora
şi, mai ales, pentru mai tîrziu...
Cert este că întreaga construcţie romanescă se sprijină pe
doi „piloni de rezistenţă“, psihiatrul Vladimir Vasiliu şi unul dintre
pacienţii săi, Laban, iar în jurul acestora gravitează celelalte personaje,
fiecare avînd un rol bine determinat, extrem de precis în economia cărţii,
toate la un loc formînd piesele unui puzzle complicat, cu ajutorul cărora Ion
Vianu reconstituie, nu fără sarcasm, un sumbru „tablou de epocă“, întru
amintirea acelui regim odios care, mai bine de patruzeci de ani, a curmat
vieţi, a mutilat destine. Nenumărate. Anonime. „Fiindcă faptele se şterg,
dispar, pe măsură ce se petrec. Nu există istorie curată. Numai povestirea
rămîne“ – scrie Dan Naidin, alter ego al autorului, întors din exil, peregrin
pe urmele propriei sale identităţi şi care pune laolaltă mărturisiri, texte,
„foi volante“, acumulînd informaţie şi încercînd să reconstituie viaţa nevăzută
a unei lumi, înainte ca aceasta să fie inexorabil sortită dispariţiei.
Continuînd să meargă pe urmele părintelui său, Radu Popescu-Călăraşi, devenit
pacientul psihiatric poreclit Laban (altminteri un nume biblic), Dan Naidin
ajunge la o constatare vrednică de atenţia cititorului care s-a aventurat în
labirintul de semnificaţii al cărţii:
„Cu timpul am înţeles că Laban a fost purtătorul unui ghinion
de excepţie. Soarta unei familii şi, prin ea, destinul unei epoci, al unui
popor, s-au răsfrînt în viaţa lui: a încasat tot ce se putea încasa, a rezistat
la lovituri precum cel mai grozav boxer. De o mie de ori mai mult decît ar fi
fost nevoie pentru a zdrobi un caracter de duritatea diamantului“... Aşadar,
toate încercările, metamorfozele, schimbările de identitate prin care trece
Radu Popescu-Călăraşi se suprapun, aproape pînă la identificare, cu destinul
unei epoci şi al unui popor. E necesar să mai adaug că acest popor se întîmplă
să fie al lui Dan Naidin în aceeaşi măsură în care este al lui Ion Vianu,
precum şi al nostru, al cititorilor săi cei dintîi?! Aşa cum în primul volum al
trilogiei, pentru a-şi cunoaşte şi înţelege ereditatea, Dan Naidin este nevoit
să asculte rememorările lui Puiu Ozias, încercînd să acceadă totodată la
Jurnalul acestuia, în Vasiliu, foi volante, el are nevoie de mărturisirile
psihiatrului Vladimir Vasiliu, fost director al Spitalului Judeţean de
Psihiatrie de la Melceşti, al cărui Jurnal va izbuti, de această dată, să-l
recupereze, de cunoaşterea atmosferei azilului, cu personalul de acolo, precum
şi cu ceilalţi pacienţi, „colegi“ ai lui Laban, carevasăzică, pe scurt, cu
viaţa acelei lumi mici despre care vom înţelege că este răsfrîngerea într-o
oglindă îndepărtată a vieţii întregii ţări din ultima perioadă a dictaturii
ceauşiste... Căci ce altceva a fost România acelor vremuri dacă nu un imens
ospiciu, un balamuc din care nu lipseau nici adevăraţii nebuni, nici victimele inocente
şi nici călăii?!
Vladimir Vasiliu este un personaj care intrigă, original şi
complex, articulat cu multă migală şi amănunţită precizie, Ion Vianu izbutind,
după părerea mea, să creeze un tip uman deocamdată unic în literatura română,
reprezentativ cu asupra de măsură pentru acea categorie de indivizi care au
constituit baza sistemului comunist de la noi. Este ratatul desăvîrşit,
minusculă rotiţă a unei imense maşinării de măcinat suflete, căreia el însuşi
i-a fost victimă, înainte de a-i deveni complice. Snob şi „paranoic
ştiinţific“, lipsit de forţă şi de curaj, nu este o bestie în adevăratul sens
al cuvîntului, şi cu atît mai puţin un prost. Tîrît de o istorie personală care
ar putea să-l scuze pînă la un punct, el se cunoaşte pe sine şi înţelege ceea
ce se petrece în jur – dovadă autoanaliza rece, necruţătoare, pe alocuri nu
lipsită de o anumită demnitate, pe care şi-o face în faţa lui Dan Naidin,
precum şi insolitul său dialog cu Laban, în care acceptă chiar o „inversare a
rolurilor“, el avînd o mai mare nevoie de a vorbi şi de a fi ascultat decît
pacientul său –, dar pentru a supravieţui admite odioasa complicitate despre
care vorbeam, admite să fie „ajutat“ de torţionari precum fostul său coleg Mişu
Ionescu, pe care, altminteri, îl dezaprobă şi chiar îl dispreţuieşte, admite,
fără urmă de împotrivire, abuzurile de la Melceşti, se face că nu observă crima
care se petrece chiar sub nasul său, lucruri pe care însă le comentează deseori
nefavorabil în confesiunile sale, nu fără a încerca însă, din cînd în cînd, să
descopere subtile explicaţii psihopatologice, menite să-l împace, în primul
rînd, cu propriul sine. Schizofrenia doctorului Vasiliu este mai adevărată
decît aceea a lui Laban.
Mi se pare potrivită aici transcrierea – ca argument – a
celui mai semnificativ fragment din foarte puternica scenă a reîntîlnirii celor
doi, după schimbarea din 1990, scenă relatată de Vladimir Vasiliu în „foile“
sale „volante“: „[...] – Poate nu e drept, se aude (sau mi se pare, gîndurile
noastre se încrucişează, oricum, ca o pereche de spade în vidul sideral, unde
zgomotul nu se mai transmite), eu, un cerşetor scăpat de la balamuc [...]...
tu, un mare doctor (ironia lui e vizibilă, rudă cu grosolănia)... şi mie mi-e
dat acum să te judec! Cum se poate aşa ceva? [...] – Se poate, îngaim [...] –
Eu, spune el, fără să se grăbească şi aproape şoptit, am fost mereu unu. Nu
răspund. «Lipsă de conştiinţă a bolii», îmi trece fulgerător prin cap. Cum,
[...] el, cu biografia aia întortocheată, el, care a avut cel puţin cinci vieţi,
fiul de boieri, copilul părăsit, eroul muncii socialiste, discipolul lui
Demetre, nebunul emerit al azilului, şi acum ce?, un fel de profet falit, el,
tocmai el, are pretenţia absurdă să spună că e «unu»? [...] – Da, spune solemn
[...] eu am fost înşelat; dar niciodată n-am minţit. Nici pe mine, nici pe
alţii. Viaţa m-a prins în cupa ei de excavator, m-a aruncat dintr-o parte în
alta. Dar eu n-am minţit. [...] A trebuit să mor de nu ştiu cîte ori; am avut
puterea să trăiesc. Să supravieţuiesc. Asta n-o datorez nimănui“.
Personajul rezultat în urma tuşelor de culoare, uneori
subtile, alteori tari, folosite de Ion Vianu, îndeamnă cititorii la meditaţie.
Este inevitabil ca unii dintre aceştia să se recunoască în Vladimir Vasiliu,
cel care „trebuise să coboare de pe o treaptă superioară a evoluţiei“, „pentru
a deveni insectă“, dar pînă într-atît, încît pînă şi mersul îi devenise
neobişnuit, „se mişcă precum un păianjen“. Ceilalţi cititori, însă, vor simţi
nevoia sa-şi pună o sumedenie de întrebări. Cum ar fi: Vladimir Vasiliu este un
personaj sută la sută abominabil? Şi dacă nu, care sînt acele trăsături de
caracter care îl ridică, oferindu-i chiar un strop de nobleţe? Iubirea pentru
Păuna şi refuzul său categoric – singurul refuz! – de a divorţa atunci cînd i se
cere s-o facă? Năzuinţa de a se salva, fie şi parţial, prin creaţie, chiar
dacă, după cum se va dovedi ulterior, este incapabil de aşa ceva, aproape cu
desăvîrşire steril? Sinceritatea brutală a mărturisirilor pe care i le face lui
Dan Naidin, dialogul cu acesta, pe care îl acceptă cu luciditate, chiar ştiind
că este „o pantă spre moarte“? etc. Întrebări la care fiecare trebuie să-şi
răspundă singur, în felul său, deoarece prezumtivele răspunsuri sînt, trebuie
să fie, diferite. Pentru că aşa cum îndeobşte se ştie, în orice operă
„lucrează“ o multitudine de coduri şi subcoduri, iar cu cît valoarea ei
estetică este mai mare, cu atît întrepătrunderea şi încastrarea acestora
sfidează mai mult analiza. Bine cunoscuta consecinţă care decurge din toate
astea este aceea că operele cele mai apreciate sînt susceptibile de
interpretări numeroase, diverse şi care se schimbă odată cu timpul. În ceea ce
mă priveşte, m-am întrebat deseori dacă – şi dacă da, în ce măsură? –, aşadar
m-am întrebat dacă nu cumva Vladimir Vasiliu ar putea fi înţeles şi ca un soi
de „dublu întors“ al autorului însuşi? Cîtă vreme ştim că pentru a se prinde în
acel „tangou al morţii“, care a fost lupta făţişă împotriva sistemului
comunist, şi pentru a ieşi triumfător din această încleştare, Ion Vianu a avut
nevoie de forţă lăuntrică, de o conştiinţă morală autentică, de capacitatea,
profesională, în primul rînd, dar nu numai, de a-şi găsi un rost şi de a se
adapta într-o ţară străină, adică exact acele însuşiri care îi lipsesc cu
desăvîrşire doctorului Vasiliu, care a fost întotdeauna un învins, zdrobit de
malaxoarele unui sistem căruia n-a avut nici curajul, nici forţa, dar, mult mai
grav, nici măcar dorinţa de a i se împotrivi.
Să ne reîntoarcem, însă, la azilul psihiatric de la Melceşti
unde, pînă una-alta, „pîinea şi cuţitul“ sînt deţinute de infirmierul-şef, zis
Moaşe-şefă din pricina diplomei sale de moaşă: „Moaşe-şefă e dictatorul
absolut. E vizirul unui sultan, Vasiliu Întîiul, care a fost silit să-i predea
puterea, toată puterea. [...] Zilnic, dr. Vasiliu primeşte vizita
infirmierului-şef, care-l informează despre ce se mai petrece în spital;
concluzia pe care o sugerează va fi adoptată de doctor“. Aşa că vizita
„subalternului“ nu se prelungeşte din cale-afară. Vladimir Vasiliu poate să-şi continuie
meditaţia privind „opera“ vieţii lui, Sistematica nebuniei. Poate purta lungi
discuţii literare cu doctoriţa Vera Bakunina şi – e drept că o face ra-reori –
poate contempla fotografia idolului său, Stalin, pe care o păstrează cu
sfinţenie într-un sertar al biroului. Uneori îşi vede de pacienţi, alteori le
urmăreşte împreunările, prin gaura din zid. Poartă discuţii vijelioase cu
Laban. Primeşte, periodic, acasă, vizita autopsierei Mina..., cea care
izbuteşte să-i fascineze inclusiv pe majoritatea pacienţilor, „judecătoarea“ de
la porţile Hadesului (Minos!), „regina morgii“ şi „rădăcina iubirii“.
Poveştile se întreţes, se amestecă, romanul devine de o
densitate extremă, iar scriitura este a unui virtuoz. Iată-l pe Laban, surprins
în timpul ceremoniilor sale nocturne, cu cele două „scorpigaiţe“, Iar-a-mira şi
Zdragona, nălucile propriilor tentaţii, de care-l „salvează“ întotdeauna numai
amintirea Măriei, singura femeie iubită, mama lui Dan Naidin: „Acolo, el,
Laban, ştie, se pregăteşte pedeapsa de pe urmă. La care unelteşte, după puteri.
[...] Este fochist al iadului. Agent al pedepsirii... şi iar pornesc din ţevi,
din zidurile Conacului [...] vocile, la început suspine încîlcite, apoi din ce
în ce mai lesne de înţeles în ispitele dăruite, în jertfe, scorpigaiţele,
zgripţogaiţele. Ascugrave, cînd se suprapun adesea. Eroimistice, sculerotice.
Persedulci. Nu dovedeşte cu atenţia, le ascultă, le respinge“. Una îl
ademeneşte cu trupul: „[...] lasă-l să se bucure, să vină în braţele mele,
uite, îi dau sînul meu alb şi rotund, ah, ţipă, ah, cîtă plăcere!“. Cealaltă îi
reaminteşte de adevărata lui „misie“ pe lumea asta, îi reaminteşte că „e făcut
să se răzbune“: „Să nu uiţi, să nu uiţi“.
Nucleul fierbinte, miezul de foc în jurul căruia se
coagulează toate „poveştile“ pe care Dan Naidin le pune laolaltă, încercînd să
reconstituie existenţa tatălui său, atît de strîns împletită la un moment dat
cu aceea a lui Vladimir Vasiliu, îl constituie, însă, Povestea lui Ionuţ.
„Copilul pasiv, incapabil să se desprindă de autoritatea maternă“, cum îl
descrie doctorul Vasiliu în foaia de observaţie, trece ciclic printr-o
„violentă stare de beligeranţă“, care-l readuce la spital... „Ionuţ e de-al
casei – întregeşte Ion Vianu. Jocul lui e să nu se dea biruit. [...] Deci Ionuţ
bate, se bate, Ionuţ scuipă, Ionuţ urlă poezii imbecile, dar cel puţin pline de
ură. Ionuţ, în cele din urmă, după două sau trei zile de necontenită agitaţie,
oboseşte, doarme mult, horcăind, cînd se trezeşte e fleaşcă (din cauza
blegomazinului); s-a predat. Undeva există o strategie obscură care-i spune:
trebuie să accepte, trebuie să-şi refacă puterile, înainte să se avînte din nou
în luptă. [...] Nimeni n-avea un interes deosebit ca Ionuţ să trăiască.“ [s.m]
În Povestea lui Ionuţ, ironia tăioasă, sarcasmul sau
observaţia rece sînt înlocuite cu o foarte discretă – şi, tocmai de aceea,
tulburătoare – duioşie. Adolescentul ucis cu bestialitate de miliţieni în
timpul unei tentative de evadare nu poate fi doar o plăsmuire a autorului. El
trebuie să fi fost, cîndva, o făptură vie, în carne şi oase, cîtă vreme Ion
Vianu n-a pregetat să-l înnobileze ca protagonist al romanului său, aureolat de
martiriu şi, chiar mai mult decît atît, să-i închine cartea, scriind pe pagina
de gardă o dedicaţie impresionantă prin simplitate: Amintirii lui Ionuţ...
Dedicaţie care a trecut, de altfel, neobservată, căci, sincer vorbind, cine are
nevoie, acum şi aici, de fantoma unui copil ucis mişeleşte?! Ionuţ şi-a
presimţit moartea, a mers în întîmpinarea ei... dovadă „versurile“ debitate cu
puţin înainte: „[...] el eu/ e ca şi mort/ din răutate/ din umilinţă/ aşa de
mare nu se mai întoarce/ nimeni/ nu trebuie să fie vreun martor/ al crimei
odioase/ solemni vor fi acum/ cu loviturile/ cauzatoare de moarte/ viaţa va
fugi din mine“.
În afara lui Ionuţ, printre cei internaţi la Melceşti mai
există cîteva personaje memorabile. O dată în plus, pătrunderea psihologică şi
talentul de scriitor născut, iar nu făcut, al lui Ion Vianu izbutesc
performanţe incontestabile în literatura română contemporană. Astfel, întîlnim
cîteva tipuri umane, esenţializate la maximum, dar lesne de recunoscut pentru
cei care au trăit măcar intervalul ultim al perioadei totalitarismului comunist
din România. De pildă: Gaşcăgunoi, „subţire, cu ochi mari, negri. Bine pieptănat.
Poartă pijamaua ca pe un costum de lux. Pantofii, scîlciaţi, rupţi, sînt bine
lustruiţi“. Pe numele său adevărat Struţulescu George, fiul unui partizan mort
în munţi şi al unei mame pe care o pierde prematur, este prins lipind
„manifeste duşmănoase“ şi declarat iresponsabil în urma expertizei psihiatrice.
În ce constă, însă, „delirul“ său? „Pe scurt, [...] pretinde că ţara este
condusă de un grup, o asociaţie secretă, numită Gaşcagunoi“. Cei ce alcătuiesc
gaşca se numesc mebri, spre a fi deosebiţi de membrii altor organizaţii. Cei
care intră în componenţa Partidului sau a Organelor sînt, în marea lor
majoritate, mebri, dar există şi unii mebri care sînt persoane particulare,
fără răspunderi sau apartenenţe politice. „Moaşeşefă, vădind subtilitate psihologică
[...] avea o problemă: îi ajunsese la ureche că pentru Gaşcă, era mebru. [...]
Părerea lui Moaşe despre el însuşi era, cum să spun, excelentă. Se socotea un
slujbaş conştiincios. [...] Aici atingem un punct delicat al raţionamentului
lui Gaşcă. Nu, părea să spună Gaşcă, mebrii sînt toţi cei legaţi prin fire,
uneori subţiri precum cele de păianjen, invizibile, alteori groase ca
otgoanele, chiorîndu-te de tare ce-ţi intrau în ochi; legaţi? – da, de o
conspiraţie care a reuşit, odată, demult. Lui Gaşcă nu poţi decît să i te
supui. Sau să mori. Sau, dacă n-ai reuşit să devii nici sclav cu privilegii,
nici erou postum, atunci cel puţin trebuie să-ţi asumi cu demnitate postura de
epavă. Cum face el, Gaşcăgunoi. Din punctul de vedere al lui Gaşcă, în ierarhia
abjecţiei doctorul Vasiliu e mai mic decît Moaşeşefă. Prea e vizibil [...] că
nu are nici o autoritate [...]. E o paiaţă, a spus, odată, unul dintre cei ce
sprijineau Gardul [...]. Sigur că fără maimuţoi dintr-ăştia nimic n-ar
funcţiona, ba chiar s-ar duce dracului, dar impotenţa îl face simpatic.“ [s.m.]
Un alt personaj extrem de bine realizat şi reprezentativ este Hriţco-Heruv (Sursa Harry), intrat în atenţia Organelor în urma primei arestări – era şeful unei bande de tîlhari – , cînd şi-au dat seama că „au de-a face cu un om excepţional care ar fi putut fi folosit pentru activitatea de informare“.
Dat fiind că „tot ce se vorbeşte merită înregistrat [...], undeva sînt sute de kilometri de rafturi, se înşiră dosare, toate de aceeaşi înălţime. [...] Noi – spune un personaj misterios – avem datoria să ştim ce gîndeşte populaţia. Sîntem un institut de sondare a opiniei publice.“ şs.m.ţ Heruv e informatorul Organelor, plasat în spital, pe care îl preferă puşcăriei.
Chiar dacă la Melceşti, uciderea lui Ionuţ a fost înregistrată cu placiditate, apariţia trecătoare a mamei lui, dna Atanasov, printre pacienţi – cu doar puţin înainte de declanşarea urzelii menite să răstoarne dictatura comunistă în România –, va trezi scînteia amintirii fiului ei printre aceştia.
Pandant al marelui complot, revoluţia nebunilor se va
întrepătrunde cu acesta, graţie atît lui Heruv, purtătorul de veşti (Hermes!),
cît şi Minei, amantă simultană a lui Hriţco, a doctorului Vasiliu, a lui Moaşe,
dar şi a unui general de securitate. Toţi pacienţii, fireşte, cu Laban în
frunte, participă la „evenimente“... Delon, supranumit aşa pentru ochii lui
albaştri şi pentru izbitoarea sa asemănare cu celebrul actor, iubitul „de
inimă“ al Minei, va deveni „cronicarul“ şi îşi va face însemnările pe nisip...
Îndemnată de generalul de Securitate, autopsiera va incendia arhiva azilului:
„Cu un gest violent, băieţesc, aruncă bomba, ce a început să ardă în mîinile
ei. Proiectilul sparge fereastra, benzina aprinsă curge în Coşmelie, flăcările
ling rafturile, se unesc, pălălaia se porneşte.
Era o iluzie, singurătatea nopţii. De la fereastra Băii, Laban văzu crima. «Arde memoria», bolborosi, rostind, e drept, în deplina lipsă a oricărui martor, adevărul istoric. Bineînţeles că nu anunţă pe nimeni. În sinea lui răutăcioasă – Laban era unic în privinţa asta: măreţ şi răutăcios –, se bucura de incendiu, nu-i păsa de crima pe care în sinea lui o numise: arde memoria“. [s.m.]
Ionuţ, cel odinioară ucis de gaşcagunoi, va deveni simbolul confiscat al mişcării: „Nevoită de ei – de viitorii complotişti – umbra lui [...] a fost [...] mereu printre ei. Sub acest semn vei învinge, părea să le spună umbra“. Şi, fiindcă „nu există o adevărată răsturnare fără un omor autentic“, uciderea doctorului Vasiliu şi a lui Moaşeşefă au devenit „puncte obligatorii ale complotului“, pus la cale de „Parlamentul de la Gard“.
La Melceşti nu va fi, însă, nimeni ucis, doar Vladimir
Vasiliu va fi nevoit să se pensioneze, la cererea tovarăşei Şotroapă, fosta sa
secretară, şi la rugămintea Minei, care va continua, însă, vechea lor legătură
amoroasă. Moaşe, după o scurtă perioadă de retragere strategică, se va
reîntoarce la vechiul loc de muncă. Cîţiva pacienţi, printre care şi Laban, vor
evada.
În cartea sa, Memoria, istoria, uitarea, Paul Ricoeur ne atrage atenţia asupra unei splendide sculpturi baroce, aflate în biblioteca Mănăstirii Wiblingen (Ulm): „E figura dublă a istoriei. În partea din faţă Cronos, zeul înaripat. E un bătrîn cu fruntea încoronată: mîna stîngă se agaţă de o carte din care mîna dreaptă încearcă să smulgă o filă. În spate şi mai sus, istoria însăşi. Are privirea serioasă şi scrutătoare: cu un picior răstoarnă un corn al abundenţei din care se împrăştie o ploaie de aur şi argint, semn al instabilităţii; mîna stîngă opreşte gestul zeului, în timp ce mîna dreaptă oferă vederii instrumentele istoriei: cartea, călimara, stiletul“. Care se întîmplă să fie şi ale cronicarului-romancier Ion Vianu. Graţie unui condei de mare maestru, el a izbutit înregistrarea subtilă şi precisă a unor evoluţii din istoria noastră recentă, realizînd prin Vasiliu, foi volante, cea de-a doua carte a Arhivei sale, nu doar un roman-frescă a unei societăţi dintr-o perioadă istorică strict determinată, ci şi un roman al „revoluţiei“ din România, tot ce s-a scris mai percutant – pentru că e lipsit de orice edulcorări! – pînă acum, pe această temă. Şi care confirmă, dacă mai era nevoie, pe unul dintre cei mai dăruiţi scriitori ai contemporaneităţii.
Ion Vianu a izbutit înregistrarea subtilă şi precisă a unor
evoluţii din istoria noastră recentă, realizînd prin Vasiliu, foi volante, cea de-a doua carte a Arhivei sale, nu doar un roman-frescă
a unei societăţi dintr-o perioadă istorică strict determinată, ci
şi un roman al „revoluţiei“ din România. (Nedeea Burcă)
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters