OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aşa fragilă, tu-mi aduci solie

de-o fericire în pericol, scufundare

în ora multalbastră, vineţie,

cînd a trecut, nu ştie nimeni, fost-a oare?//

Cînd te întreb, a altuia doar eşti,

cum de-mi aduci întîrziate roze mie?

Spui: vise trec, bat orele-n fereşti,

ce-s toate astea: eu, şi lui, şi ţie?

Or, autorul ei ne divulgă (într-o scrisoare cu adevărat remarcabilă către prietenul său F.W.Oelze) că respectiva doamnă, entuziasmată, printre altele, de Cotroceni, „o persoană găunoasă, incultă şi de rînd, care nici ortografic să scrie, nici ca lumea cu furculiţa şi cu cuţitul să mănînce nu putea, deşi era chelneriţă într-unul din cele mai elegante first-class-etablissments“, a făcut obiectul „uneia dintre cele mai ciudate şi periculoase aventuri ale vieţii“ sale, de ea legîndu-l „un ataşament interior ieşit din comun, ale cărui izvoare ajung mult în urmă, într-o magmă psihică abia bănuibilă, într-o dedublare a mea genetică, învăluită în timpuri imemoriale, pe care am iubit-o şi am urît-o şi căreia i-am căzut pradă. Mă înşela de un an de zile cu un negustor de brînzeturi, care nu-şi putuse plăti poliţele, pe care le-a preluat apoi ea, în parte cu banii mei. […] Era o tipă înaltă, slabă şi încărunţită, cu faţa sare şi piper, conversaţii despre rochii, bîrfe despre afaceri şi frizuri: – Mă interesa. Eram sedus şi sufeream“. Izbitoare asemănare cu dragostea pătimaşă a lui Baudelaire pentru Jeanne Duval sau a lui Heine pentru a sa Mathilde. Concluzia poetului: „Cum n-aţi iubit niciodată în viaţă, nu puteţi să-nţelegeţi asta şi trebuie să mă dispreţuiţi, dar, dragă domnule Oelze, aşa e viaţa, cînd o iei în serios. Astea sînt plăţile pentru artă şi glorie. Acum, Doamne ajută, s-a sfîrşit, m-am reîntors din Hades, am retrecut înot Styxul – la 65 de ani –, dar, de fapt, ce altceva mai poţi avea?“.

Cine era, de fapt, acest surprinzător Gottfried Benn, eseist, poet şi prozator „cu înfăţişare de subofiţer“, care, în 1951, primise cel mai important premiu literar german (Georg Büchner Preis), dar încă mai profesa medicina, ca simplu dermato-venerolog, în modestul său cabinet din Berlin, Bozenerstraße? Se născuse în 1886, într-un sat din nord-estul Germaniei. Dar să-l lăsăm pe el să vorbească:

E o grădină ce-o tot văd mereu

la răsărit de Oder, cîmpii se pierd în zare,

un şanţ şi-o punte, lîngă care-s eu,

şi flori de liliac îmbătătoare.//

E-un băieţel, pe care-l tot jelesc,

ce se juca la lac, în stuf şi-n soare,

nu se pornise acel rău vrăjitoresc,

care noroc se cheam,-apoi uitare.

Tatăl era preot protestant, mama provenea din Elveţia franceză: „În căsnicia părinţilor mei s-au unit, aşadar, germanicul şi romanicul, aceste două componente devenite hotărîtoare ale populaţiei europene“. Tatăl era de tip „leptosom: deşirat, sever“, mama, în schimb, de tip „picnic, alpin îndesat“; tatăl, „transcendent şi străin de animalitate“, mama, „telurică, apropiată de tot ce-i viu, însămînţînd şi udînd grădinile şi ogoarele“, o fiinţă „plină de surîs şi de lacrimi“. Acest amestec genetic eterogen constituie germenele personalităţii contradictorii a „intelectualistului“ dr. Benn („intelectualism înseamnă simplu: să gîndeşti şi să nu existe nimic în faţa căruia gîndul ar trebui să se oprească“), care are doua devize: prima, „Recunoaşte situaţia!“, a doua însă, „O bună regie e mai bună decît fidelitatea“. Şi tot aici, în această constituţie contradictorie, găsim şi rădăcina primară a asemănării spirituale dintre Benn şi Cioran, afinitate care, dincolo de orice savantă teorie a „influenţelor“, leagă în mod natural, adînc, şi nu  „făcut“, superficial, cultura germană de cea franceză – şi română. Faptul că, la un moment dat al vieţii, a luat fiecare act de existenţa celuilalt nu este deloc surprinzător. Către sfîrşitul vieţii, Benn intenţiona să scrie despre Cioran, dar marea oboseală care deja îl stăpînea l-a împiedicat pînă la urmă să ducă la bun sfîrşit acest proiect. Cioran, la rîndul său, citea cu plăcere, cum scrie în Caiete, scrisorile lui Benn apărute în volum.

Benn studiază la Berlin, în cadrul Academiei medico-militare, medicina („Retrospectiv, întreaga mea existenţă îmi apare, fără acest viraj spre medicină şi biologie, de neconceput“) şi şochează, în primele poezii, cu imagini medicale crude – ca în Chiuretaj:

Capul curgînd, fără durată

Cum ar striga:

Dă-mi, dă-mi, înfiorată

Adînc te-aş bea […]

Pereţii cad, scaune, masă

De sînge, de ţesut sînt pline

În îmbulzeal-arzînd setoasă

Imensă scufundarea vine.

Deja aceste poezii i-au adus – ne-o spune el însuşi – reputaţia de roué, de „snob infernal“, dar „nu exista nimic mai prielnic pentru un cap potent decît să fie considerat, iar şi iar, întreaga sa viaţă, drept rău famat şi să fie oprimat din cauza asta“. Benn diagnostichează deci, dintru-nceput, cu privirea tăioasă, fără falsă pudoare, fără falsă compasiune, mizeria condiţiei umane, pe care o scoate şi mai mult în evidenţă opunîndu-i viziunea unei regresiuni în filogenie:

O, de-am avea a moşilor stră-soarte.

Cheaguri de mucus în mlaştini la căldură.

Fecundări şi naşteri, viaţă, moarte:

Doar sucuri mute şi-n a lor măsură.//

O foaie de-alge, de nisip vreo dună:

Cu greutatea ei şi doar de vînt sculptată.

Deja o libelulă, vreo pasăre străbună

Ar suferi prea mult, ar fi prea-ndepărtată.

Trăită la modul comun, viaţa este „josnic delir!/ Vis pentru puberi şi-argaţi“; Benn respinge vulgarul hedonism materialist în numele singurătăţii creatoare:

Cel care luptă va să şi-înving-apoi,

însingurat-tăcutul care va fi simţit

arhaicele forţe care sînt încă-n noi –:

şi-acesta va fi omul cel fără de sfîrşit.

Noţiunea de zoon politikon i se pare o „eroare“, un „balcanism“:

Prin forme, atîtea,-i păşit,

prin eu, şi noi, şi tu,

dar totu-a rămas suferit,

răspunsul la rostul? fiind nu. […]

Ca roze, zăpadă sau mare,

ce fuse se duse mereu,

nu e decît golul sub soare

şi cum ţi-a fost datul eu.

Însinguratul lui nu caută şi nu găseşte fericirea:

Ca-n august singur niciodată:

ora-mplinirii –, peste gard

roade de aur, roşii ard,

dar unde ţi-e recolta toată? […]

Unde noroc confirmă toate,

schimbă priviri şi verighete,

de lucruri, vin, fiinţe bete –

slujeşti contra-noroc, luciditate.

Doar arta, „ultima activitate metafizică“, mai poate să-i dăruiască sens:

O vorb,-o frază –: recunoscută

din cifruri viaţa, deodat-un rost,

soarele stă, sfera e mută,

spre ea se strînge ce e, ce-a fost.//

O vorbă, un luciu, un zbor, o rază,

o flacăr-aruncată-n hău –

şi iar întuneric iradiază

în lumea goală în jurul Tău.

Pentru cel care creează însă:

O realitate nici nu-i necesară,

ba nici chiar există, dacă cineva

doar din melodia sa interioară

poate să deducă existenţa sa.//

Nu pe-Olympia, cărnurile-i goale,

a pictat acela, care le-a pictat,

transa lui profundă, cîntecele sale

din interioru-i l-au iradiat.

Care este, aşadar, „recunoscută“, „situaţia“? Iat-o rezumată în Valse d’automne:

A larvei soarte

-are ce se născu:

„eliberat – spre moarte,

împlinire – nu“ […]

Ispita dimineţii,

tîrzia cîntare

şi marea

-nsingurată

scufundare.//

Culori de-orice fel

potirele-nvie,

şi-al ţelurilor ţel:

zădărnicie.

Luciditatea nu-i îndreptată doar spre exterior, ea luminează, fireşte, şi „propria inimă/atît de schimbătoare, fără fund, momentană“:

Se mişcă umbre nu doar în livadă

cu cîmpu-i înainte de-asfodele,

se mişcă şi în noi, deja în nada

de-mbrăţişări a visurilor mele //

Şi-apoi novembre, singur şi-n tristesse,

la cimitir sau în baston, paralizat –

nu binecuvîntează cerul, le cyprès,

copac de doliu, ’nalt stă, nemişcat.

Mărimea omului, interioară, e măsurată de stoicismul cu care îşi poartă suferinţa:

nu sînt mame să aline,

zei nu sînt să-nalţi rugare,

taci şi suferă în tine,

adună-ţi puterea, fii mare.

Existenţa însinguratului creator se află însă neîndoielnic şi sub semnul trăirii în ascuns a lui Epicur:

Porţi semnul de hilot pe faţă

şi pîine-ţi dă vreo meserie,

dar ţi-e tabu externa viaţă,

cînd păstrător tu eşti, sortit, de Poezie.//

Esenţa nimeni nu ţi-o ştie,

vechi, noi, relaţii ocoleşti,

te recunoşti în poezie,

te dăruieşti şi te jeleşti.

În mai ’33, Klaus Mann, aflat în exil în Franţa, îi trimite acea faimoasă scrisoare, pe care Benn avea să o publice el însuşi cincisprezece ani mai tîrziu, „ca un omagiu pentru cel dispărut, pentru care, în ciuda masivelor atacuri […] împotriva mea, am păstrat mereu o prietenească amintire“:

„Iubite şi venerate domnule doctor Benn,

Această „frumoasă scrisoare“, pe care „nimeni n-o s-o citească fără să fie tulburat“, nu avea să rămînă în sufletul lui Benn fără adînci reverberaţii. În acel fatal 1933 însă, Benn se simte obligat să o respingă, pentru că el crede „într-o autentică înnoire a poporului german […]“. „Cum vă imaginaţi dumneavoastră pînă la urmă că se mişcă Istoria?“, îi răspunde el lui Klaus Mann şi celorlalţi „emigranţi literari“. „Credeţi că este în mod special activă în staţiuni balneare din Franţa?“.

Profeţia lui Klaus Mann nu întîrzie însă a se împlini (şi, în 1948, recitindu-i scrisoarea, Benn va constata consternat că „acest tînăr de 27 de ani apreciase mai corect situaţia, prevăzuse exact dezvoltarea ulterioară, gîndise mai clar decît mine…“). Gottfried Benn va fi mai întîi atacat, apoi interzis. De altfel, deja în 1934, el nu îşi mai face iluzii: „Nu mai există cuvinte pentru această tragedie. Un vis german încă o dată sfîrşit“. Şi adaugă: „Arta îi scoate iar şi iar atît de mult din sărite, pentru că aici e ceva la care ei, cu metodele lor, nu pot s-ajungă, aici nu-i destul să loveşti cu călcîiul în faţă şi să caşti rîtul cezaric, aici trebuie sa fii chemat spiritual – or, asta-i desigur amar“. Atmosfera devine tot mai ame-ninţătoare, iar Benn se hotărăşte să se reintegreze ca medic în armată, aceasta fiind „forma aristocratică a emigraţiei“. Aventura implicării în istorie s-a sfîrşit (rău): „Noua formulă este: numai spirit. Totul numai spirit. «Viaţa»? Doamne Dumnezeule, asta-i deja la Nietzsche o crampă. […] Există numai spiritul care priveşte şi suferă. Asta-i îngrozitoarea constatare. Trebuie s-o susţinem ferm, fanatic, dar şi cu sînge rece. Conştienţi de toate consecinţele ei“.

În februarie 1937, Klaus Mann îi trimite romanul său Mephisto, care poartă ca dedicaţie un vers al lui Benn: „Aceia pe care i-ai lăsat, ei mai respiră încă“. Foarte curînd după aceea, de Paşte, Benn îi trimite lui Oelze poezia Fîrtaţii (întîmplare?!):

Ţi-e drumu-nsingurat,

şi ultimii,-ncercaţii

atîtor ani, fîrtaţii,

tu i-ai lăsat.//

Şi pentru ce putere?

Vreun ţărm nu vezi în zare,

tu la a ei chemare

agonisişi durere.//

Cînd ani vor fi trecut,

tu poate vei afla

ce vru să spună ea,

fîrtatul însă-i mut.

Nietzsche, graţie afinităţii elective, îi oferă lui Benn o minunată suprafaţă de proiecţie pentru o autoanaliză indirectă, pentru o autocritică mascată, ca în textul de prim ordin din scrisoarea din 26.II.38 către Oelze:

„Poate că N. s-a prăbuşit pentru că i s-a făcut deodată atît de ruşine din cauza lui Zarathustra, a optimismului ameliorator, a speranţelor de realizare în sociologic şi fiziologic, a visului său psihofizic, a patetismului său darwinist. […] El a văzut deodată platoul mai înalt unde era, ce purta nici un vultur, ah, şi nici un şarpe ş…ţ, mai curînd un tufăriş […]. A văzut asta, dar constituţia lui era limitată şi epuizată. […] Ce imensă cutremurare! Această mare personalitate-destin, care cu suferinţe fără pereche îşi cucerise ale ei «totuşi», a ei «sănătate», al ei eroism […], a văzut deodată probabilitatea în faţa sa, în sine, că fusese sănătate de tenii, libertate de mişcare a reptilelor, aceea pentru care luptase personajul său cu totul extrem şi cu totul individual, iar «dansurile» lui şi farmecele lui fuseseră linsul blănii unor carnasiere, bestii puse pe pradă şi bucăţi mari de carne. Fineţea iubită de «omul tragic» pe care îl pretindea şi pe care voia să-l formeze era în altă parte, nu era în direcţia asta. […] Şi Zarathustra propăvăduia viaţa?! Amor fati – orice ar aduce această viaţă? Cît de cavaleresc simţit! Temerar, banal! Flecăreala drăguţă despre Dionysos! Şi pentru asta a lucrat cu 20 de dioptrii pe doi ochelari şi cojind cîrnaţii, dar, şi mai şi, plătind el însuşi editarea, în timp ce Ranke şi Willamowitz-Moellendorf deveneau excelente. Ăştia sînt viaţa. O alta nu există. […] Realizarea spiritului în viaţă nu există […]“.

„Ştiţi“, îl întreabă Benn pe Oelze, în vara lui ’38, „că Nietzsche e acum oficial pe lista cu autorii nedoriţi?“

În 1941, scrie poezia Monolog, care face parte dintre cele 22 de poeme tipărite pe cont propriu în 1943 (în ciuda interdicţiei de publicare) şi trimise unui cerc de prieteni:

Maţele hrănite cu muci, creierii cu gogoriţe,

popoare alese, nătărăii unui clown,

[…] Sclavi –,

din ţări reci şi din ţări dogoritoare,

din ce în ce mai mulţi sclavi, fără sfîrşit ca lăcustele,

înfometate mase cu biciul pleznind deasupra capetelor

[…] Să mori înseamnă să părăseşti toate astea fără soluţie,

să laşi metaforele neasigurate şi visele

[…] dar să acţionezi înseamnă să slujeşti josnicia,

să ajuţi dezonoarea,

să dai jos în mod perfid cu singurătatea,

marea soluţie a istoriei,

şi cu nevoia de vis,

pentru privilegii, ornamente, carieră, necrolog,

în timp ce sfîrşitul, împleticindu-se ca un fluture,

indiferent ca o schijă de obuz,

e pe-aproape

şi vesteşte un cu totul alt sens.

Îi putem lua unui astfel de om, cu un astfel de destin, în nume de rău faptul că, în ciuda dispreţului afişat pentru bunurile lumeşti, s-a bucurat atît la primirea întîiului şi singurului său premiu („Darmstadt: zi glorioasă, cea mai strălucitoare din viaţa mea…“) sau că şi-a „condimentat“, aş spune, ultimii doi ani de viaţă cu o ultimă iubire (ca şi ultima prietenă a lui Cioran, şi respectiva doamnă a publicat un epistolar)?

Şi acum pentru patru sute de mărci

breşe în blocuri de piatră

dinamitări de stînci//

arterele strălucesc

aur pur

bauxită.

Oricum ar fi, în măsura în care se poate învăţa ceva în viaţă de la un altul, multe ar putea încă să ne spună destinul lui Gottfried Benn. În ciuda celebrului său aforism (săpat undeva în marmură) – „Forma e conţinutul“ –, şi poeziile lui Gottfried Benn, ca orice opere autentice, dau formă unei substanţe adevărate, trăite, „pentru că lirica este artă existenţială – voilà“.

Iar dacă vreun intelectual mai mult sau mai puţin cotrocenizat se va simţi, totuşi, cît de cît vizat de cele spuse aici, acest efect oarecum colateral nu va să fie cu totul neintenţionat.

Traducerea versurilor a fost făcută de Mircea Barnaure