OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan C. Mihailescu ar trebui mutat la 19.55, inainte de stiri

Vorbeam mai sus despre institutii culturale de demult. Sinteti printre putinii critici adevarati care ne-au mai ramas, sinteti printre criticii premiati ai acestor din urma ani. Ce mai este criticul literar in Romania, daca rolul sau de institutie culturala a devenit desuet?

Acest „de demult“, cu o extensie cel mult decenala, e incintator... Pe de alta parte, secventa mediana a intrebarii dumneavoastra e prea generoasa: unele polemici pe care le-am sustinut au avut un ecou pe care nu l-au atins nici o suta de texte de critica pe care le-am scris. Daca folositi cuvintul „adevarat“ in sens de „consecvent“, atunci sint de acord: am ramas fidel vocatiei mele chiar si atunci cind toti cei din jur imi sugerau ca sint un vestigiu cretacic, blocat in propriul sau proiect perdant. Vedeti, pe mine m-a ajutat foarte mult ca nu mi s-a ingaduit sa debutez inainte de 1989, desi prima mea carte am depus-o la o editura bucuresteana in 1983, fiind inclusa ulterior de doua ori in plan. Am invatat sa astept: e unul dintre lucrurile pe care le stiu cel mai bine. Ma bucur, retroactiv, ca tribulatiile preeditoriale din 1984-87 nu m-au destabilizat: ma puteam scirbi, puteam lasa totul deoparte, puteam abandona.

Cred, pe de alta parte, ca e prezumtios sa tot cerem din partea unui critic postrevolutionar sa ramina o „institutie culturala“. Timpurile s-au schimbat, a disparut vectorul de centralitate consacranta pe care-l detinea, odinioara, dl Nicolae Manolescu. Al. Cistelecan e, insa, o „institutie“, cel putin in poezie (minus citeva idiosincrazii). Tot asa, cum mai sint in tara foarte multe nume tinere (sau relativ tinere, fiindca unii dintre colegii mei au devenit deja bunici), pe judecata carora se poate conta: diferenta e ca nimeni nu pare dispus sa faca glisajul de la, sa spunem, Cornel Regman la Mircea A. Diaconu, sau de la Laurentiu Ulici la Horea Poenar sau Cornel Vilcu. Scriitorii consacrati se simt chiar ofuscati: „Sa nu ma judece pe mine astia, dupa ce am beneficiat ani de zile de gratiile lui Eugen Simion sau Nicolae Manolescu“.

Adevarul e ca se simte nevoia unei foarte solide echipe de critici, concentrati la o singura revista. Am mai discutat acest aspect, si il reiau: dintre toate, Observatorul cultural imi pare a fi cea mai plauzibila pozitie. Cu rubrici fixe, regulate, combinate cu aparitii ocazionale, specializate. E foarte important – si foarte „occidental“ –, dupa mine, ca pentru comentarea unei carti specializate sa fie solicitat un comentator specializat, care stie ce spune. Va supun la un mic test: ati auzit de Carmen Andras (din generatia mea, nu va strecor pe sub usa prospaturi neprihanite...)? Lucreaza la Tg. Mures, in cercetare, a facut foarte serioase studii de imagologie politica si culturala in Marea Britanie. Idealul meu este cam de genul acesta: cind dispun de o carte de imagologie, sa pot solicita, pentru comentariu, un asemenea om. La Caietele Echinox (unde publicam recenzii numai in limbi de circulatie internationala), incercam sa facem acest lucru, desi nu intotdeauna ne reuseste.

Cum vedeti un posibil rol al criticului in contextul in care piata de carte ar deveni cu adevarat functionala?

Dublind prezenta din reviste cu una la televizor, in genul pe care il practica Dan C. Mihailescu. Piata de carte din Romania de azi e reglata de saracia populatiei: cind omul nu-si poate ingadui sa cumpere cartea la care jinduieste, e putin probabil ca va achizitiona revista care sa i-o recomande. Frivolizarea televiziunilor publice, cu programe de pitiponci si pitipoance, e cea mai mare napasta pe care o traim (dupa tranzitia care se eternizeaza, dar asta e o alta problema...). Opinia ca un program cultural nu are audienta e o aberatie, nascuta din incultura celor care fac, azi, televiziune publica la noi. Sunati la oricare dintre posturile de televiziune din Cluj, solicitati un redactor responsabil si cereti-i sa va spuna zece nume de scriitori localnici: va garantez ca se va poticni la trei. Cind a murit Marian Papahagi, m-am simtit obligat sa sun postul cu cea mai mare audienta din Cluj, pentru a-l ruga sa anunte trista veste. Domnisoara, pe care o vad si acum zilnic pe ecran, mi-a raspuns ca nu are aprobare pentru o asemenea stire si ca, oricum, nu stie despre cine este vorba. Daca toate televiziunile ar aloca cinci minute pe zi, la o ora de maxima audienta, culturii, vietii cartii, nu s-ar face gaura in buget si oamenii ar deveni imediat atenti: li s-ar sugera, rememorind un reflex de dinainte de 1990, ca faptul de cultura e ceva important.

Dan C. Mihailescu e un precursor aici, dar ar trebui mutat la ora 19.55, inainte de stiri: ne putem juca, de pilda, cu ideea instituirii unei functii de „critic al postului“, cu publicitatea tandra de rigoare, si lucrurile ar incepe sa mearga. In alta ordine de idei, ma gindesc ca una dintre funestele pagubosenii pe care le-am deprins in epoca de tranzitie este aceea a mercantilizarii excesive. Mai nou, pentru a intra la BCU, ni se cere si noua, profesorilor universitari, o taxa anuala, ca sa nu mai vorbim de studenti. Am fost la mai multe biblioteci academice si neacademice americane: accesul e liber, gratis, in unele – lucru care e totusi neplacut – vietuiesc closarzii. Insa bibliotecile respective organizau tot timpul miniactiuni: aparea o carte, cineva competent vorbea despre ea zece minute, in holul de la intrare sau intr-o sala anume. Urmau discutii, totul se termina intr-o jumatate de ora. Sala era aproape intotdeauna plina. Noi ne amagim cu gindul – aceasta fiind o marota chiar si a scriitorilor – ca faptul cultural e un subprodus de tip elitar, care trebuie difuzat in cerc inchis, aulic, printr-un limbaj inalt, impenetrabil. Cu ani in urma, nu stiu cine de la Cluj a avut o idee trasnita, geniala: inainte de lansarea unor carti de Aurel Pantea si Ion Muresan, i-a pus pe acestia sa stea, pret de o jumatate de ora, pe doua scaune in vitrina librariei din centrul orasului. Ei s-au cam fisticit, dar s-a umplut libraria. Una dintre studentele mele mi-a spus ingenuu, dupa: nici nu stiam ca barbosul acela care soarbe zgomotos cafeaua linga mine la „Arizona“ e un poet atit de important.


Optzecistii trebuie sa deschida colivia, sa lase soimii sa zboare

Sinteti dintre cei care cred in generatiile literare. Care are fi, pe scurt, tabloul postbelic al literaturii noastre? Care sint avantajele si dezavantajele perspectivei generationiste? Este functionala aceasta perspectiva?

Intr-adevar, sint printre cei care cred ca literatura noastra actuala e stratificata generational. Fac, spre exasperarea posibila a bunului meu prieten Ion Bogdan Lefter, chiar si o distinctie intre generatia ’80 si ’90, nepunind-o pe a doua la coada primeia. Dupa mine – dar s-ar putea sa gresesc (stiu ca multi nu impartasesc aceasta perspectiva de lucru) –, impartirea literaturii romane actuale in patru amprente diacronice distincte (’60, ’70, ’80, ’90) e o rezultanta a conditiilor socio-istorice in care s-au format respectivii scriitori. Nu putem trece, cred, peste faptul ca, institutional, absolventii cu veleitati literare ai primelor doua generatii au prins, in general, posturi in universitati, la reviste sau in institutii de cultura, pe cind, atunci cind au venit cei din generatia ’80, toate usile au fost inchise: multi au navetat exasperant, unii au fost repartizati te miri unde, ca profesori, Musina vindea flori, Al. Vlad ponta autobuze, Dan Damaschin era librar etc. Vreau sa sugerez prin aceste exemple de grup ca generatiile respective au dezvoltat diferite anxietati colective in raport cu exigenta afirmarii intelectuale, obsesiile si inconstientul lor rostuindu-se diferit. Nu trebuie uitat nici climatul politic si ideologic: generatiile ’60 si ’70 au prins anii de liberalizare culturala din perioada 1968-71, pe cind, la urmatoarea, surubul s-a strins strivitor, prin protocronism, prin tezele de la Mangalia si alte aberatii. Mie nu mi se pare, de pilda, deloc intimplator ca generatia ’70 a dezvoltat, ca forma literara, o obsesie pentru provinciile atemporale, imaginare (Nicolae Oprea le-a analizat splendid!), sau ca optzecistii si-au ales drept stindard postmodernismul prooccidental. Nu am intrat in detaliile generatiei ’90, fiindca aici e deja altceva: a intervenit revolutia din decembrie ’89, s-a crescut intr-un alt mediu cultural si spiritual, distinctia stilistica si existentiala fata de generatia anterioara fiind, dupa mine, foarte pregnanta. Pericolul care-i paste pe nouazecisti e mimetismul optzecist, inversul ecuatiei fiind la fel de valabil: daca nu vor sa reproduca un model coercitiv, optzecistii trebuie sa renunte la orgoliul de a cultiva o curte, un anturaj, trebuie sa deschida colivia, lasind soimii sa zboare. Cu manusa de piele insa, fiindca un alt pericol al nouazecistilor este excesul de libertate, pe care multi nu stiu sa-l gestioneze si-l convertesc in anarhie.

Unde ne aflam acum? La sfirsitul unei paradigme, la inceputul alteia sau intr-un soi de limb cultural purificator?

Pe mine, cuvinte grele, de tip „paradigma“, izbutesc sa ma sperie. Am fost, la un moment dat, la o consfatuire a unor filozofi luminati, care discutau despre „paradigma postmoderna a spatiului locutoriu“: trebuie sa fi fost foarte profund, fiindca nu am inteles nimic. „Limb“, insa, imi place: imi aduce aminte de Dante, pe care-l si predau, deci este mai bine. Nu m-am gindit, insa, niciodata ca ne-am afla intr-o paradigma. De „limb“, fereasca Domnul: nu inca. Cred ca in Romania de azi se infrunta, printre altele, mai multe tipuri de memorie. Noi am pornit sa construim noua lume de dupa 1989 cu gindul fixat pe trecut: l-am demistificat, l-am rearanjat, am adus la suprafata lucruri ascunse sau uitate. Acest reflex paseist e eminamente tribal, si tine de simbolistica de prestigiu si de legitimare a traditiei. Sint printre noi oameni – unii de foarte bun calibru – carora trecutul le ecraneaza accesul la prezent si face ca viitorul sa devina mirific, proiectat in infinit. Stiu ca nu ne plac comparatiile de acest soi, dar nu pot sa uit ca ungurii sau cehii (ca sa nu mai vorbesc de sloveni) au procedat pragmatic si invers, punind accentul pe imperativele prezentului si ale constructiei viitoare. Atunci cind Slovacia a dorit sa se desprinda, Havel i-a dat drumul: elegant, lucid, fara vaicareli politicianiste. (Nu va speriati, nu sugerez citusi de putin ca la noi ceva ar trebui sa se desprinda de ceva, chiar daca traiesc la Cluj...) Noi nu avem o mentalitate de tip Havel – aceasta e diferenta fundamentala care ne prejudiciaza. Insumind, cred ca revirimentul metodologic al culturii si civilizatiei noastre atit de incercate se va produce direct proportional cu erodarea obsesiei legitimante pentru trecut.

Cind am vazut PNTCD-ul iesind din Jurasic pentru a accede la o guvernare algoritmica, cu alte fiinte fara personalitate, strivite de magnetismul paseist al partidului principal, am stiut ca nu este bine. Cred, pe de alta parte, ca cineva extrem de credibil, deja suficient mediatizat – din generatia noastra –, ar trebui sa produca o bomba politica, la deflagratia careia sa participe, intr-un soi de solidaritate experimentala, toti colegii consacrati, din toate colturile tarii. Ati inteles bine: ma gindesc la formarea unui partid politic, de catre cineva foarte tinar si dinamic, cu o buna priza la public. Am si citeva nume, dar le tin ascunse, pentru a nu stirni anxietati inutile. Ar trebui sa fie insa cineva care sa puna, prin sacrificiu, interesul colectiv deasupra interesului personal de moment, si care sa aiba puterea de a le spune mentorilor care s-ar inghesui imediat in jurul lui: NU.

Exista citeva directii clare pe care le-ati putut identifica in literatura ultimului deceniu?

1. Ascendenta valorica spectaculoasa a poeziei scrise de femei; 2. Trecerea de la stadiul conceptual, teoretic al postmodernismului la cel existential, decantat in literatura; 3. Relativizarea lucida, responsabila, erudita a fascinatiei necritice exercitate de catre generatia Noica-Eliade-Cioran; 4. Detabuizarea eroticului; 5. Oboseala generatiilor anterioare generatiei ’80 si eforturile disperate pe care le fac reprezentantii lor pentru a-si pastra privilegiile simbolice; 6. Recuperarea, uneori necritica, a literaturii scriitorilor romani din exil, supravalorizati pentru simplul fapt ca vin de dincolo si, complementar, dorinta acestor scriitori de a fi primiti ca niste vedete, prin obliterarea receptivitatii critice; 7. Proliferarea cartilor erudite, specializate, unele cu nimic mai prejos decit cele similare publicate in Occident; 8. Declinul prozei, cu marea exceptie care e Mircea Cartarescu, egal cu o intreaga literatura; 9. Relativizarea instrumentarului exclusiv estetic al criticii literare, prin implicarea altor perspective de lucru (multiculturalism, gender studies, mentalitati etc.) si 10. (cu voia dumneavoastra la urma, fiindca aici stiu ca imi sap groapa, si inca una adinca): Diversificarea institutionala a apartenentei profesionale, existenta ASPRO si a climatului cultural managerial deschis, decomplexat, pe care il sustine.