M-am reîntîlnit, după
mulţi ani, în vara aceasta, cu profesorul Aurel Codoban.
„Pribegia“ de mai bine de zece ani prin ţări mai vestice decît
a noastră a transformat încet-încet Clujul şi bucata de
viaţă trăită în el în ceva aproape injust de
îndepărtat. Oricum, în negura „antimemoriilor“ mele,
figura profesorului Aurel Codoban a fost mereu constantă şi viaţa,
mai mult decît cărţile, m-a făcut să-mi aduc aminte adesea
de el, de cuvinte care s-au dovedit profetice, confirmînd ceea
ce-mi spusese într-o scurtă aventură peripatetică pe holul
universităţii: „Ştii, dragă Mihai…, mă simt norocos.
Intuiţiile mele se adeveresc aproape întotdeauna… Mă simt
de parcă aş fi trăit totul dinainte“. Spunînd asta, sper
să depăşesc simpla evocare a profesorului universitar Aurel
Codoban, trecînd spre omul Aurel Codoban, căci se întîmplă
extrem de rar, în cîmpul umanioarelor, ca învăţăturile
cuiva să-ţi folosească realmente şi la altceva decît la o
bună orientare livrescă. Profesorul Aurel Codoban s-a dovedit a fi
mai mult decît un „bibliotecar“ iscusit pentru studenţii
care „aveau urechi de auzit şi ochi de văzut“. Chiar dacă
presocraticii lui au rămas „Marx, Nietzsche şi Freud“, în
el se pot distinge anticele capacităţi ale unui maestru de a-şi
însoţi elevul pe drumul creşterii, „dezvăţîndu-l“
cu răbdare, prin ceea ce el numeşte filozofie ca „iniţiere
profană“, de bovarismele culturale care intoxică multe suflete –
încă suflete – de 18 ani.
Revăd şi acum sălile pline pînă
la refuz, studenţii veniţi de la tot felul de facultăţi, care
stăteau pe calorifere sau pe jos (mulţi dintre ei înregistrînd),
şi-mi amintesc de abilitatea, de naturaleţea cu care profesorul
Aurel Codoban se încumeta să păşească prin bezna peşterii
minţii noastre, în care confundam atît de dramatic –
după cum ar spune Vianu – „judecăţile de valoare“ cu
„judecăţile despre valoare“ sfîrşind adesea în
„prejudecăţi de valoare“. Îmi aduc aminte de grija cu
care îşi amintea întotdeauna de „timpul pentru
întrebări“ şi cum, intuind timiditatea multora proaspăt
ieşiţi din învăţămîntul socialist lipsit de orice
interactivitate, ne ruga, pe cei dintre noi care nu se simţeau
îndeajuns de curajoşi, să-i scriem nedumeririle pe „bileţele“
şi să i le lăsăm în pauză pe catedră. Cu fiecare răspuns
dat, apariţia omului Aurel Codoban spulbera sentimentul angoasant
prin care „filozofia“ (inclusiv clădirea aceea bîntuită
de lilieci) risca să se reducă din prea multă „pasiune“ fie la
o litanie, la nişte şuşoteli obscure despre Fiinţă, Adevăr şi
Bine, fie la nişte aglomerări wikipedice de „vieţi şi opere“,
pe cît de măreţe, pe atît de inutile. Într-un
sens spinozist şi într-un sens kierkegaardian, dar în
acelaşi timp preocupat, ca semiolog, de citirea critică a semnelor,
profesorul Aurel Codoban ne-a învăţat să nu ne ferim de a ne
trăi propriile întrebări şi paradoxuri.
Dovadă că „iniţierea profană“
nu e numai un punct de bifat pe orar stă modul spontan şi continuu
în care o aplică omul şi profesorul Aurel Codoban. Îmi
aduc aminte cum într-una dintre discuţiile naive pe care le
purtam într-o pauză pe holul universităţii, împreună
cu cîţiva colegi animaţi de o ştire senzaţională,
dezbăteam „problema“ icoanelor făcătoare de minuni.
Neobişnuiţi încă într-ale ironiei filozofice, nu
puteam decît să lansăm emotivi în declaraţii pro sau
contra. Trecînd pe lîngă noi în grabă, profesorul
Aurel Codoban, oarecum amuzat, ne-a „retezat“ din mers discuţia
întrebîndu-ne: „De ce vi se pare atît de
important dacă o icoană plînge sau nu? Nu e mai miraculoasă
existenţa conştiinţei?“. Am recunoscut, mai apoi, citindu-i
cărţile, importanţa pe care „rearticularea conştiinţei la
semnificare“ o are pentru gînditorul Aurel Codoban, prins,
după cum mărturisea adesea, între modernism şi
postmodernism. Conştiinţa, munca şi iubirea rămîn
„metodele“ de a rezista/de a ieşi din vortexul traumatismelor
prin care se construieşte un „eu“ iluzoriu, dar şi de a refuza
clişeele operaţionale ale intelectului, care, după cum spunea
Nietzsche, e tentat din comoditate să „cunoască“, în loc
să gîndească. Şi mai mult de atît, mi s-a părut
important că în vremuri de derivă
revoluţionară-etico-estetică Aurel Codoban nu s-a ferit de
„referenţialitate“ şi nici de problema răului. Filozofia ca
gen literar pe lîngă analizele subtile legate de limbaj
(„virtualităţile limbajului“) şi intuiţiile care s-au dovedit
a fi clarviziuni la o privire retrospectivă (ţin să reamintesc
faptul că a fost scrisă în 1989) cartea e străbătură
subiacent de un fir etic. Cînd, spre sfîrşit, Aurel
Codoban îşi avertizează cititorul că „Fiinţa a fost mai
degrabă o soluţie decît o problemă în filozofia
occidentală“ el îl avertizează/alertează asupra faptului
că producţia de discurs e o formă parazită atîta timp cît
discursurile nu produc decît justificări şi pretexte pentru a
nu se uni cu demersurile.
