OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zadie SMITH
Dinti albi
Traducere de Alina Scurtu
Editura Leda, Grupul Editorial Corint,
Bucuresti, 2006, 568 p.

Dinti albi (White Teeth) este romanul de debut al scriitoarei britanice Zadie Smith, scris pe vremea cind ea era inca studenta la Cambridge. Publicat in anul 2000, romanul a fost rasplatit deja cu premii literare (printre care Premiul Guardian pentru debut), dar si cu multe elogii critice, pe merit. in 2003, ea a fost inclusa in topul Granta al celor mai buni 20 de autori tineri. Prin urmare, foarte tinara autoare (nascuta in 1975) este deja confirmata, nu mai are nevoie de timp si rabdare, insa are nevoie de multa forta ca sa nu coboare stacheta. Pina una-alta, a mai dat alte doua romane: The Autograph Man si On Beauty (ultimul, de asemenea, in curs de publicare si in varianta in romaneste).

Lansarea romanului Dinti albi la Libraria Carturesti a fost un mic eveniment organizat joia trecuta de Editura Leda (Grupul Editorial Corint), pentru ca, pe linga discutii si speech-urile invitatilor, grupul „Cind si cum“ a mixat extrase din roman, alese cu grija, pe un fond muzical modern. S-a afirmat atunci ca o scriitoare de dimensiunea lui Zadie Smith apare o data la zece ani.
Din prezentarea cartii aflam destul de putine lucruri, si cam restrictive, despre volumul aiuritor de substantial (aproape 600 de pagini): este vorba despre o naratiune ce „strabate Jamaica, Turcia, Bangladeshul si India, pentru a se opri in amalgamul etnic al unui cartier londonez in care traiesc cei doi protagonisti: Archie Jones, englez abulic si melancolic, si impulsivul Samad Iqbal, fostul sau camarad de razboi. Punctul de plecare narativ este tentativa de sinucidere a lui Archie; salvat ca prin miracol de la moarte, acesta o intilneste pe Clara, fugita dintr-o familie de fanatici religiosi, cu care se casatoreste si are o fiica, Irie. La rindul lui, Samad se casatoreste cu Alsana, care ii va darui doi fii.

Prin intermediul povestilor a trei familii multietnice, de-a lungul a trei generatii, romanul este o descriere vie a vietii londoneze contemporane, in care se intersecteaza imigranti din toate fostele colonii britanice“. in scurte cuvinte, cam asta ar fi povestea. Mai putin faptul ca nu este vorba despre trei generatii, ci despre doua; trimiterea la strabunicul pseudo-erou si la bunica Hortensie fiind contrapunctele din roman, artificii care imbraca simbolic intimplarile si prin care autoarea reuseste totodata jonctiunile temporale.
E dificil de afirmat intr-un singur cuvint, sau in foarte putine, ce fel de roman este. Lucrurile esentiale planeaza si se centreaza, in cele din urma, pe problema imigratiei, cu toate implicatiile ei la toate nivelurile – social, cultural, istoric, politic etc. intr-un cuvint, l-as numi un roman al imigratiei. Si nu unul oarecare, nu despre imigranti obisnuiti, ci in principal despre pakistanezi.

Stiu ca in Marea Britanie cea mai crunta injuratura in momentul acesta este sa-i spui cuiva „peki“ (adica pakistanez). Ei sint tratati ca oamenii cei mai de la margine, daca pot spune asa.
Ma abtin sa intru in detalii despre ce, cum, cit, pe ce filiera literara merge Zadie Smith, unde se situeaza romanul in literatura engleza, pentru ca romanul e cumva o sinteza a intregii literaturi britanice. incepind chiar cu The Life and Opinions of Tristram Shandy (mai scurt, Tristram Shandy), imensul roman, plin de umor, in noua volume al lui Laurence Sterne. As mai adauga, in plus, diferenta pe care o opereaza Jonathan Swift – marele autor de satira, care cu siguranta ii este foarte drag autoarei – intre wit (definit ca intelect, rapiditate a imaginatiei) si umor (imagistica grotesca, jovialitate, bucurie). A Tale of a Tub (Povestea unui poloboc) este povestea gusturilor si opiniilor divergente a trei frati care reprezinta romano-catolicismul, anglicanismul si schisma calvinista, plin de digresiuni pe diverse teme. Dinti albi are exact acest gen de umor tinut in friu, subtilitate si duplicitate a discursului, si crearea de efecte spectaculoase de limbaj. Personajele, pe linga ca au forta narativa, personalitate, sint autentice datorita limbajului. Iar intr-un capitol numit Chalfenism versus bowdenism, apar construite sub forma a doua ideologii opuse divergentele celor doua familii dusmane din roman: Chalfen si Bowden.

Oameni fara identitati
Zadie Smith este – dincolo de cultura literara adunata in anii de studiu la Cambridge – si o mare cititoare, o devoratoare de literatura. Pentru ca efortul ei pare indreptat in principal pe scrierea unui roman, un roman in toata puterea cuvintului. Un roman al ei, ca fiica a unui englez si a unei jamaicane, si apoi al imigratiei, cit se poate de grav si de serios. Desi titlul te duce cu gindul mai degraba la o carte pentru copii. La prima citire, sintagma pare o sinecdoca – se inlocuieste animalul respectiv prin parte a corpului sau, dintele. Cum e Colt alb, sau asa ceva. Nici vorba insa de copilarie aici. Nu e citusi de putin o carte pentru copii.

Prin „dinti“ autoarea incearca sa construiasca un simbol (dintii sint radacinile), dar care apare – multiplicat si diversificat – pe tot parcursul romanului, iar la sfirsit, prin directa trimitere la faimoasa lege a talionului „dinte pentru dinte…“. Simbolul dintilor are efect catalitic in poveste si este motorul care determina digresiunile. insa nu este cel care da consistenta textului. Ci, asa cum am spus, problema imigratiei. Totusi nedemonstrativ, si deloc tezist, romanul aduce in prim-plan dezradacinatii, imigrantii si complexele lor, pina la pierderea de fapt a identitatii: „– Nu exista cuvinte. Cel pe care-l trimit acasa devine englezoi, cu costum alb si cu peruca aia timpita de avocat. Cel pe care-l tin aici este terorist fundamentalist bine platit si cu papion verde. Citeodata ma intreb de ce ma mai agit, spuse Samad, cu amaraciune, tradindu-si accentul englezesc capatat dupa douazeci de ani de stat in tara. Chiar nu stiu. in ziua de azi, mi se pare ca in momentul cind intri in tara asta faci un pact cu diavolul. Dai pasaportul la intrare, ti-l stampileaza, vrei sa faci niste bani, sa te pui pe picioare… dar iti doresti sa te intorci inapoi! Cine-ar vrea sa ramina? Frig, umezeala, tristete; mincare groaznica, ziare ingrozitoare – cine-ar vrea sa ramina?

Dar ai facut un pact cu diavolul… te trage la fund, si dintr-o data nu mai esti potrivit ca sa te intorci, copiii iti sint de nerecunoscut, nu-ti mai gasesti locul nicaieri“. Este concluzia amara din final a lui Samad Iqbal, pakistanezul. Personajul cu cea mai mare contributie la intimplarile romanesti. El este de fapt un ratat. Duce cu el o identitate construita pe un mit fals – strabunicul lui, Mangal Pande, erou, sef al revolutionarilor din Pakistan, in versiunea fictionalizata in care crede Samad; in realitate, un ratat si un las, de asemenea –, in razboi ajunge in Batalionul Ratatilor, condus de un homosexual, care umbla intr-un tanc sa repare poduri stricate – acolo il cunoaste si se imprieteneste cu englezul Archibald Jones, si ramin prieteni pe viata. Archibald, la rindu-i, este un sir neintrerupt de ratari, iar punctul culminant este ratarea proriei sinucideri, episod cu care incepe de fapt romanul.

Ei se casatoresc fiecare dupa legi proprii, Samad cu Alsana, casatorie aranjata dupa cum cere cultura sa, iar Archibald cu o jamaicana, Clara. Samad si Alsana au doi baieti gemeni, iar Archie si Clara au o fiica, Irie, care se dovedeste cea mai normala fiinta intr-o galerie extrem de colorata (desi e grasa si, prin urmare, complexata pentru ca e indragostita de unul din cei doi gemeni ai lui Samad, Millat). O diferenta esentiala intre generatii este aceea ca copiii incearca sa-si construiasca identitati reale, si nu false ca ale parintilor lor, ca inteleg mare parte din realitati si mare parte din ce li se intimpla, dicolo de razvratirile tipice virstei lor (manifestate prin muzica, imbracaminte si vesnice conflicte nerezolvabile cu parintii). Cel mai schematic personaj este Magid, cel rapit de tata si trimis inapoi in tara de origine pentru a deveni un invatat. El nu este convingator si e folosit mai mult ca pretext pentru rezolvarea finalului romanului. Mi se pare prea putin conturat, si neglijat prea mult pe parcursul romanului, pentru a mai putea produce efectul pe care autoarea a mizat in final. insa foarte bine si cu mare simpatie sint construite personajele feminine.

Cu un usor iz feminist pentru ca nu sint construite deloc cu ironie, ci chiar grav si empatic. Ele, femeile, inteleg mecanismele sociale, isi accepta conditia, stiu in sinea lor ca sotii lor sint niste bieti ratati, accepta totul impacate si-si pun toate sperantele in copiii lor. Chiar si Hortense, mama Clarei, care si ea apare tot punctual, la inceput si la sfirsitul povestii, membra a Bisericii Martorii lui Iehova si care nu poate sa aiba alt nivel de intelegere decit ad literram, e un personaj simpatic si plin de bunavointa. in plus, apare familia de succes, Bawdenii, britanici, dar de origine evreiasca, al caror fiu, Joshua, este coleg de scoala si prieten atit cu Irie, cit si cu gemenii. Bawdenii sint cercetatori, oameni de stiinta, rationali si cu vederi cit se poate de libertine. Ei incheie romanul, cu lansarea, la o conferinta de presa, a reusitei experimentale in materie de inginerie genetica a lui Marcus Bawden, „Soarecele viitorului“, care stringe la un loc, in sala de conferinta, sau pe linga, pe toti protagonistii romanului.

Cam telenovelistica mi se pare gaselnita autoarei despre viitorul copil al lui Irie, care nu stie sigur care dintre gemenii Iqbal ii e tata. Totusi, se salveaza prin finalul pe tema isteriei tuturor pe tema clonarii si a intervenirii in codul genetic, care da – pe linga lupta inutila a parintilor – si vaga tenta existentialista a romanului: in fond, nu prea conteaza.
in principal, constructia si impartirea romanului este cronologica, cu usoare paralelisme, dar si mici digresiuni care rup sirul. in plus, vocea narativa, care e cit se poate de clasica, e intrerupta de citeva ori de ruperi postmoderne de genul „dreptul meu de a fi personaj pozitiv“, dar prea putine si ramase in faza de ebosa, prin urmare neconvingatoare. Ramine insa un roman care ridica probleme la zi, un roman in care sint spuse pa fata, empatic, dar fara incrincenare, realitati ale unei lumi cosmopolite in care problema atit de complicata a diferentelor si divergentelor etnice si a multiculturalismului nu poate fi clasata si rezolvata prin reglaje sociale. Si totusi nu e tezist, e un roman care curge, se sustine si e placut ca o carte de vacanta.