OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Presa scrisă și vorbită, Internetul, discuțiile în cîrciumi și în autobuze – toate tratează problema revoltelor, așa cum înainte de weekendul protestatar tratau chestiunea conflictului Arafat vs. Băsescu. Chiar dacă s-au auzit voci argumentînd că e posibil ca protestele să aibă drept consecință o regrupare și o întărire a forțelor PDL-ului, într-o situație asemănătoare cu cea din Franța gaullistă a anului 1968, tind să cred că partidul de guvernămînt este principalul perdant al acestor evenimente, chit că vor continua ori ba.

La guvernare însă nu e PDL de unul singur, chit că așa pare. Mai sînt UNPR și UDMR. Dacă primul e un partid-glumă format din rejectați și traseiști, pe care nu mi-e deloc clar cine l-ar vota, cu excepția familiilor și a prietenilor apropiați ai membrilor săi, UDMR-ul are, în mod constant, niște votanți cu un profil (etnic) clar. Care votanți sînt foarte probabil la fel de nemulțumiți și de dezamăgiți de actuala guvernare. N-are a face, căci UDMR-ul se comportă, din multe puncte de vedere, ca un restaurant într-o zonă cu vad turistic, ai cărui patroni știu că nu trebuie să se strofoace prea tare în ceea ce privește calitatea, clientela venind oricum. Sau, și mai corect poate, ca patronii unicului birt din sat: clientela vine că n-are unde altundeva să se ducă.

 

Astfel, dacă în anii ’90, UDMR știa în general să comunice bine cu reprezentanții societății civile și avea în anumite privințe un discurs europenizant (pe atunci Europa însemna exclusiv democratizare, modernizare și altele asemenea), situația, mai cu seamă din 2000 încoace, pare a se fi schimbat enorm. Nu mă refer neapărat la pragmatismul cu care UDMR vine oriunde este chemat. Există și alți termeni, mai puțin eleganți, cu care acest tip de politică ar putea fi gratulat, dar pînă la urmă poate că nici asta nu are, o așa de mare importanță.

Important este modul în care UDMR pierde ocazie după ocazie să arate că ar fi altceva decît replica maghiară a politicienilor corupți cu nume neaoșe românești. Ar fi putut face acest lucru cîștigînd respect atît în rîndurile maghiarimii, cît și în societatea românească în general. Pozițiile lui Kelemen Hunor și ale lui László Borbély în ceea ce privește cazul Roșia Montană și marginalizarea vocilor critice, precum cea a lui Péter Eckstein-Kovács, sînt un astfel de exemplu, care ne arată că atunci cînd e vorba despre bani, pînă și relația privilegiată a UDMR-ului cu Ungaria trece în plan secund (Ministerul Mediului din țara vecină s-a pronunțat împotriva proiectului Roșia Montană Gold Corporation).

 

O situație relativ asemănătoare se petrece în cazul sănătății, portofoliu revenit UDMR-ului în Guvernul Boc. Mai întîi a fost Cseke Attila, care, departe de a fi lipsit de păcate într-ale administrării sănătății, și-a dat demisia dintr-un motiv simplu și care cu greu poate fi chestionat: subfinanțarea cronică a sănătății. Ca o paranteză, după știința mea, singurul alt caz de acest gen din istoria recentă a României este cel al lui Mircea Miclea, ministru al Educației vreme de un an de zile în Guvernul Tăriceanu. Ar fi fost poate momentul ca UDMR să strîngă rîndurile în spatele lui Cseke Attila și să încerce măcar să pună presiune pentru o mai bună finanțare a sistemului sanitar. Fie și numai la nivelul comunicării cu publicul și ar fi fost o mișcare inteligentă, care ar fi arătat că, la urma urmei, Uniunea se interesează cu adevărat de probleme care îi privesc pe toți cetățenii Romîniei, indiferent de etnie. Nu e neapărat treaba Uniunii ca uniune a maghiarilor să facă asta, dar ca formațiune de guvernămînt e ceea ce ar trebui să facă. Nici gînd, s-a găsit rapid un înlocuitor în persoana medicului orădean, Ladislau Ritli.

Ministrul actual și, implicit, conducerea UDMR-ului au dat însă dovada nepăsării și a relației profund submisive pe care o au în raport cu PDL-ul și mai cu seamă cu Traian Băsescu, cu ocazia scandalului generat de acesta săptămîna trecută. Sprijinul față de Raed Arafat, un medic care, cum observa și Ovidiu Șimonca în numărul precedent al Observatorului cultural, a fondat SMURD-ul în Tîrgu-Mureș, oraș cu o importantă populație de etnie maghiară, a fost nul, dacă exceptăm regretele firave ale lui Kelemen Hunor. Ritli a acceptat ca prin ministerul condus de el să apară și să plece noi secretari de stat, onorifici ori neonorifici, dînd senzația că el oricum nu are ori nu vrea să aibă vreun cuvînt de spus în privința asta. Odată cu metamorfozarea protestelor împotriva privatizării sănătății în proteste împotriva guvernului, Uniunea nu a zis mai nimic. Ce-i drept, cu excepția lui Sever Voinescu, care ori ne trimitea la film, ori să-l citim pe Kierkegaard, pînă și PDL a fost absent din peisaj în weekendul protestatar. Cînd, în sfîrșit, membrii guvernului au început să comunice mai mult cu presa, repunînd pe tapet chestiunea reformei sănătății în ciuda faptului că Băsescu ne-a explicat cum sîntem mai toți mulțumiți de sistemul sanitar, Ritli nu a găsit nimic mai bun de făcut decît să spună că așteaptă un telefon de la Raed Arafat, de parcă el și-ar fi pierdut agenda telefonică. E, în ultimă instanță, o variantă a aceleiași aroganțe băsesciene a puterii.

 

La urma urmei, nu e o idee chiar așa de proastă aceea de a urma și sfatul lui Sever Voinescu, de a ne uita la stele, după cum l-a învățat pe el Kierkegaard. Poate că ochim steaua căzătoare a PDL-ului; cît despre UDMR, steaua sa nu o fi chiar căzătoare, dar nici n-a strălucit prea tare vreodată și, legîndu-se așa de tare de PDL, își tot pierde din intensitate. 

 

Foto: Silvia Dumitrache – Observator cultural