OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ruth inalta cu virful piciorului un munte de nisip. Cu degetul mare de la picior scobea in nisipul caldut, apoi inalta un mic lant de munti, ii alinia, ii netezea cu talpa piciorului si se uita la ei. Apoi ii darima. Si iarasi ii inalta. Avea laba piciorului rosie, stralucitoare ca o bucata de labradorit. Unghiile si le daduse cu oja cu o noapte inainte.
Jorge scotea din nisip piciorul umbrelei de soare, sau macar incerca.

Trebuie cumparata alta, a murmurat in timp ce se chinuia cu ea. Ruth s-a facut ca nu-l aude, dar n-a putut sa nu se simta iritata. Era o banalitate ca oricare alta, bineinteles. Jorge si-a plescait limba si brusc si-a tras mina de pe umbrela: isi prinsese degetele intr-una din cleme. O banalitate, s-a gindit Ruth, dar problema era nu ca el zisese „trebuie sa cumparam alta umbrela“, ci ca „trebuie cumparata alta“. Dintr-o singura miscare, Jorge a reusit sa stringa umbrela si a ramas uitindu-se la ea, cu bratele in aer, de parca astepta o ultima reactie a fiarei invinse. Voit sau nu, ca sa vezi, el nu spusese „noi trebuie sa“, ci „trebuie sa“, si-a reluat Ruth gindul.

Jorge tinea tija umbrelei ca pe un un stindard. Virful era mincat de limbi de rugina si avea urme de nisip umed. S-a uitat si el la muntele de nisip al lui Ruth. Apoi, deodata, i-a cautat cu privirea picioarele cu rosaturi de la sandale, a urcat pe picioare in sus pina la abdomen, s-a oprit la pliurile din jurul buricului, apoi privirea a continuat sa urce spre piept, pe care l-a trecut ca pe un pod, a saltat sinucigasa pina pe parul ei bogat, ca apoi din virful capului sa se pravaleasca drept in ochii lui Ruth. Jorge si-a dat seama ca si ea, culcata intr-o rina pe sezlong si cu mina streasina la ochi, se uita la el de ceva vreme. A simtit o usoara rusine, fara sa stie prea bine de ce, i-a zimbit incretindu-si nasul. Lui Ruth i s-a parut cam exagerat gestul, fiindca lui de fapt nu-i batea soarele din fata. Jorge a ridicat tija umbrelei ca pe un trofeu inoportun. Ei, nu m-ajuti?, a intrebat cu o voce care chiar si lui i s-a parut ironica, mai putin binevoitoare decit s-ar fi voit. Si-a incretit din nou nasul, s-a intors spre mare o clipa si atunci a auzit surprinzatorul raspuns al lui Ruth:
– Nu misca.
Ruth tinea in mina racheta din lemn. Cantul rachetei statea sprijinit de pulpele ei.
– Vrei mingea?, a intrebat Jorge.
– Vreau sa nu te misti, a zis ea.
Ruth a ridicat racheta, s-a ridicat si ea, a intins bratul si a tras o dunga pe nisip. O linie nu chiar dreapta, de aproape un metru, care-o despartea pe Ruth de sotul ei. Dupa ce a trasat linia, a aruncat racheta, s-a asezat din nou, picior peste picior, in sezlong.

– Foarte frumoasa, a zis Jorge, pe un ton intre curios si enervat.
– iti place?, i-a raspuns Ruth. Atunci sa n-o incalci.
Pe plaja incepuse sa adie un vint umed, sau asa i s-a parut lui Jorge in momentul acela. ii era lene sa care pe umar umbrela si tot restul calabalicului. Dar mai cu seama ii era foarte lene sa inceapa sa se joace de-a cine e mai tare. Era obosit. Dormise putin. isi simtea pielea transpirata, nisipul lipit de piele. Avea nevoie urgent de un dus si de mers la cina.
– Nu pricep, a spus Jorge.
– imi inchipuiam ca nu, a spus Ruth.
– Hei, mergem sau nu?
– Fa cum vrei. Numai sa nu incalci linia.
– Cum adica sa nu o incalc?
– Aha, vezi ca te-ai prins?
Jorge lasa sa cada tot ce avea pe umar; i s-a parut bizar cit de mult zgomot facusera lucrurile aterizind pe nisip. Ruth a tresarit putin, dar nu s-a clintit din sezlongul ei de pinza. Jorge s-a uitat la dunga cind de la stinga la dreapta, cind de la dreapta la stinga, de parca ar fi citit ceva scris pe ea. A facut un pas inspre Ruth. A vazut cum ea s-a strins in scaun si si-a inclestat palmele pe bratele scaunului.
– Asta-i o gluma, nu?
– Asta e ceva foarte serios.
– Ia sa vedem, iubito, a zis el, frinind in fata dungii. Ce e cu tine? Ce faci? Lumea pleaca, nu vezi? S-a facut tirziu. Trebuie sa plecam. De ce nu esti rezonabila?
– Nu sint rezonabila pentru ca nu plec odata cu ceilalti?
– Nu esti rezonabila pentru ca nu stiu ce ai.
– Aha! Ce interesant!
– Ruth..., a oftat Jorge, dind sa o atinga. Vrei sa mai raminem putin?
– Singurul lucru pe care-l vreau, i-a zis ea, e sa ramii de partea cealalta.
– De care parte, fir-ar sa fie?

– De partea cealalta a dungii.
Ruth a identificat in zimbetul sceptic al lui Jorge o strimbatura de furie stapinita. I se vedea doar un tremur usor pe obraz, o tresarire indignata pe care el stia foarte bine sa o controleze, prefacindu-se condescendent; insa se vedea. Era acolo. Deodata, se ajunsese la totul sau nimic.
– Jorge, dunga asta este a mea, intelegi?
– Dar e absurd, a zis el.
– Cu siguranta. Tocmai de-asta.
– Haide, da-mi alea de pe jos. Hai sa facem o plimbare.
– Potoleste-te. Da-te inapoi.
– Lasa o data dunga si hai sa mergem!
– E a mea.
– Asta e o copilarie, Ruth. Sunt obosit...
– Obosit de ce? Hai, spune: de ce?
Jorge si-a incrucisat bratele si s-a tras in spate de pacra l-ar fi lovit o pala de vint. Simtea incotro batea ea in raspar si a preferat sa fie direct.
– Nu mi se pare corect. imi judeci cuvintele exact cum le auzi. Ba nu, mai rau: cind nu-ti convine, le interpretezi la sensul figurat si cind da, le iei ca atare.
– Da? Dar tu ce crezi, Jorge?
– Uite, acum, de pilda, ti-am spus ca sint obosit si faci pe victima. Te porti de parca ti-as fi zis ca „am obosit de tine“ si...
– Si, in fond, nu asta voiai sa spui? Ia gindeste-te. Nici n-ar fi asa de rau. Haide, spune-o. Ca am si eu cite ceva sa-ti spun. Ce anume te oboseste atit?
– Asa nu merge, Ruth.
– Asa, cum? Vorbind? Sinceri?
– Nu pot sa vorbesc asa, a raspuns Jorge, si s-a apucat din nou, incet, de strins lucrurile.

– Am inteles mesajul, a spus ea, intorcind privirea spre valuri.
Jorge a trintit lucrurile pe jos brusc si a dat sa apuce sezlongul lui Ruth. Ea a reactionat ridicind bratul in semn de aparare. El si-a dat seama ca era cit se poate de serioasa si s-a oprit drept in fata dungii. Acolo era. Atingea dunga cu virful degetelor. S-a gindit sa mai faca un pas. A calcat apasat pe nisip. Sa tirsiie piciorul si sa termine odata cu dunga. Jorge s-a simtit ca un prost din pricina propriei precautii. Avea umerii incordati, ridicati. Dar de miscat, nu s-a miscat.
– Nu vrei sa o lasi balta odata?, a spus.
Si imediat a regretat ca formulase intrebarea in felul acela.
– Sa las ce?, a intrebat Ruth, cu un zimbet satisfacut.
– Ma refer la interogatoriul asta! La interogatoriu si la dunga asta ridicola.
– Daca te incomodeaza asa de tare discutia noastra, putem sa o lasam asa cum e. Si daca vrei sa pleci acasa, haide, du-te, sa-ti cada bine cina. Dar despre dunga, nici un cuvint mai mult. Nu e ridicola si nu o incalca. Sa nu treci de ea. Baga de seama.
– Esti imposibila, stii?
– Din pacate, da, a raspuns Ruth.
Jorge si-a dat seama, descumpanit, de franchetea raspunsului ei. S-a aplecat sa mai stringa o data lucrurile si bombanea tot soiul de cuvinte de nedeslusit. Scotocea cu putere continutul sacosii de plaja. A pus in ordine de citeva ori tuburile cu crema bronzanta, unele peste altele revistele, a mai impaturit o data prosoapele. Pentru o clipa, lui Ruth i s-a parut ca ochii lui Jorge se umezisera. Dar apoi l-a vazut cum isi recapata incet atitudinea ferma, pina sa o intrebe, uitindu-se fix in ochii ei:

– Ma pui la incercare, Ruth?
Ruth a observat cum naivitatea aproape brutala a acelei intrebari ii reda un aer de noblete: cum ca Jorge putea sa greseasca, dar nu sa o minta; de parca era capabil de lipsa de loialitate, dar nu de malitie. L-a vazut aplecat la picioarele ei, dezorientat, cu umerii pe cale sa i se prabuseasca, cu mai putine fire de par decit cu citiva ani inainte, familiar si necunoscut. Simtea in acelasi timp impulsul de a-l ataca, dar si de a-l apara.
– Te ploconesti tot timpul, a zis ea, dar traiesti cu frica de a nu fi judecat pentru asta. Gasesc putin trista povestea ta.
– Nu mai spune. Ce profund! Si tu, ce?
– Eu? Cind ma contrazic eu pe mine insami? Cind spun ca gresesc mereu? in multe privinte. Foarte multe. Ce crezi tu? Mai intii, ca sint proasta. Si fricoasa. Si resemnata. Si ma prefac ca traiesc asa cum nu pot sa traiesc de fapt. Daca stau sa ma gindesc, nu stiu ce e mai grav: sa nu-ti dai seama de niste chestii sau sa-ti dai seama si sa nu faci nimic. De-asta, acum intelegi? Am tras o dunga. E drept, infantila. E urita si mica. Dar e cel mai important lucru pe care l-am facut in vara asta.
Jorge a ramas cu privirea pierduta undeva dincolo de Ruth, urmarind sirul vorbelor ei, dind din cap cu un gest in care se bateau cap in cap neplacerea si neincrederea. Apoi pe chip i-a inghetat o expresie ironica. A inceput sa rida. Risul aducea a tuse.
– Ce, nu mai zici nimic? Ti s-au sleit puterile?, a zis Ruth.
– Esti capricioasa.
– Gasesti ca tot ce iti spun e un capriciu?
– Nu stiu, a zis el, ridicindu-se in picioare. Poate ca nu chiar capricioasa. Dar orgolioasa, da.

– Nu e doar o chestiune de orgoliu, Jorge, ci si de principii.
– Stii ceva? Oi fi aparind tu multe principii, esti analitica, esti tot ce vrei, te crezi indrazneata tare, dar, in fond, nu faci decit sa te ascunzi dupa o dunga. Te ascunzi! Asa ca fa-mi placerea si sterge-o, stringe-ti catrafusele si hai sa vorbim despre asta la cina, cu calm. Am sa trec peste dira. Regret. Totul are o limita. Pina si rabdarea mea.
Ruth s-a ridicat ca un arc, rasturnind sezlongul de pinza. Jorge s-a oprit inainte de a pasi.
– Ba si eu cred ca totul are o limita!, a strigat ea. Bineinteles ca ti-ar placea sa ma ascund. Dar de data asta sa nu-ti faci iluzii. Tu nu vrei o cina: un armistitiu, asta vrei. Si n-o sa-l ai, ma auzi, n-o sa il ai pina nu o sa accepti ca dira asta se sterge cind vreau eu si nu cind devii tu nerabdator.
– Ma surprinde ca poti fi atit de autoritara. Si dupa aia te mai plingi de mine. imi interzici sa ma apropii. Eu nu-ti fac tie asa.
– Jorge. Iubirea mea. Asculta-ma, a spus Ruth coborind vocea, aranjindu-si prosopul, reasezind scaunul si asezindu-se pe el. Vreau sa ma urmaresti cu atentie, da? Nu despre o linie e vorba. Fiindca sint doua, intelegi? Mereu e vorba despre doua. Iar eu pe a ta o vad. Sau macar ma straduiesc sa o vad. Stiu ca e pe-acolo, pe undeva. iti propun ceva. Daca ti se pare nedrept ca dunga asta sa se stearga cind zic eu, fa tu alta, atunci. E simplu. Uite racheta. Hai, trage o dunga!

Pe Jorge l-a umflat risul.
– Vorbesc foarte serios, Jorge. Explica-mi tu regula. Arata-mi pina unde e teritoriul tau. Zi-mi: de dunga asta sa nu treci. Si ai sa vezi cum eu n-am sa incerc niciodata sa o sterg.
– Ce desteapta! Evident ca n-ai sa o stergi, fiindca eu o astfel de dunga n-am sa trag niciodata. Nici nu mi-ar trece prin cap.
– Dar daca ai trage-o, pina unde ai trage-o? Vreau sa stiu.
– Pina nicaieri. Nu-mi plac superstitiile. Prefer sa ma comport normal. Vreau sa pot trece pe unde am chef sa trec. Sa lupt numai cind se intimpla ceva.
– Singurul lucru pe care-l vreau de la tine este sa te uiti un pic mai departe decit se intinde teritoriul tau. Sa respecti anumite lucruri, a spus ea.
– Singurul lucru pe care-l vreau eu este sa ma iubesti, a spus el.
Ruth a clipit de citeva ori. S-a frecat la ochi cu ambele miini, de parca incerca sa se stearga de tot vintul umed care batuse in dupa-amiaza aceea.
– Este cel mai teribil raspuns din cite ai fi putut sa-mi dai, a spus Ruth.
Jorge o privea cu uimire, compatimitor. Se gindea sa se apropie de ea si sa o consoleze si avea intuitia ca nu ar fi fost bine. il durea spatele. il dureau muschii. Marea inghitise soarele cit o minge. Ruth si-a acoperit fata. Jorge a coborit privirea. S-a uitat din nou la dunga: i s-a parut ca avea mai mult de un metru.

din volumul de povestiri Iluminari,
Editura Páginas de Espuma, Madrid, 2006; editia a doua Buenos Aires, 2007

Traducere de Alina CANTACUZINO