Aceste tipuri de discurs-parazit, care
după cum ar spune Rorty, nu au „nici o incidenţă practică, şşiţ
atunci ele nu trebuie să aibă nici o incidenţă filozofică“
sînt cele care în opinia lui Aurel Codoban ratează
„referinţa mediată de sens“. Atîta timp cît e
suficientă doar producerea unor astfel de discursuri, se multiplică
la nesfîrşit vechea meteahnă metafizică în care sîntem
manipulaţi de sensuri care ne scapă fără a ne putea pune în
poziţia de a alege. Cred că Aurel Codoban întrevedea ruperea
hiperreală de lume, în care omul e privat de „răul“ şi
„realitatea“ care îl aduceau în poziţia de a-şi uni
discursul cu demersul, îl înzestrau, cu alte cuvinte, cu
puterea de a acţiona, scoţîndu-l din împotmolirea
„justificărilor“. Încă din Structura Semiologică a
Structuralismului Aurel Codoban, prin critica pe care o face unei
„totalităţi paritetice“ şi nevoia de a trece la o „totalitate
cu denivelări“ se lăsa traversat de un soi de optimism… e
adevărat, unul à la Malraux care observa lucid că „poţi
trăi acceptînd absurdul, dar nu poţi trăi în absurd“.
Luările de poziţii de care profesorul Aurel Codoban nu s-a ferit
niciodată, fie în noile contexte ale „reformelor“
universitare, fie în cele culturale mai largi au dezvăluit şi
continuă să dezvăluie – ca să continui tot în stilul
scriitorului francez pe care ni-l recomanda ca lectură – acel
curaj care „presupune organizarea propriilor speranţe“.
Pentru generaţia noastră care s-a
dovedit a fi pe jumătate teribilistă, pe jumătate conformistă,
trăind din plin „tranziţia“, această aglomeraţie
sufocant-adolescentină de începuturi şi sfîrşituri
nedelimitabile, Aurel Codoban a însemnat ceva ieşit din comun.
Şi cînd spun asta nu ţin să reiau sau să provoc efecte
retorice uzate, ci din sărăcia limbajului şi gesturilor „limitate“
să vorbesc despre un om cu harul clarităţii, acea claritate care
te fereşte în orice împrejurare de meschinărie şi
autosuficienţă, de fapt, de meschinăria de a te crede
autosuficient şi „imuabil“, lîncezind confortabil (adică
decrepit) într-o funcţie sau într-un „nume“. În
discuţia de astă-vară, într-un Cluj schimbat, încercînd
să-şi mimeze vechimea şi în acelaşi timp mondenitatea prin
zone reconstruite precum cele de la Casa Matei, l-am auzit pe Aurel
Codoban vorbind despre nedumerirea lui, sau, mai degrabă, despre o
speranţă înşelată (?): „Mă uimeşte să văd cîtă
energie uriaşă pot consuma filozofii, şi intelectualii în
general, în a deveni funcţionari. Asta e dorinţa lor secretă,
visul lor cel mai drag: să fie funcţionari. Am crezut într-un
timp că oamenii vor să încerce să facă şi altceva…
altceva decît li se spune… să fie şi «funcţionali»…
ca să zic aşa“. I-am confirmat că şi în ţările mai
vestice decît a noastră oamenii trăiesc parcă exclusiv
pentru „CV” şi că găsesc „larma capitonată“ a birocraţiei
mai asurzitoare decît ţipetele dintr-o piaţă de zarzavaturi.
Cu umoru-i caracteristic, combinînd în doze exacte ironia
şi luciditatea astfel încît nici una să nu fie
înăbuşită de cealaltă, mi-a răspuns: „Ei! Noi pe-aici
cred că n-am ajuns la stadiul de zarzavat… care presupune o
oareşicare prospeţime. Ne-am încadra mai degrabă la
secţiunea murături. S-ar zice că «sîntem mai
avansaţi»… Încă păstrăm moda de a începe ceva
făcînd paşi înapoi. Pentru un popor crescut la şcoala
Meşterului Manole birocraţia UE de care vorbeşti e aproape ca un…
ecosistem. Va combina şi mai «eficient» staza şi
entropia. Şi limbajul înregistrează asta. Oamenii nu mai
vorbesc despre ce fac, ci ne spun cu ce se ocupă. Birocraţia are
grijă să fim mereu ocupaţi, să ne «ocupe», ca nu
cumva să facem ceva. Mă uit cu admiraţie la băieţii ăştia care
caută bozonul lui Higgs… Ei par să facă ceva… Au dat ziariştii
români în isteria găurilor negre. Desigur, informaţiile
sînt trunchiate, cu lipsă totală de atenţie la jocurile de
putere care însoţesc acest experiment”. Nu-mi mai aduc
aminte de tot ce-am vorbit cu profesorul Aurel Codoban. În mod
clar, seninătatea şi vioiciunea cu care abordează orice subiect,
de la cristalele lichide şi pînă la noile planete
descoperite, trecînd prin toate treptele realului cum ar spune
Noica, m-au făcut să-l regăsesc pe omul Aurel Codoban, spre
fericirea mea, la fel de departe ca şi acum zece ani, de formula cu
care se definea glumeţ, modest şi plin de farmec: „bătrîn,
bolnav şi obosit“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters