Volumul de faţă încheie şi
împlineşte o întreprindere de anvergură: aceea de a
reda în româneşte toate tratatele lui Plotin într-un
efort solitar de traducere, spre deosebire de cealaltă versiune
(apărută între 2003 şi 2007 la Editura IRI), care este
rezultatul unei munci în echipă. Cele două proiecte de
traducere se disting şi prin faptul că, în timp ce versiunea
de la IRI urmează ordinea sistematică a tratatelor, stabilită de
Porfir (primul „editor“ al lui Plotin), versiunea de la
Humanitas, aparţinînd domnului Andrei Cornea, urmează ordinea
cronologică a elaborării lor (consemnată de Porfir în Viaţa
lui Plotin).
Plotin, Opere, vol. III, traducere, lămuriri
preliminare, studiu şi note de Andrei Cornea, Editura Humanitas, colecţia
„Paradigme“, Bucureşti, 2009, 408 p.
Trebuie spus dintru început că şi acest al
treilea volum – ca şi primele două volume (vol. I: 2003, vol. II:
2006) – este însoţit de numersoase note clarificatoare,
privitoare la opţiunile de traducere şi la sursele lui Plotin,
precum şi de o introducere în care dl Cornea rezolvă într-un
mod ingenios problema paradoxului răului la Plotin.
Un limbaj desprins de clişee terminologice
Particularitatea traducerii domnului
Cornea constă, credem, în aceea că redă gîndirea lui
Plotin într-un limbaj cît mai ingenuu, ferindu-se de
concepte mult prea „încărcate“ de sens filozofic şi
extrafilozofic: de pildă, termenul de „substanţă“ (prin care
s-a redat uneori ousia) este respins de domnul Cornea, care îl
consideră încărcat de sensul său „chimic“. De asemenea,
traducătorul evită anumiţi termeni care sună prea tehnic, prin
deasa lor folosire şi argotizare, preferînd expresii mult mai
plastice, mai nuanţate şi mai expresive. Avem astfel impresia unui
limbaj proaspăt, dezinhibat (adică desprins de clişee
terminologice), care nu poate decît să stimuleze discuţia
filozofică din jurul operei lui Plotin, precum şi receptarea
gîndirii sale. Luîndu-şi aceste libertăţi, Andrei
Cornea pare că se joacă cu „chingile“ gîndirii lui
Plotin, aşa cum numai un cunoscător o poate face.
Deşi ne-am propus să analizăm mai
multe variante conceptuale asumate de Andrei Cornea, pentru a vedea
care sînt limitele acestei libertăţi de traducere, totuşi,
din lipsă de spaţiu, ne vom opri în continuare doar la una
dintre acestea, anume la termenul epekeina, care a fost tradus pînă
acum prin dincolo (vezi, de pildă, varianta IRI a Enneadelor, dar şi
alte traduceri din spaţiul neoplatonismului). Ca termen filozofic, epekeina (un adverb care în limba greacă poate fi
substantivizat: to epekeina, cel de dincolo) provine de la Platon. În
dialogul Republica, Platon arată că suprema cunoaştere este cea abinelui, care face ca şi celelalte cunoaşteri să fie utile şi
bune şi, în lipsa căruia, nici o cunoaştere nu mai este de
folos şi nu mai este propriu-zis cunoaştere. Acest bine face ca
lucrurile să fie cunoscute, dîndu-le în acelaşi timp fiinţa lor (adică ceea ce este fiecare lucru şi ceea ce cunoaştem
propriu-zis din el). Totuşi, binele însuşi nu este de ordinul
fiinţei (al lucrurilor care sînt şi care sînt astfelcunoscute), ci este „dincolo de fiinţă (epekeina tes ousias),
depăşind-o ca rang şi ca putere“ (Republica, VI, 509 b). Acest
dialog platonic a fost tradus, în urmă cu mai bine de 20 de
ani, tot de Andrei Cornea (Platon, Opere V, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986), dar în pasajul la care ne
referim, termenul epekeina nu este tradus în mod explicit („dar
Binele nu este fiinţă, ci o depăşeşte pe aceasta prin vîrstă,
rang şi putere“, p. 309).
Deşi Platon nu merge mai departe în
descrierea binelui de dincolo de fiinţă, filozofii neoplatonici vor
încerca să adîncească problematica acestui bine,
considerîndu-l principiul absolut a tot ceea ce există. Ei vor
încerca să vadă ce este dincolo de fiinţă şi dincolo de
ceea ce poate fi cunoscut şi gîndit. În plus, ei vor
impune un sens absolut al acestui „dincolo“ (epekeina):
principiul prim (Bine şi Unu absolut în acelaşi timp) este
sursa şi cauza întregii realităţi, însă el rămîne
transcendent realităţii, complet sustras ei. Plotin va scoate în
evidenţă sensurile acestui principiu transcendent de care avem
nevoie pentru a înţelege pluralitatea formelor inteligibile
(şi implicit pluralitatea lumii sensibile), dar care nu poate fi
gîndit în sine, rămînînd dincolo de fiinţă
şi de gîndire.
Epekeina
În loc de dincolo, A. Cornea
preferă să traducă epekeina prin mai presus (de), pentru a pune în
evidenţă faptul că principiul (Unul-Bine) este „peste Fiinţă“,
ca sursă a ei, precum şi pentru a sublinia „sensul ierarhic,
ascensional“ (p. 18) al realităţii la Plotin. Totuşi, această
traducere are mai multe inconveniente.
În primul rînd, mai presus
este o formă de comparativ, de aceea el indică superioritatea
principiului (ceea ce, de altfel, a fost şi intenţia
traducătorului); în schimb, epekeina nu este o formă de
comparativ, ci este un adverb care nu mai comportă grade de
comparaţie. El nu indică în primul rînd superioritatea
(care este inevitabil relativă la lucrurile subordonate), ci indică
trecerea într-un registru diferit, depăşirea completă a unei
anumite ordini, a regimului ontologic.
Astfel – după cum remarcă şi
traducătorul (p. 18), şi după cum a şi intenţionat să sugereze
–, mai presus produce impresia unei ierarhii în care
Unul-Bine ar fi termenul cel mai înalt. Totuşi, această
interpretare nu este întru totul în acord cu gîndirea
lui Plotin. Termenul însuşi de „ierarhie“ nu apare deloc
la neoplatonici, deşi este utilizat foarte mult de către Dionisie
Areopagitul. În schimb, în neoplatonismul propriu-zis,
principiul prim (Unul-Bine) nu intră într-o ordine comună
(taxis) cu restul realităţii, adică într-o ierarhie în
care el ar fi „vîrful“. Ci principiul este în afara
ordinii pe care el însuşi o determină în realitate.
Altfel, dacă el ar fi doar termenul din vîrful unei ierarhii,
el însuşi s-ar defini prin relaţia lui faţă de restul
realităţii, în sensul că vîrful unei ierarhii nu poate
exista în lipsa celorlalte niveluri ale ierarhiei. Totuşi,
neoplatonicii încearcă să combată tocmai această idee a
unei dependenţe a principiului faţă de cele ce vin de la el.
Pentru Plotin, Unul-Bine nu are nevoie de realitate, de fiinţa pe
care a generat-o. „Sensul tainic“ pe care îl vede Plotin în
expresia epekeina ousias (dincolo de fiinţă) este acela că,
generînd fiinţa, Unul a lăsat-o în afara sa (exo
eiasen) (39 [VI, 8, 19, 12-20]). El nu a făcut-o pentru sine şi
nu are nevoie de ea. Aşadar, nu superioritatea Unului faţă de
fiinţă îi dă sensul lui de principiu, ci mai degrabă
această sustragere a sa din spaţiul a ceea ce el a generat. El a
generat fiinţa, deşi nu are nevoie de ea, nici de superioritatea sa
faţă de fiinţă. Epekeina nu este un mai mult decît fiinţa,
ci el este definit în mod sistematic ca suprimare şi negare a
tot ceea ce este fiinţa.
În al doilea rînd, termenulepekeina are sensul originar de ep’ekeina (în cele de acolo,
sau de dincolo). În consecinţă, el întreţine o anumită
relaţie opozitivă cu epi tade sau entautha (aici, în cele de
aici). În schimb, traducerea prin mai presus nu mai poate reda
această opoziţie, care este foarte importantă pentru a înţelege
gîndirea (neo)platonică. Astfel, în Phaidros (250 a
1-6), Platon desemnează formele inteligibile prin expresia ekeina
sau ta ekei (cele de acolo). Aceeaşi expresie o vom întîlni
la Plotin, pentru a indica lumea inteligibilă (Enneade, V, 8, 4, 31;
VI, 1, 1, 23; VI, 3, 16, 29). În schimb, principiul esteepekeina, adică dincolo de cele de acolo (din inteligibil). În
acest sens, vezi de pildă Enneade, 5 [V, 9, 2, 24], unde Plotin se
întreabă „dacă trebuie să rămînem aici [entautha,
adică la nivelul Intelectului – n.n.] , sau trebuie să mergem dincolo
chiar şi de Intelect“.
În al treilea rînd, „mai
presus“ nu se poate substantiviza, aşa cum se întîmplă
cu epekeina chiar şi la Plotin (de pildă Enneade, 19 [I, 2, 3,
31] ; 49 [V, 3, 11, 1] ), dar mai ales în neoplatonismul de
după Plotin (la Porfir, de pildă). Mai precis, „cel mai presus“,
este un superlativ greoi, iar o expresie precum „Intelectul vrea
să-L gîndească pe Cel mai presus“ (p. 333) este eliptică
şi echivocă. În schimb, dacă întregim expresia şi
spunem „Cel ce este mai presus“, atunci reintroducem pe este în
ceva ce indică anterioritatea faţă de fiinţă (faţă de ceea ce
este), îndepărtîndu-ne astfel de sensul autentic al
expresiei epekeina ousias (dincolo de fiinţă).
În plus, cel mai presus de fiinţă
este mult mai aproape de sensului termenului grecesc hyperousios,
care nu apare la Plotin, dar care este utilizat de neoplatonicii
ulteriori (Proclus, Damascius), precum şi de Dionisie Areopagitul.
Toate aceste remarci nu se vor însă
a fi nişte critici, ci ele sînt mai degrabă o încercare
de a deschide (sau de a continua) discuţia filozofică plotiniană
şi de a trece astfel dincolo (şi mai presus) de interesele noastre
solitare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters