OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Stefan Borbély este conferentiar la Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj, critic literar si eseist de prestigiu. A fost director al revistei Echinox, redactor la revistele Apostrof si Familia. Acum coordoneaza impreuna cu Corin Braga Caietele Echinox. Face parte din juriul care decerneaza Marele Premiu ASPRO. Am considerat ca este una dintre personalitatile culturale cele mai potrivite pentru a discuta despre tabloul literaturii romanesti din ultimii patruzeci de ani, despre ultimele schimbari in domeniu si, nu in ultimul rind, despre Echinox.
Prefer, in majoritatea cazurilor, sa-mi realizez interviurile live. Argumentele mele sint de la sine intelese: energia conversatiei e reala, controlabila, eficienta, atunci cind te afli fata in fata cu interlocutorul tau. Iar acesta din urma are mai multa spontaneitate si mai putin self-control. Asta nu pentru ca as vrea ca interlocutorii mei sa-si lase acasa self-controlul... Din pacate exista protagonisti care ori refuza varianta live, ori, prin forta lucrurilor, a distantelor, sint greu de intilnit de-adevaratelea. In aceste cazuri, salvarea este fara doar si poate Internetul.

Diferenta dintre un interviu live si unul realizat prin e-mail este uneori asemanatoare cu cea dintre dulceata de casa si cea de magazin, care are in linii mari tot ce-i trebuie, plus un conservant zdravan menit sa pastreze intacta culoarea o data cu trecerea anilor.
Acest interviu cu domnul Stefan Borbély lasa loc de inca multe alte intrebari si, desigur, raspunsuri, care, intr-o conversatie realizata in timpi reali, si-ar fi facut loc in mod firesc. Nu pot decit sa regret imposibilitatea de a insista asupra unor subiecte si nuante.


Clujul, in plina ecuatie inertiala

Cum se vede lumea literara de la Cluj?

Gresesc oare, simtind in intrebarea dumneavoastra o dubla deschidere? Sa va raspund, asadar, pe rind, vorbind intr-o prima instanta despre viata literara clujeana de azi, si pe urma despre cum se vede viata literara a tarii, in ansamblu, din perspectiva punctului de observatie neprivilegiat care este capitala Ardealului. Viata literara clujeana nu poate fi disociata de mentalitatea generala a orasului in care trecutul joaca un rol mai important decit prezentul sau viitorul. Clujul de azi e rodul unei inginerii sociale care a inceput pripit prin 1920, si s-a continuat impetuos prin anii ’70-’80, datorita careia localitatea a devenit, azi, un oras mare cu o mentalitate preponderent rurala. Peste acest mixaj paradoxal se suprapune presiunea restitutiva a trecutului, mereu sursa de anxietati legitimatoare: cind se apuca sa faca ceva, clujeanul priveste mai intii in urma, ca nu cumva actiunea sa sa contrarieze cutume comunitare bine stabilite.

Astfel, tot ce se intreprinde in oras e supus unei presiuni nivelatoare, dictate de continuitate, ceea ce face ca oamenii sa fie mai receptivi la cararile batatorite de catre altii – sau de catre antecesori – decit la curajul de a-si taia propriul lor drum in desis, eventual chiar cu riscul de a mai si gresi nitel calea. In cutuma identitara clujeana, important e cine pe cine continua, nu muncile de pionierat sau de avangarda. Traiesc intr-un oras care nu agreeaza rupturile, personalitatile de exceptie, figurile atipice, excentricitatea generatoare de energii spirituale centrifuge. Clujul e un oras care nu a avut si nu va avea niciodata o boema, sau oameni care sa sparga zidul; cuminte si integrator, orasul prefera figurile institutionalizate, oamenii cu eticheta la purtator si la vedere, disciplinati, personalitatile conformiste.

Puteti oferi un exemplu in acest sens?

Un microesantion al acestui fenomen se intimpla sa fie chiar la indemina in aceste zile, in tribulatiile necrofile – intinse pe mai multe luni – care au insotit resurectia administrativa a revistei Tribuna. Cu ani in urma, revista a aparut sporadic, apoi a disparut cu totul, si nu fiindca n-ar mai fi fost bani (cu un efort managerial minim si inteligent, combinat cu faptul ca dl Buzura s-a aflat in fruntea Fundatiei Culturale Romane, s-ar fi putut stringe fondurile necesare), ci fiindca s-a erodat energia intelectuala care sa o redacteze. Foarte buna, vivace chiar pe vremea cind la ea scriau Adrian Marino, Marian Papahagi sau Liviu Petrescu, revista devenise, dupa 1989, un hibrid paseist, care avansa cu frinele trase inca de pe vremea lui D. R. Popescu, intrind ulterior in moarte clinica, sfiriita zgomotos, cu un deznodamint previzibil. Nelinistea pe care disparitia acestei reviste a provocat-o in Cluj a fost net superioara bucuriei ca in acelasi oras mergea formidabil Apostroful si editura sa, Biblioteca Apostrof, ca Echinoxul se diversificase, ca aparuse o miscare culturala alternativa (Philosophy &Stuff, Casa Tranzit, revista Balkon si colectia de carte aferenta), ca Editura Dacia fusese salvata de catre Ioan Vadan si transformata intr-o casa de carte competitiva, sau ca la Steaua sufla, deja, un vint innoitor: multi oameni continuau sa plinga amarnic la mormintul Tribunei, cerind ca mladita defuncta sa fie repusa la loc de cinste in ghiveciul cultural local. Singurul argument era traditia si, cum se intimpla intotdeauna la Cluj, ea a invins: revista exista din nou, marcata puternic, se pare, de paloarea thanatica din care s-a desprins. Putin atipic pentru Cluj, resurectia ei a fost precedata de o marunta comotie publica, extrapolata si in presa, pricinuita de identitatea prezumtiva a noii conduceri.

S-au avansat diferite nume, unele chiar surprinzatoare; in cele din urma, s-a decis, impetuos si imperativ, s-o conduca tot cei care au facut-o si inainte (si care au falimentat-o). E ridicol, veti spune, dar e tipic pentru Cluj, ca sa nu mai vorbim de faptul ca resurectia ei reprezinta un efort managerial contraproductiv: in loc sa investeasca in reviste clujene dinamice, novatoare, cum e Apostroful de pilda, Consiliul Judetean varsa bani intr-un fenomen de necropsie.

Sa ne intoarcem la felul in care se vede, de la Cluj, viata culturala a tarii.

Toata ecuatia inertiala pe care v-am povestit-o se complica extrem de mult atunci cind incercam sa intelegem perspectiva pe care Clujul cultural o are asupra fenomenului intelectual de ansamblu al tarii. Oras cu vagi complexe imperiale, comprimate provincial, Clujul nu si-a legitimat nicicind el insusi valorile, ci a asteptat dintotdeauna ca ele sa fie legitimate de la Centru. Acum se intimpla acelasi fenomen: toti oamenii de cultura sint cu ochii pe Bucuresti, de unde se asteapta certificatul de valoare si mintuirea. E la fel de valabil, insa, si inversul ciudat al ecuatiei, care arata faptul ca exista in Cluj multi oameni de cultura mai bine cotati la Bucuresti decit in propriul lor oras de pe Somes.

ASPRO, de pilda, e ceva infamant la Cluj: ajunge sa fii membru sau simpatizant ASPRO, pentru a decadea, automat, din toate onorurile. Pentru a intelege, insa, fenomenul in integralitatea sa, mai trebuie sa-i adaugam cinci dimensiuni: aplecarea catre obedienta si conformism a majoritatii scriitorilor clujeni consacrati, nationalismul exacerbat al zonei, conservatorismul intepat al doamnei Doina Cetea, secretara Asociatiei clujene a scriitorilor, care a facut din aceasta asociatie una dintre cele mai rigide din tara, prezenta la virful Uniunii Scriitorilor a dlui Eugen Uricaru – clujean cu foarte puternice si vii resentimente anticlujene – si spectrul indepartat, de asemenea resentimentar, al dlui D. R. Popescu, membru in Comisiile de resort ale Ministerului Culturii. Destinul institutional al culturii clujene se decide, adesea, in aceasta pentagrama imponderabila, nu intotdeauna in favoarea valorii si nu intotdeauna la vedere.


„Daca eu si Corin Braga nu eram, Echinoxul ar fi murit in 1993“

Ce a mai ramas din spiritul de altadata al Echinoxului?

Recunosc, cu sfiala, ca intrebarea imi displace, desi nu contest dreptul dumneavoastra de a o formula in acest fel. Spre tristetea multora, Echinoxul de azi nu e fenomenul decrepit care se mai sugereaza pe ici pe colo ca ar fi ramas. El inseamna, in primul rind, o foarte buna scoala a vocatiei literare autentice, angajate – atit a celei spontane, cizelat-native, cit si a celei constructiv-institutionale, ceea ce face ca majoritatea revistelor din Ardeal (Steaua, Vatra, Euphorion, Discobolul, Apostrof, Familia) sa fie conduse de catre echinoxisti –, si, in al doilea rind, o diversificare, inaugurata o data cu inceperea noului mileniu. Echinoxul – nu trebuie uitat – e singura revista studenteasca de la noi care a rezistat in timp pina azi, mult peste trecerea altora in lumea tacuta a arhivelor. Desigur, aura exponentiala, de revista subversiva, prooccidentala s-a estompat dupa 1989, cind aberatia totalitarista de odinioara a disparut si am intrat in normalitate; nici redactorii ei nu au mai fost automat in centrul rampei, ceea ce a dus la impresia de oboseala si epigonat.

Ma opresc putin, pentru a preciza un detaliu, pe care l-am mai dezvoltat si-n alte texte, si pe care l-am resimtit din plin, din interior: „groparii“ aparenti ai Echinoxului au fost, in primul rind, echinoxistii de ieri-alaltaieri, care au incetat sa cautioneze revista tocmai in momentul in care ea ar fi avut mai multa nevoie decit oricind de sprijin. Sint oameni in jurul nostru – echinoxisti, azi redutabili oameni de cultura – care nu inceteaza sa vorbeasca si sa scrie despre „fostul Echinox“, despre „Echinoxul adevarat, autentic de altadata“ – in detrimentul, fireste, al progeniturii debile de astazi. Personal, ca director al revistei (impreuna cu Corin Braga, care a fost, dupa mine, omul providential al Echinoxului dupa 1993), am fost pus, adeseori, in pozitii irezolvabile: mobilizam studenti, faceam revista, le infuzam o anumita efervescenta, un optimism constructiv si, cind ieseau din incinta Facultatii de Litere (unde redactia se mutase intre timp), se gasea intotdeauna un echinoxist cu pedigree care sa le spuna ca ceea ce ei fac nu este decit o moneda calpa. Am resimtit, un deceniu aproape, lipsa de solidaritate a gruparii pentru care lucram, fiindca daca eu si cu Corin Braga nu eram, Echinoxul ar fi murit in 1993. Noi l-am continuat din respect pentru institutia literara care ne formase (orgoliul de echinoxist e singurul pentru care ridic oricind manusa), din respect pentru universitate – care si-a luat mina de pe revista intre 1993 si 2000, cind noi o faceam, desi rectorul era echinoxist – si ca o forma de solidaritate culturala comunitara, fiind adesea dispretuiti pentru asta. In 1993, cind am preluat revista, am fost pusi in situatia de a opta in privinta profilului intre o formula compozita, oarecum traditionala, cu rubrici parcelate, quasi-permanente, si una mai erudita, copiata oarecum dupa Secolul 20 si dupa citeva reviste interbelice, axata pe numere tematice.

Am preferat aceasta din urma formula, constienti fiind si de faptul ca oferta publicistica se largise spectaculos: revistele din jur solicitau imperios colaborari, dispuneau de un excedent de spatiu, creatorii nostri traditionali de beletristica, studenti sau nu, avind, in principiu, unde sa-si plaseze operele. Comunitatea echinoxista consacrata s-a burzuluit, aducindu-si subit aminte ca revista este una de „ucenicie“, care trebuie sa formeze incepatori intr-ale literaturii, nu sa lucreze pretios pe teme ca arhetipologia, onirismul, psihoistoria, imagologia sau morfologia generala si comparata a culturii. Le-am creat, totusi, multor studenti de-ai nostri un portofoliu academic, cu care au putut asalta burse internationale prestigioase, am articulat grupuri de cercetare, am consolidat sectia de universala si comparata, pentru care lucram amindoi, Corin Braga si cu mine. Sint, totodata, perfect constient ca ceva din forta spontana, beletristica, germinativa a Echinoxului s-a estompat, motiv pentru care tinerii titani din interiorul redactiei au solicitat o schimbare, pe care noi le-am oferit-o generos in anul 2000, stupefiindu-i intrucitva. Ni s-a parut perfect plauzibil ca revista sa fie continuata de o generatie mai tinara decit noi, ceea ce i-a cam speriat pe cirtitori, fiindca nu se asteptau ca de azi pe miine ei sa fie pusi in situatia de a concepe numere, de a solicita articole, de a numara pagini si quadrati, si de a merge la tipografie sau la contabil (lucruri pe care noi le faceam gratis).

Incet-incet, lucrurile s-au pus pe picioare, si acum Echinoxul continua in trei forme distincte: revista traditionala, care a renuntat la paginile in limbi straine (noi ajunseseram la 7!) apare sprintar sub conducerea colegului nostru Horea Poenar, intr-o formula preponderent postmoderna, ludica (recent, ea a publicat inclusiv un text apocrif de Mircea Cartarescu, care l-a speriat pe prezumtivul autor...), Corin si cu mine facem Caietele Echinox, o revista academica in format carte, editata de catre Dacia, si tot noi am deschis un site pe Internet (www.lett.ubbcluj.ro/-echinox) complementar site-ului Centrului de Cercetare a Imaginarului de la facultatea noastra, condus de catre Corin Braga (www.lett.ubbcluj.ro/-phantasma), unde cei care ne cauta ne pot gasi.


„Toate eseurile pe care le-am scris sint autobiografii indirecte“

Acum, cind multe dintre „institutiile“ culturale de dinainte de 1989 nu mai functioneaza cu aceeasi eficienta (ma gindesc la cenacluri, reviste culturale, etc.), ce credeti ca a fost pus in loc, daca a fost pus cu adevarat ceva in loc?

Sint putin derutat de intrebarea dumneavoastra, fiindca eu constat ca functioneaza: sint chemat la aceleasi cenacluri la care eram invitat si inainte, ma duc la aceleasi „zile culturale“ la care mergeam si inainte. A disparut, insa, dupa parerea mea, magia compensativa de dinainte de 1990 a acestor cenacluri sau intilniri scriitoricesti, fiindca, inainte vreme, ele cimentau solidaritati transregionale si aduceau cu ele boarea evanescenta a unei culturi alternative, autentice, uneori complice, subversive, a carei nevoie a disparut gratie Revolutiei. Un corolar local al fenomenului erau cafenelele: scriitorii care se stringeau, punctual, zilnic, sacerdotal, in jurul unei mese prevazute adeseori cu scrumiera gaurita, pentru a trasa bursa orala a ideilor si pentru a-si reconfirma, simbolic, o identitate de grup sau de breasla. Acest lucru, in mare parte, a disparut: proba timpului de azi este a singuratatii. Daca facem o statistica a scriitorilor terminati din literatura noastra de dupa 1989 – includ in aceasta categorie scriitori care s-au stins scriptic, editorial, dupa revolutie, desi continua sa fie foarte activi in viata de fiecare zi, unii reeditindu-si la infinit cartile mai vechi, din dorinta secreta de a se amagi –, ajungem la concluzia ca marea lor majoritate se recruteaza din categoria literatilor conviviali: a celor pentru care oglinda tinuta de ceilalti era indispensabila pentru propria lor rezistenta. Multi nu rezista, azi, singuratatii; pe de alta parte, o cultura care are nevoie de oameni singuratici – cum e cazul nostru, azi – e o cultura puternica. Cel mai realizat dintre toti scriitorii pe care-i avem in momentul de fata – Adrian Marino – este un om esentialmente singur.

Ati scris vreodata altceva decit critica literara? De ce ati ales critica?

Am mai scris eseu, comentariu politic, publicistica, studiu academic erudit, texte de psihoistorie, medalioane lexicografice, hermeneutica mitologica si chiar filozofie. Am si tradus, printre altii pe G.M. Tamás (Idola tribus), impreuna cu Marius Tabacu. Am in faza de finalizare traducerea volumului The Foundations of Psychohistory, al lui Lloyd deMause, la o editura inca indeterminata. Presupun insa ca ma intrebati daca am comis sau nu si acte de poezie sau proza. Am scris in viata mea vreo sase poezii, nepublicate, dar criticul din mine a avut grija sa-l stranguleze pe poet, lucru care m-a bucurat si care a fost in spiritul adevarului. Nu am „ales“ critica literara si eseul: au venit oarecum de la sine, dupa o buna pregatire conceptuala, oferita de profesorul meu de literatura romana, Cornel Moraru (actualul redactor-sef al revistei Vatra) si, ulterior, de catre dascalii mei din facultate. Structural, cred ca sint un eseist: eseul ma captiveaza, fiindca imi ingaduie sa-mi ipostaziez ludic propria aventura.

Toate eseurile pe care le-am scris sint autobiografii indirecte; precizind acest lucru, ii linistesc si pe aceia care ma suspecteaza – nu stiu din ce cauza – ca migalesc la un jurnal. Nu scriu si nu voi scrie jurnal niciodata, desi multe detalii cotidiene le uit, si citeodata imi pare rau ca nu am un suport scriptic pentru a mi le reaminti. Scriu, pe de alta parte, direct la computer: mi-am vindut masina pentru a cumpara primul calculator, si n-am regretat niciodata ceea ce multi au considerat a fi o declasare sociala.